RĂZBOIUL CLANDESTIN AL BLOCULUI SOVIETIC CU ROMÂNIA
LARRY L. WATTS
Primul era faptul că Moscova nu reușise să încheie un tratat internațional care să legalizeze invadarea și anexarea Basarabiei și a nordului Bucovinei din iunie 1940 (așa cum făcuse, spre exemplu, cu anexările finlandeze în Tratatul de la Tartu din martie 1940). Ca o ironie, din iunie 1940 până în aprilie 1941, românii au insistat să încheie un asemenea tratat pentru a preveni ulterioare solicitări teritoriale sovietice (spre exemplu, forțele sovietice au anexat câteva insule dunărene românești, în octombrie 1940), dar Moscova intenționa să obțină noi teritorii în Bucovina, Moldova și Dobrogea. Când Kremlinul a decis să oficializeze anexările, în primăvara lui 1941, era prea târziu. După cum semnalau Bucureștii ambasadorului de la Moscova:
(…) este preferabil ca raptul Basarabiei și al nordului Bucovinei să rămână în categoria unui act de forță pe care România nu l-a acceptat. Noi nu avem nici un interes să legalizăm acest act, oferind sovieticilor un titlu legal pentru menținerea acestor provincii. Nu este intenția guvernului român să renunțe la pozițiile de principiu și să recunoască unilateral soluțiile sovietice.
Aceasta a creat două probleme: prima, referitoare la pretențiile sovieticilor pentru acele teritorii, și a doua, referitoare la pretenția României că a dus un război just – jus ad bellum – care i-ar fi acordat, în mod normal, statutul de victimă mai degrabă decât cel de agresor. România a fost, de fapt, singurul aliat din axă care a avut o cauză legitimă, conform legilor internaționale, pentru a intra în campania din Răsărit. De aceea, devenise imperativ ca România să recunoască formal Basarabia și nordul Bucovinei ca teritorii sovietice, înainte de campania estică, atât în armistițiu, cât mai ales în tratatul de pace. Amenințarea României cu pierderea Transilvaniei a fost un argument puternic pentru a convinge Bucureștii să accepte solicitările sovietice, redefinind astfel retroactiv România drept stat agresor și anulând pretențiile sale legale față de Basarabia și de nordul Bucovinei.
A doua problemă serioasă a fost creată de reintrarea României în război de partea Aliaților, după ce forțele germane au început să bombardeze Bucureștii, pe 24 august 1944. Acest fapt a fost considerat de Moscova un rău necesar, dar util, pentru că puterea armatei române era prea mare ca să fie lăsată acasă și destul de importantă ca să poată da un ajutor serios mai departe în lupte. România a trimis pe front 538.536 militari și a suferit 167.525 de pierderi în această campanie de opt luni, un efort militar care l-a depășit pe cel al aliatului francez sau chiar și pe cel al Italiei cobeligernate. De fapt, contribuția militară la cauza aliată s-a situat pe locul patru pentru întreaga perioadă a războiului, depășită numai de URSS, Marea Britanie și SUA, și ar fi trebuit să îi aducă statutul de stat cobeligerant.
Cobeligeranța iar fi adus un loc la masa negocierilor, lucru pe care autoritățile sovietice – ca și predecesorii ruși la 1878 și 1918 – au luptat să-l evite cu orice preț. În contrast cu situația din acele două războaie, Moscova subordonase direct forțele române sub comanda sa și le ținea total izolate de aliații occidentali, care nu doreau în niciun caz să intre în dizgrația sovieticilor și să pună în pericol cooperarea postbelică. De aceea, au pus veto la propunerile aliate de acordare a cobeligeranței și au impus un embargo asupra discuțiilor referitoare la contribuția militară a României, care a rămas în vigoare peste un sfert de secol. Din nou, Transilvania a părut o monedă de schimb acceptabilă pentru cobeligeranță, care, dată fiind prezența covârșitoare a forțelor sovietice în țară, nu ar fi putut avea consecințe prea mari.
Și distragerea atenției de la eforturile de a schimba compoziția etnică din acea parte a Basarabiei care rămăsese în RSS Moldova se poate să fi fost o cauză a sprijinului oferit de Moscova pretențiilor Ungariei. Negarea identității și a etnogenezei românești – percepută de sovietici ca o justificare legitimă pentru separarea de România a teritoriilor și a populației – a fost un element central în acest efort. Un secretar al Comitetului Central moldovenesc se plângea, în 1945, că trebuiau să facă presiuni serioase cu argumentul că „locuitorii originari ai Moldovei până în secolul al XV-lea au fost slavi”, teză susținută cu încăpățânare de istoricii sovietici care afirmau că, atunci când au sosit strămoșii vorbitori de latină ai moldovenilor, aceștia „au găsit pe teritoriul Moldovei o populație slavă”, astfel încât „slavii erau strămoșii direcți ai moldovenilor pe teritoriul RSS Moldova”. Aceasta a servit și argumentelor maghiare contra continuității daco-romane pe teritoriul Transilvaniei și pentru stabilirea ungurilor în secolul al X-lea, dacă nu pe un teritoriu gol, măcar pe unul nelocuit de români.
Biserica, depozitarul tradițional al conștiinței naționale în timpul îndelungatei perioade de suzeranitate otomană, constituia un pericol deosebit pentru atingerea acestui scop. După cum nota șeful securității moldovenești (sovietice) în iunie 1946, Biserica se angajase „într-o activitate dușmanoasă antisovietică”, sprijinind regimul de ocupație românesc, românizând populația prin atragerea în organizații naționale, colaborând cu organele legale române („organe de pedeapsă ale ocupantului”), „denunțând activiștii sovietici”, raportând „observațiile asupra stării de spirit a populației” și angajându-se „într-o propagandă naționalistă antisovietică”. Securitatea moldovenească a lichidat 17 grupări religioase și organizații între 1944 și 1946, șeful acesteia subliniind „tendința clericilor de a organiza activitatea inamică cu scopul menținerii influenței românești asupra populației credincioase, prin intermediul Bisericii”.
Deportările, atât cele declarate, cât și cele deghizate ca realocări de muncitori, și oportunitățile de stabilire „în terenuri virgine” au continuat în ritm rapid. De exemplu, în 1945, a fost solicitată deportarea a 5.000 de chiaburi (kulak în limba rusă). Între 1946-1947, în Ucraina aflată încă subconducerea lui Hrușciov, autoritățile sovietice au provocat foametea, direcționând-o mai ales asupra etnicilor români (moldoveni). Între 115.000 și 200.000 de țărani moldoveni au murit de foame sau de boli provocate de aceasta. Dat fiind că definirea românilor ca „popor contrarevoluționar” intrinsec, a cărui „dispariție” ar însemna „un pas înainte” pentru cauza revoluționară, fusese inclusă în ideologia comunistă timp de un secol, Moscova a putut înscrie acum epurarea etnică și chiar genocidul împotriva românilor la rubrica „lupta de clasă”.
CAPITOLUL 6
IMPLEMENTAREA SUBORDONĂRII, STABILIREA PÂRGHIILOR
1946-1955
Ofensiva clandestină maghiară
După ce, la conferința de pace, sprijinul sovietic decisiv nu a sosit și, nereușind să atragă o susținere semnificativă din partea americană și britanică, Budapesta a părut să își ia soarta în propriile mâini. Guvernul Rakosi – Nagy a aprobat acum operațiunile de infiltrare împotriva PCR. Spionajul românesc a interceptat un ordin din septembrie 1946, de la Directoratul ungar pentru afaceri transilvănene la biroul președinției Consiliului de Miniștri către agenții săi din Uniunea Populară Maghiară, să adune „date cât mai precise referitoare la situația economică și socială a fraților din Transilvania, semnalând imediat abuzurile săvârșite de guvernul român”, deoarece „numai printr-o propagandă bine direcționată” se poate „realiza idealul comun”. În continuare se recomanda ca:
Elementele noastre de încredere să infiltreze PCR pe orice cale posibilă, unde să acționeze apoi intens și într-o manieră disciplinată pentru a câștiga încrederea și a obține funcții importante mai ales în administrația de stat. Dacă este posibil, frații noștri pierduți, care colaborează actualmente cu partidele democratice românești, trebuie să fie convinși să dea concurs cauzei noastre, prin voturile lor.
Autoritățile din Ungaria priveau în mod clar organizațiile politice și culturale „democratice” din Transilvania ca pe creațiile sale. Budapesta a ordonat conducătorilor Societății Agricole Maghiare din Transilvania (EMGE) și Societății Muzeelor din Transilvania (EME) să mențină „cele mai strânse contacte” cu liderii de încredere ai Frontului Popular Democratic Maghiar din Cluj și a sfătuit ca „atât conducătorii, cât și membrii organelor noastre patriotice EMGE și EME” să nu creeze incidente electorale, datorită promisiunii obținute „că atunci când autonomia locală va putea fi asigurată în favoarea populației maghiare din Transilvania, situația elementelor noastre va fi mai mult decât satisfăcătoare în toate domeniile”. În același timp, autoritățile maghiare au dat instrucțiuni ca tineretul progresist să adopte o atitudine militantă în favoarea autonomiei, ca parte a ceea ce Budapesta denumea „mișcarea de rezistență”, care necesita o riguroasă „și atentă verificare a cadrelor”.
Pe parcursul anului 1947, operațiunile de spionaj ale Statului Major General al armatei maghiare au fost „deosebit de intense”. Spionajul român a identificat „grupuri de rezistență” înființate de acesta și care operau la Cluj, Timișoara, Oradea, Târgu-Mureș, Miercurea-Ciuc, Arad, Rodna, Sfântu- Gheorghe, Zalău, Salonta, Sebeș, Sibiu, Mehadia, Petroșani, Alba-Iulia, Dej, Turda, Târnăveni, Copșa-Mică, Satu-Mare, Baia-Mare, Bistrița, Gheorgheni, Odorhei, Covasna și Brașov. Confruntarea aproape directă dintre spionajul român și cel maghiar nu se va aplana până în 1948, când noul sistem impus de sovietici va schimba radical fața serviciilor ungare și a celor românești, centralizând operațiunile în Allamvedelmi Osztali (AVO) și în Direcția Generală de Siguranță și Protecție (DGSP).
Între timp, programul de schimbare a compoziției etnice sau măcar a aparenței acesteia, introdus de Horthy, a continuat și în 1947. Pe primul loc și cele mai importante au fost eforturile continue de colonizare a unui coridor majoritar maghiar care ar fi putut constitui o legătură directă între Ungaria și regiunea secuiască, prin satele din județul Sălaj (mai târziu județul Satu Mare) în care nemții fie abandonaseră casele, odată cu retragerea Wehrmachtului, fie acceptaseră, sub amenințarea deportării, să se înregistreze ca maghiari (de exemplu, în Bantoș, județul Sălaj). Circa 60.000 de secui din zonele Ciuc și Covasna au fost deplasați în acest scop.
Totodată, românii și țiganii/romii au fost presați să se înregistreze ca maghiari. Agitația și propaganda continuă pe ideea că Transilvania se va întoarce curând la Ungaria a servit țelului de intimidare a non-ungurilor ca să se înregistreze fals, pentru a nu suferi aceeași reprimare brutală care fusese aplicată „trădătorilor” de către forțele de ocupație ale lui Horthy, în 1940. Pentru a sprijini aceste eforturi, dioceza romano-catolică din Alba-Iulia a primit instrucțiuni „să treacă urgent la efectuarea unui recensământ” pe baza căruia guvernul ungar să poată întocmi un memorandum referitor la pretențiile teritoriale de la statul român. Recensământul trebuia să includă:
(…) nu numai cetățenii români de origine maghiară, dar și pe cei de alte naționalități (români, germani etc.), căsătoriți cu maghiari, precum și copiii rezultați din aceste căsătorii. De asemenea, cetățenii români de alte naționalități decât cea maghiară (cehi, slovaci, polonezi, germani, italieni, francezi etc.), care sunt de religie romano-catolică, inclusiv evreii care s-au convertit la una dintre religiile maghiare (romano-catolică, reformată, evanghelică sau unitariană) vor fi, de asemenea, înregistrați (ca maghiari).
Manevrele referitoare la un transfer teritorial au persistat și după încheierea tratatului de pace din 1947. Autoritățile militare sovietice, foarte numeroase în nordul Transilvaniei din cauza planului de dislocare a trupelor sovietice, au continuat să trateze zona drept protectorat sovietic și autoritățile maghiare ca pe însărcinații lor speciali. În 1948, la întoarcerea dintr-o călătorie la Moscova, Vasile Luca a sugerat că „ar fi bine ca România să fie încorporată în Uniunea Sovietică”. De fapt, în niciun moment, începând cu ocupația ungară din 1940 și până după retragerea sovietică din 1958, România nu și-a exercitat suveranitatea deplină în regiune.
Lupta pentru putere din interiorul partidului și campania anti-Tito
Aceste contorsionări ale politicii reale au apărut într-un context a ceea ce a fost considerat, întemeiat, cel mai brutal și mai exploatator regim de ocupație sovietic din Europa de Est, al cărui scop părea să fie distrugerea identității statului român independent. După cum raporta CIA în 1949, „e de așteptat ca tendința spre o dominație sovietică completă în România să continue”, țara apropiindu-se „din ce în ce mai mult de încorporarea în URSS”. Aspectul național al luptei interne pentru puterea comunistă a constituit unul dintre elementele esențiale, reflectând agendele imperiale/naționale pe care le adoptaseră Uniunea Sovietică și Ungaria comunistă. Aripa basarabeană, aripa transilvăneană și „Biroul Moscova” (combinând elemente ale celor două) – ai căror conducători erau legați direct de Moscova ca agenți sovietici – fuseseră suporteri ardenți ai secesiunii Transilvaniei, Basarabiei, Bucovinei și Dobrogei. Grupul național era mai puțin caracterizat de astfel de dependențe sovietice, și câțiva dintre conducătorii săi cheie erau de fapt etnici români, Gheorghe Gheorghiu-Dej și adjunctul său Nicolae Ceaușescu fiind printre cei mai notabili.
Concurenții lui Dej pentru conducerea PCR formau un grup dur. De exemplu, Vasile Luca luptase alături de Armata Roșie din Ungaria împotriva României în 1919 și condusese partidul în ilegalitate la Brașov, la sfârșitul anilor ’20. În iunie 1940, se afla în arest la Cernăuți, capitala Bucovinei – pe atunci românească -, când a fost eliberat de trupele de ocupație sovietice și a fost numit viceprimar al Cernăuțiului. În această funcție, Luca a răspuns direct de organizarea deportării a circa 30.000 de „dușmani de clasă”, în majoritate români, precum și de nenumărate execuții într-un pogrom antiromânesc, rivalizând cu ceea ce trupele lui Horthy implementaseră în nordul Transilvaniei, cu două luni mai devreme.
Dej nu era un concurent de categorie ușoară când s-a ajuns la acea competiție pe viață și pe moarte, dar suferea de o vulnerabilitate serioasă. Cominterniștii supraviețuiseră sub Stalin prin dezvoltarea unor capacități profunde de servilism și trădare. Veteran al politicii clandestine din România, lui Dej nu îi era străină trădarea. Însă, ca și Tito, servilismul nu constituia partea sa tare și avea tendința să își exprime opinia fără să aștepte o aprobare anterioară, chiar și atunci când provoca inconveniente. Aceasta i-a provocat o cădere temporară și potențial catastrofală din grațiile lui Stalin, în 1948, atunci când a intervenit în favoarea unui dialog cu Tito, după ce Stalin a semnalat o ruptură irevocabilă și aștepta ca partidele-satelit să-l sprijine fără rezerve.
Pusă la cale de Luca și de Ana Pauker, ca parte a încercării lor de a-l elimina din competiția pentru conducerea partidului, tentativa lui Dej de a media ruptura Tito – Stalin a fost caracterizată de Jdanov – șeful Departamentului Internațional al CC al PCMS – și de Stalin ca o „autoamăgire” periculoasă, iar Dej însuși a fost obligat de Moscova și de agenții ei din PCR să conducă atacul împotriva lui Tito. Dej a evitat ruptura definitivă din relațiile iugoslavo-române, pe care o intenționa Moscova, avertizându-l pe Tito în secret despre planurile lui Stalin de înlăturare și lichidare în cazul în care ar fi participat la întrunirea Cominform (Biroul Comunist de Informații) de la București, unde a avut loc atacul. Acum în dizgrație, Dej și suporterii săi au adoptat o atitudine retrasă pentru a evita eliminarea politică. După cum povestea Dej mai târziu, la sfârșitul lui 1948 și începutul lui 1949, zvonul pe care și șeful NKVD „Lavrenti Beria avea un interes să-l răspândească” circula „în lung și în lat” că „soarta lui Dej este pecetluită, că este arestat, că este titoist”.
(va urma)
