Suferința luminează mintea și cauterizează până la vindecare rănile făcute de păcat. Și tot suferința jertfitoare anulează amăreala indusă de demoni… prin dulceața duhovnicească a virtuților semănate de Domnul Iisus Hristos în sufletul omului dăruite celor în stare de pocăință.
Înainte să plece din lumea aceasta văzută, omul întreg ajunge ca o rană nevindecabilă. Din trup urmează să fie smulsă de moarte… ultima rădăcină de viață. Iar sufletul, aflat într-o supremă tensiune existențială, așteaptă și speră la o potolire a suferinței și mai cu seamă la o rezolvare fericită, experiată prin zărirea luminii dumnezeiești.
Iată că rezolvarea acestei taine am aflat-o într-o scriere a părintelui Petroniu Tănase, care a fost monah vreme de 88 de ani, dintre care 33 la Schitul Prodromu de la Sfântul Munte Athos. Spune așa, Părintele Petroniu: „Păcatul este o rană adâncă, nevindecabilă; numai Dumnezeu putea s-o vindece și numai «prin rana Lui noi toţi ne-am vindecat». Dar omul trebuie să-și recunoască măsura neputinței sale și cu inima smerită să se atârne cu credință tare de Hristos, știind că numai de la El vine izbăvirea: «Pomenește-mă Doamne»… și va auzi ca tâlharul: «Astăzi vei fi cu mine în rai!»” (Uşile pocăineţei, Părintele Petroniu Tănase, Editura Doxologia, Iași, 2011). Da, în toate cărțile sfinte am aflat că smerenia și Harul Domnului Iisus Hristos ne vor salva în clipa morții și a marilor suferințe.
Azi noapte s-a cuibărit frica în locurile vitale ale ființei mele. M-a salvat Marele Bătrân Varsanufie, monah și ascet care s-a zăvorât 15 ani într-o chilie de lângă Mănăstirea întemeiată de Serid și condusă de el la sud de Gaza, în prima jumătate a secolului șase. M-au salvat scrierile Sfinților Varsanufie și Ioan. Tot la această Sfântă Mânăstire s-a nevoit și Avva Dorotei, care a lăsat oamenilor o scriere genială pentru mântuirea oamenilor.
Din păcate, aceste nume nu prea circulă în Ortodoxia românească, fiindcă operele lor se găsesc aproape numai în Filocalie, carte sfântă care este foarte puțin citită în Țara noastră.
Parcă în copilărie, dar și mai târziu, la maturitate, totdeauna când soarele se apropia de asfințit simțeam o tristețe dulce și sacră. Un mic regret că lumina va pleca și va veni în loc întunericul. Sau, mai bine zis, soarele lasă loc lunii și stelelor ca să nu fie lăsat pământul pradă întunericului…
Soarele asfinţeşte – iată o cugetare a Poporului Român care cucerește pe orice om aflat în căutarea Adevărului.
Oh!, Doamne, ia puțin din greutatea crucii. Ridică (mângâie) un pic durerea și du Tu un pic crucea mea! Dar nu cum voiesc eu, ci sfântă Voia Ta să se împlinească. Pentru că, dacă renunț la cruce nu mai sunt robul Tău și îmi pierd numele de creștin.
Doamne, încep să înțeleg câtuși de puțin că prin suferință ni se arată lumina. Dar suferința aduce și lacrimi, fără de care nu vom vedea strălucirea Chipului Tău.
„Iisuse, ajută-mi”, „Iisuse, facă-se voia Ta”, sunt rugăciunile pe care ni le recomandă Sfinții Varsanufie și Ioan. Încet, încet, înțeleg că sunt nimic fără iubirea lui Dumnezeu. Dacă psalmistul David a spus că „sunt vierme, și nu om”, se cuvine, deci, să luăm aminte de vrem să ne salvăm sufletele. Dacă urăsc răul și săvârșesc binele, Domnul mă va face om cu chip de lumină.
E așa de grea desprinderea de materie?! Puternică închisoare este pământul! Dar pământul este în chip paradoxal asociat cu Dumnezeu. Peste tot antinomie și paradox. Ca la fizică: curentul alternativ ajunge a fi curent continuu. Acest curent electric este energia care prin tehnologie duce cu viteza luminii și vorbirea noastră și imaginile noastre și, în general, toate câte se întâmplă pe pământ și în lume. De aici deducem că fără curent electric toată tehnologia informației va muri, va cădea într-o secundă în golul inexistenței. De aici și efemeritatea domniei lui Antihrist. Doar trei ani și șase luni va reuși, prin tehnologie, să viclenească lumea că el este Dumnezeu. Dar când va crede că stă bine pe tronul său, atunci va cădea pentru totdeauna în Infern. Dar noi suntem bogați: Avem pe Domnul Iisus Hristos și pe Fecioara Maria – deci avem blândețea, smerenia, lumina și iubirea -, adică totul. Prin urmare, creștinului nu i se cuvine a se lamenta sau a se înfricoșa de cineva sau ceva și, de se va întâmpla, atunci să strige la Domnul, care e aproape, e chiar înlăuntrul omului.
Valeriu Tănasă
(Agapia, judeţul Neamţ)