
Maica Domnului a îndeplinit rolul de mamă a Bisericii până la vârsta de 60-70 de ani, când a primit vestea mutării la cele de sus, de la Sfântul Arhanghel Gavriil. Întâlnirea cu trimisul lui Dumnezeu i-a umplut sufletul de bucurie, vindecându-i-se dorul după Hristos Domnul. Așadar, Maica Preacurată a înțeles că prin moarte se va muta la viață, alături de Fiul ei cel iubit, după care a suspinat în fiecare clipă a vieții pământești. Dacă înainte de a-L primi în pântece a parcurs drumul curățirii timp de 12 ani, Maica Domnului, după ce s-a răstignit împreună cu Mântuitorul Hristos, iată că acum, sub imperiul emoției de care era cuprinsă, ea și-a plecat genunchii la rugăciune, pentru a-și găti sufletul pentru înălțarea la ceruri și întâlnirea cu preamăritul ei Dar Dumnezeiesc.
O atenție părintească a acordat Maica Domnului și apostolilor, mironosițelor și poporului iubitor de Hristos, care, auzind vestea mutării la ceruri, au venit la ea ca la un scump Acoperământ, ca să îi dăruiască din prisosul inimii lor, flori de recunoștință, rugăciune și cinstire. Preacurata Fecioară i-a primit cu multă afecțiune, asigurându-i pe toți fiii Bisericii de faptul că nu-i va părăsi, i-a binecuvântat pe fiecare și le-a insuflat cu acest prilej râvna de a lucra în ogorul Domnului, pentru propășirea credinței și a eliberării neamului omenesc din întunericul patimilor și al închinării la idoli. În acele momente, Maica Domnului a suferit chinurile Crucii, asumându-și drama fiecărui suflet întristat și deznădăjduit, căci nu voia a se duce la cer despărțită de lume, ci purtând cu sine toate necazurile oamenilor. Astfel că, bucuria iminentei întâlniri cu Fiul ei Cel preadorit devine o bucurie răstignită, iar înălțarea ei la cer devine o jertfă mistuită de iubirea față de lume și, deci, o mijlocire rugătoare către Domnul Iisus. Dacă la momentul mutării Preacuratei Fecioare Maria din lumea aceasta Dumnezeu coboară, iar pământul și oamenii trimit către El tot ceea ce au mai bun și sfânt, adică pe Maica Domnului, putem spune că adormirea ei se aseamănă cu o Dumnezeiască Liturghie.
Domnul nostru Iisus Hristos s-a îngrijit de adormirea Maicii Sale, prin aducerea apostolilor de la marginile lumii, pe norii cerului, pentru prohodirea ei și, de asemenea, a trimis din cer cete de îngeri, pentru a o cinsti cu cântări. Adunarea apostolilor, prin rânduială dumnezeiască, semnifică faptul că Dumnezeu așează misiunea Bisericii sub ocrotirea și binecuvântarea maternală a Preacuratei Fecioare Maria. Dar nu doar cei de pe pământ sunt alături de Maica Preacurată, ci și strămoașa Eva, Adam și toți drepții Vechiului Testament o întâmpină la porțile cerurilor împreună cu Mântuitorul Iisus, pentru a-i aduce prinos de laudă și bucurie. Prin reunirea Familiei Sfinte și sporirea intimă a comuniunii cu Maica Sa, Mântuitorul Iisus Hristos accentuează legăturile de frățietate cu noi, ca cei ce am devenit prin înfiere copiii Preacuratei și pururea Fecioarei Maria.
Maica Domnului, după mutarea sa la cele cerești, deschide porțile Raiului chiar și celor păcătoși, adeverind aceasta prin iertarea pe care o acordă rău intenționatului Iephonias, ce a încercat să-i răstoarne sicriul.
Născătoarea de Dumnezeu rămâne în chip văzut în Biserică, prin icoana care o înfățișează împreună cu Fiul ei, dar și prin pictarea ei deasupra Sfântului Altar, șezând pe tron, cu Domnul Iisus în brațe, mai presus de heruvimi și serafimi.
Domnul Iisus Hristos a înviat și a înălțat la cer pe Maica Sa, aprinzând prin aceasta și mai mult dorul după cele cerești, în inimile Sfinților Apostoli și în sufletele noastre ale tuturor, care trăim sub semnul iubirii și al comuniunii cu Dumnezeu și cu sfinții Săi. Învierea Maicii Domnului constituie o prefigurare a învierii celei de obște de la Parusie, când toți cei din morminte vor învia și, totodată, reprezintă un temei sau un argument purtător de nădejde nezdruncinată, pentru ceea ce și noi mărturisim la finalul Crezului, și anume: „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să vină. Amin”.
Prin mutarea la cer a Maicii Domnului ni se arată o adevărată „scară de suire la cer” și se învederează posibilitățile de îndumnezeire ale omului prin simplitate, smerenie, curăție și slujirea maternală – modul autentic de viețuire.
Prin înălțarea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu la cele de sus ni se întărește nădejdea că Dumnezeu ne va judeca sub imperiul mijlocirilor mamei Sale, care a cunoscut taina umanității și a trăit ca om în lume, cu tot ceea ce derivă din acest lucru.
Deși moartea așterne un văl/cortină între lumea văzută și cea nevăzută și, aparent, întrerupe căile de comunicare dintre oameni, totuși, aceasta nu desparte pe sfinți de lume. Ostenitorii mântuirii înțeleg că suferirea morții este un ultim act de pocăință și asceză, dar și un act necesar de parcurs pentru ca ei să poată asculta și ajuta din cer, pe toți oamenii fără limite spațiale. Dat fiind că existența fizică în lume limitează oarecum posibilitatea îmbrățișării tuturor, iar prin intrarea în veșnicie se desființează hotarele și distanțele, moartea devine un prilej de comuniune al sfinților cu lumea.
Prin moarte o persoană duhovnicească se eliberează atât de incertitudinea răspunsului pe care îl va primi din partea Judecătorului Hristos, cât și de frica că ar putea să cadă în păcat; deci este o mare izbăvire și, totodată, reprezintă o continuare a vieții în ascultarea față de Dumnezeu, întru energia harică a iubirii, bucuriei și a slujirii oamenilor.
Bătrânețea și boala constituie pentru cei ai căror ochi sunt îndreptați spre cele de sus, prefigurări ale vestirii trecerii la cele veșnice. Aceste semne au menirea să angajeze și mai mult persoana umană în pregătirea duhovnicească pentru întâlnirea cu preadoritul Iisus, nicidecum să coboare sufletul omenesc în groapa deznădejdii, a nostalgiei, depresiei ș.a.m.d.
Prin închiderea ochilor și intrarea în cămara inimii, ostenitorii mântuirii poartă înlăuntrul lor pe toți, și astfel prin rugăciune, aceste persoane sfințite transfigurează tristețea despărțirii de cei dragi, prin făgăduința că prin Hristos unirea cu ei nu se va rupe, ci va fi prin har mai deplină.
Pr. dr. Cristian Vlad Irimia
Biserica „Izvorul Tămăduirii”
Saţiunea Covasna, ROMÂNIA