Domnul nostru Iisus Hristos s-a schimbat la Față cu puțin timp înainte de Sfintele Sale Pătimiri, pentru a le arăta apostolilor Săi că El, ca Dumnezeu întrupat deși – se va smeri, va accepta să fie condamnat pentru stricarea Legii, se va lăsa zdrobit și omorât de mai marii poporului – va suferi toate acestea din voia Sa, pentru mântuirea lumii și arătarea drumului către Soarele Dreptății, iar ei (ucenicii Săi) trebuie să rămână tari în credință, fără a se sminti. Mesajul pe care a dorit Domnul Iisus să-l transmită pe Tabor a fost și acela că, deși căpeteniile iudeilor vor crede că prin răstignirea Fiului Omului vor stinge candela aprinsă de El în sânul poporului, acest lucru nu trebuie să semene îndoiala și descumpănirea în sânul celor care I-au urmat calea și învățătura.
Evenimentul Schimbării la Față a Domnului reprezintă o piatră de hotar a istoriei, ce marchează drumul cunoașterii spirituale a oamenilor, de la soarele zeu la Omul ca Soare. Steaua pe care o numim soare a ocupat un loc central în panteonul zeilor la care se închinau popoarele, după cum o confirmă istoria civilizațiilor: Amaterasu la japonezi, Arinna (Hebat) la hitiți (Siria), Apollo la greci (Helios) și romani (Sol Invictus), Huitzilopochtli la azteci, Hvar Khaita și Mithra la persani, Inti la incași, Lugh la celți), Era la egipteni, Surya la hinduși (https://mythologica.ro/zeii-soarelui/) ș.a.m.d. Speranța acestor strămoși ai omenirii era, pe de-o parte, aceea că zeul de pe bolta cerului îi luminează alungându-le întunericul și face, totodată, ca natura să rodească, însă, pe de altă parte, cei din vechime trăiau și tragedia faptului că această entitate divină rămânea undeva, departe, fără a le vorbi și a-i îmbrățișa. Pe Muntele Taborului omenirea face un salt uriaș întâlnindu-se și contemplând pe Omul Hristos, care și-a revelat dumnezeirea când „S-a schimbat la față înaintea lor, și a strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Matei 17, 2). Încă de la nașterea Sa, Domnul Iisus, „Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat” (Crezul), și-a vădit întruparea prin steaua cea de la Răsărit (Matei 2, 2) cunoscută de magi. Cel ce odinioară a poruncit „Să fie lumină!” (Facerea 1, 3) și a creat soarele și luna în ziua a patra – „Şi a zis Dumnezeu: Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii, și să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul. Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele. Şi le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului, ca să lumineze pământul, Să cârmuiască ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric” (Facerea 1, 14-18) – nu a îngăduit ca oamenii să rămână încătușați spiritual în cadrele materiei, ci a binevoit să ne descopere nouă calea către Dumnezeul luminii (I Ioan 1, 5) sau „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6).
Alături de Mântuitorul Iisus se aflau Sfinții Prooroci Moise și Ilie, vorbind cu Domnul despre împlinirea planului mântuirii neamului omenesc, mai înainte vestit de drepții Vechiului Testament.
Cei doi prooroci s-au învrednicit de acest dar mare al trăirii tainei Schimbării la Față a Domnului, pentru că fiecare, la rândul său, a urcat pe munte, pentru a-și îndeplini misiunea încredințată lui de Dumnezeu: Sfântul Proroc Moise pe Sinai – „Sculându-se dis-de-dimineaţă, a luat Moise în mâini cele două table de piatră şi s-a suit în Muntele Sinai, cum îi poruncise Domnul. Atunci S-a pogorât Domnul în nor, a stat acolo […]” (Ieșirea 34, 4-5) -, pentru a primi cele Zece Porunci și Sfântul Prooroc Ilie pe Carmel – „Când a văzut Ahab pe Ilie, i-a zis: «Tu eşti oare cel ce aduci nenorociri peste Israel?». Iar Ilie a zis: «Nu eu sunt cel ce aduce nenorocire peste Israel; ci tu şi casa tatălui tău, pentru că aţi părăsit poruncile Domnului şi mergeţi după baali. Trimite dar acum şi adună la mine în muntele Carmel tot Israelul, dimpreună cu cei patru sute cincizeci de prooroci ai lui Baal şi cu cei patru sute de prooroci ai Erei, care mănâncă la masa Izabelei». Şi a trimis Ahab pe toţi fiii lui Israel şi a luat pe toţi proorocii în muntele Carmel. Atunci s-a apropiat Ilie de tot poporul şi a zis: «Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmaţi Lui! Şi dacă este Baal, urmaţi aceluia»” (III Regi 18, 17-21) -, pentru a întoarce poporul la legea și adevărata închinare. Înțelesul duhovnicesc care se desprinde din participarea Sfinților Moise și Ilie la teofania din muntele Taborului este acela că persoana umană se poate apropia de Dumnezeu experimentând lumina necreată, doar dacă va urca pe muntele virtuții, prin împlinirea poruncilor sfinte și prin pocăință.
Cuvintele rostite de Dumnezeu-Tatăl – „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit. Pe Acesta să-L ascultaţi!” (Matei 17, 5) dezvăluie conținutul testamentului lui Dumnezeu, pe care Acesta îl lasă Bisericii înainte ca Fiul Său Cel Unul născut să-și dea duhul pe Cruce. Prin această poruncă ni se revelează și faptul că numai prin exprimarea devotamentului și urmarea Domnului Hristos ne putem împăca cu Părintele luminilor slujindu-L – „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1, 18).
La Schimbarea la Față a Domnului au coborât pe Tabor Tatăl cel ceresc și Duhul Sfânt, pentru a-L îmbrățișa iubitor pe Omul Hristos, oferindu-I astfel susținerea pentru îndurarea viitoarelor chinuri ale răstignirii și morții. De o astfel de cercetare harică se împărtășesc și acei nevoitori care sunt la începutul unui urcuș duhovnicesc, fie că intră în monahism, în clerul bisericesc sau urmează să mărturisească credința etc.
Învățături ziditoare de suflet se pot culege și din deslușirea tainei participării celor trei Sfinți Apostoli – Petru, Ioan și Iacov – la momentul înălțător al Schimbării la Față a Domnului. Aceștia înmănunchează ca într-un buchet virtuțile – iubirii față de Domnul – „Iar la masă era rezemat la pieptul lui Iisus unul dintre ucenicii Lui (Sfântul Apostol Ioan – n.n.), pe care-l iubea Isus” (Ioan 13, 23) -, purtarea Crucii / jertfirea pentru Dumnezeu – „Atunci a venit la El mama fiilor lui Zevedeu, împreună cu fiii ei, închinându-se şi cerând ceva de la El. Iar El a zis ei: «Ce voieşti?». Ea a zis Lui: «Zi ca să şadă aceşti doi fii ai mei, unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Ta, întru împărăţia Ta». Dar Iisus, răspunzând, a zis: «Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi, oare, să beţi paharul pe care-l voi bea Eu şi cu botezul cu care Eu Mă botez să vă botezaţi?». Ei I-au zis: «Putem»” (Matei 20, 20-22) și mărturisirea lui Hristos ca fiind Mesia, Fiul lui Dumnezeu – „Şi venind Iisus în părţile Cezareii lui Filip, îi întreba pe ucenicii Săi, zicând: «Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?». Iar ei au răspuns: unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul dintre prooroci. Şi le-a zis: «Dar voi cine ziceţi că sunt?». Răspunzând, Simon Petru a zis: «Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu». Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: «Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri. Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri»” (Matei 16, 13-19). Mântuitorul Iisus Hristos își revarsă strălucirea dumnezeiască și intră într-o comuniune harică, plină de lumină, cu acei nevoitori ai mântuirii, care își întemeiază viața pe piatra mărturisirii Domnului Hristos, își îmbibă ființa cu mirul iubirii față de Mântuitorul Iisus și se angajează pentru propășirea credinței celei adevărate și a Bisericii – după Înălțarea Domnului, Sfântul Apostol Iacov cel Mare a făcut o călătorie misionară în Spania, după care s-a reîntors în Palestina, unde ar fi predicat cu succes în ținuturile Samariei și Iudeei, conducând, un timp, împreună cu Petru și Ioan, comunitatea iudeo-creștină din Ierusalim. A fost prins și ucis prin decapitare la Ierusalim în anul 44, din ordinul regelui Herodes Agrippa I (Faptele Apostolilor, 12, 2) -, printr-o lucrare slujitoare străbătută de un spirit mucenicesc.
Urcușul spre lumina taborică are loc în cadrul cultului sfintelor slujbe, pornind de la mângâierea simțită în timpul Vecerniei, când Îl numim pe Domnul Hristos „lumină lină a sfintei slave, a Tatălui ceresc”, continuă cu irumperea doxologică de la finalul Utreniei, când slujitorul Altarului exclamă cu recunoștință solemnă „Slavă Ție Celui ce ne-ai arătat nouă lumina” și culminează cu afirmarea plină de recunoștință a bucuriei de după împărtășirea cu Preacuratele Taine, când se cântă „Am văzut lumina cea adevărată”.
Scopul rugăciunii este apropierea de Soarele Dreptății – Hristos Domnul -, prin urcarea Taborului, după cum reiese din rânduiala Ceasului I, unde rostim următoarea cerere: „Hristoase, Lumina cea adevărată, Care luminezi și sfințești pe tot omul ce vine în lume; să se însemneze peste noi lumina feței Tale, ca într-însa să vedem lumina cea neapropiată”. De asemenea, timpul petrecut cu mintea în inimă, prin rostirea rugăciunii inimii, „Doamne Iisus Hristoase, miluiește-mă”, apropie pe nevoitorul mântuirii de trăirea tainei împărtășirii de lumina taborică.
Auzindu-l pe Sfântul Apostol Petru zicând că ar fi dorit să construiască trei colibe, destinate Domnului Iisus și Sfinților Prooroci Moise și Ilie ne dăm seama că, în extazul simțit, pur și simplu a uitat de sine însuși și de nevoile sale de adăpost, fiind atât de cucerit de simțirea prezenței lui Dumnezeu, încât a dorit să înveșnicească acele clipe. Rezonând cu aceste simțiri duhovnicești, ni se înfiripă în suflete dorința de a gusta și noi măcar puțin din dulceața împărtășirii cu lumina taborică, găsind în acest țel duhovnicesc vindecarea mai multor boli sau probleme existențiale: tristețea, pierderea rostului vieții, amărăciunea etc. Așadar, Praznicul Schimbării la Față a Domnului ne insuflă bucuria vieții în Biserică și ne învață, totodată, că apropierea de Dumnezeu în fiecare zi poate fi un bun prilej pentru pregustarea Raiului, întru strălucirea luminii taborice.
Pr. dr. Cristian Vlad Irimia
Biserica „Izvorul Tămăduirii”,
Staţiunea Covasna, ROMÂNIA
