Învățătura despre Sfânta Treime este fundamentul credinței creștine. Această taină a Ființei divine depășește rațiunea umană, dar fiind descoperită oamenilor prin grija lui Dumnezeu, ea este primită prin credință. Încă din rai, omul a putut să se bucure de iubirea infinită care leagă cele trei Persoane divine: Tatăl și Fiul și Sfântul Duh. Modelul suprem de viață, pe care ni-l oferă Sfânta Treime, este principiul după care a fost creată întreaga lume. Ne putem desăvârși duhovnicește numai dacă urmăm acest model de iubire și de trăire. Deoarece la Cincizecime se descoperă oamenilor și a treia Persoană a Sfintei Treimi, Biserica a stabilit o zi de cinstire deosebită a Sfintei Treimi.
Este sărbătoarea în care aducem în mod deosebit laude și cântări duhovnicești Persoanelor Preasfintei Treimi, pentru că toată lucrarea liturgică și sfințitoare a Bisericii Ortodoxe se săvârșește în numele și spre slava Preasfintei Treimi.
După Pogorârea Sfântului Duh s-a întemeiat prima comunitate creștină și a luat ființă Biserica văzută. Biserica în care este prezent Iisus Hristos prin Sfântul Duh, aduce pe pământ Sfânta Treime, pentru ca oamenii să intre în comuniune cu ea. De aceea, botezul, adică actul de intrare în Biserică, se face în numele Sfintei Treimi. Orice rugăciune începe cu formula de mărturisire a credinței în Sfânta Treime: „în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”. De asemenea, orice slujbă a celor șapte Sfinte Taine începe cu binecuvântarea preotului: „Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh…”. Acest lucru arată că orice slujbă adresează primele laude Sfintei Treimi. Cultul Sfintei Treimi este mult mai important decât cel închinat sfinților, pentru că fiecare Persoană divină este cinstită ca Dumnezeu, în timp ce sfinții sunt cinstiți ca oameni care s-au desăvârșit. De asemenea, credincioșii fac semnul Sfintei Cruci și rostesc formula de mărturisire a credinței în Sfânta Treime, pentru a chema Persoanele Sfintei Treimi să sălășluiască în sufletele lor, pentru a le desăvârși.
Credem într-o singură ființă, într-o singură Dumnezeire, într-o singură putere, într-o singură voință, într-o singură activitate, într-un singur principiu, într-o singură stăpânire, într-o singură domnie, într-o singură împărăție, cunoscută în trei ipostase desăvârșite, dar adorată într-o singură închinăciune, mărturisită și adorată de toată făptura rațională. Credem în Tatăl și în Fiul și în Sfântul Duh, în care ne-am și botezat. Căci astfel a poruncit Domnul apostolilor să boteze, zicând: Botezându-i pe ei în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. (Matei 28, 19).
Credem într-unul Tatăl, principiul și cauza tuturor; nu s-a născut din cineva; singurul care există necauzat și nenăscut; este făcătorul tuturor. Este prin fire Tatăl singurului Unuia-Născut, Fiul Său, Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos și purcezătorul prea Sfântului Duh. De aceea, se cuvine să mărturisim întotdeauna pe Sfânta Treime: pe Dumnezeu-Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, să o preamărim și să I ne închinăm Ei, zicând: „Sfinte Dumnezeule, Cel ce toate le-ai făcut prin Fiul, cu împreună-lucrarea Sfântului Duh; Sfinte tare, prin Care pe Tatăl am cunoscut și prin Care Duhul Sfânt a venit în lume; Sfinte fără de moarte, Duhule Mângâietor, Cel ce din Tatăl purcezi și în Fiul Te odihnești, Treime Sfântă, slavă Ție!”.
Dumnezeu-Tatăl este nenăscut. El nu primește existența de la nimeni, nu are cauză. El este izvorul celorlalte două persoane divine. Sfântul Grigorie de Nissa ne învăța că Dumnezeu e Tata din veci. El nu este Tată în felul omenesc. El nu a început să fie Tată în timp, după împlinirea vârstei, odată cu apariția puterii de a naște, asemenea oamenilor și altor viețuitoare. Dumnezeu este Tată deodată cu veșnicia, este dintotdeauna Tatăl.
Dumnezeu-Fiul este născut, este Unul-Născut, fiind împreună veșnic cu Tatăl și de o ființă cu Acesta. Fiul e Fiu dinaintea veacului și dintotdeauna. El nu și-a început cândva existența, ci de când e Tatăl e și Fiul. Fiul și Tatăl sunt una ca Dumnezeire, ca fire, ca veșnicie, ca voință, ca lucrare, ca bunătate etc., dar se deosebesc ca ipostasuri (persoane): unul e născut, pe când celălalt e nenăscut; în această privință, Tatăl este izvorul și cauza Fiului.
Numele propriu al Fiului este „Cuvântul”. El se numește și „Înțelepciunea lui Dumnezeu”. El e Cuvântul, Strălucirea și Chipul Tatălui.
Dumnezeu Duhul Sfânt purcede din Tatăl, cum spune Însuși Mântuitorul: „Iar când va veni Mângâietorul, pe care Eu îl voi trimite vouă, de la Tatăl, Duhul Adevărului, care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (Ioan 15, 26). Însușirea Lui personală este de a fi purces din Tatăl și de a Se face cunoscut după Fiul și împreună cu Acesta. El e sfințenia însăși și prin aceasta izvorul Sfântului Har, Care desăvârșește opera Mântuitorului, după înălțarea Sa la cer: „Iar când va veni Acela, Duhul adevărului, vă va călăuzi pe voi la tot adevărul… Acela pe Mine Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua și vă va vesti vouă” (Ioan 16, 13-14).
Treimea este nedespărțită, dar deosebit este al Tatălui planul lucrărilor și hotărârea de a fi îndeplinite, deosebit este al Fiului, executarea sau împlinirea, deosebit Duhului Sfânt desăvârșirea lor. Astfel Tatăl este creatorul lumii („De la El… sunt toate”, Romani 11, 36), și autorul planului mântuirii, „mai înainte de întemeierea lumii” (Efeseni 1, 4), ca „prin Hristos toate să le împace cu Sine” (Coloseni 1, 20), împăcarea cu Sine fiind mântuirea înfăptuită de către Fiul. Fiul este Cel prin care s-au făcut toate (Ioan, 1, 3), inclusiv mântuirea, și „dreptate și sfințire și răscumpărare” (I Corinteni 1, 30).
Lucrarea proprie a fiecărei persoane dumnezeiești nu trebuie gândită ca petrecându-se separat de a celorlalte persoane, ca și cum persoanele ar lucra izolat fiecare, ci ca împreună-lucrare, întrucât toate sunt lucrări ale aceleiași voințe a lui Dumnezeu.
Numai un Dumnezeu personal, care este izvorul suprem și inepuizabil al iubirii și care îl considera pe om tot persoană, îl prețuiește ca atare pe om și vrea să-l ridice în acest dialog al iubirii, dar fără a-i anula libertatea de voință, deci numai dacă omul voiește.
