Dintre figurile ilustre ale românilor implicaţi în Revoluţia de la 1848 se detaşează net personalitatea celui pe care moţii din Apuseni l-au iubit şi glorificat ca pe un tânăr zeu dacic, sacrificat pe altarul libertăţii străbune. Mult, tare mult i-a iubit şi Iancu pe moţii săi. Pentru ei a luptat şi a sângerat ca un leu, pentru ei s-a umilit la porţile închise ale Vienei, pentru ei a murit trist şi neîmpăcat de atâta ură şi nedreptate la adresa celor mai vechi locuitori ai Ardealului. Astăzi, mai mult decât oricând, sacrificiul şi lupta sa nu trebuie date uitării! El şi numai el a fost şi a rămas Crăişorul Munţilor!
Originea și studiile
Conducătorul moţilor s-a născut în comună Vidra de Sus din Munţii Apuseni, în casa gornicului Alisandru Iancu. Copilul a văzut lumina zilei în anul 1824, ca al doilea fiu al soţilor Alisandru şi Maria.
Nici până astăzi nu se cunoaşte luna şi ziua în care s-a născut Crăişorul, cronica bisericii din localitatea a fost pierdută, iar registrele şcolare de mai târziu păstreză doar anul naşterii. Familia sa era una relativ bogată, comparativ cu restul familiilor de români din Ardeal care se zbăteau la limita subzistentei. Alisandru Iancu nu era numai gornic în pădurile nemeşilor, ci îndeplinea şi funcţia de jude. Slujbele-i aduceau unele avantaje şi îl scuteau de corvezile umilitoare cu toate că simţea, la rândul său, lanţurile ruşinoase ale șerbiei în care se zbăteau ceilalţi moţi. Copilul Iancu îşi petrece primii ani de viaţă într-un cadru mirific, departe de necazurile şi luptele cu care va da piept mai târziu. Bunăstarea relativă a părinţilor le permite acestora să-l hrănească îndestulat şi să-l îmbrace.
La îndemnul familiei care dorea ca primul născut să se facă preot, iar al doilea învăţător, Iancu urmează calea cărţilor. La vârsta de 13 ani îl găsim înscris la Gimnaziul catolic din Zlatna. Cu toate că şcoala are caracter unguresc, copiii fiind îndoctrinaţi şi de catehismul militant catolic, Iancu nu renunţa la credinţa sa ortodoxă.
Copil dotat intelectual, stăpâneşte în scurt timp atât limba maghiară, cât şi cea latină în care va conversa mai târziu cu împăratul austriac. În anul 1841, Iancu urmează clasa umanistă la Liceul Piarist din Cluj-Napoca, unde mai termină şi două clase de filozofie.
Atunci, tânărul moţ rebel are primele confruntări ideologico-politice cu colegii unguri animaţi de ideea că Ungaria trebuie să devină un stat unitar naţional exclusiv maghiar. Iancu se regăseşte în scurt timp printre fruntaşii junimii româneşti transilvane.
Tânărul din Apuseni se remarcă prin voinţa şi înclinaţia înnăscută pentru luptă, nedovedind aptitudini literar-filozofice precum Papiu Ilarian sau Neagoie Popea.
Sătul de refuzurile şi dispreţul venit din partea aristocraţiei maghiare, rosteşte la prima sa cuvântare publică faimoasa sa sentinţa: „Nu cu argumente filozofice şi umanitare se pot convinge tiranii, ci doar cu lancea lui Horea”.
Activitatea politică și militară
Anii agitaţi ai Revoluţiei de la 1848 îl surprind pe Iancu în postura de fruntaş al intelectualităţii româneşti din Ardeal, alături de personalităţi precum Timotei Cipariu şi Aron Pumnul. Craiul Munţilor de mai târziu se evidenţiază astfel în iniţierea şi organizarea tuturor adunărilor de la Blaj în care românii îşi cereau drepturile milenare.
Acolo, pe Câmpia Libertăţii, el s-a adresat în principal oamenilor de rând care sufereau crunt de pe urmă iobăgiei. Pe atunci, românii suportau cu greu statutul în care erau obligaţi să trăiască. Pe lângă faptul că aurul şi lemnul Apusenilor se scurgea spre Pesta, oamenii erau obligaţi să muncească fără bani pe moşiile nenumărate ale grofilor şi nemeşilor.
Moţii care posedau car şi vite de jug trebuiau să plătească taxe foarte mari. Dreptul de a folosi moara din sat trebuia plătit cu bani grei către aceiaşi grofi străini. Românii nu aveau voie să pescuiască, nici să vâneze. Cârciumile şi dreptul de a vinde băuturi alcoolice aparţineau tot domeniilor nemeşeşti care le exploatau cu profit. Dacă vreun moț dorea să crească porci sau să se ocupe de stupărit, trebuia să plătească anual o taxă peste puterile sale.
Autorităţile maghiare află de renaşterea spiritual-politică a românilor şi acţionează pripit şi cu mare cruzime. La Mihalţ sunt ucişi mulţi români. La Turda, soldaţii secui batjocoreau populaţia autohtonă, tăind părul fetelor şi zdrobindu-i în bătăi pe ţăranii români. Groful Nemegyei îl ameninţă deschis pe Iancu, promiţându-i că, în cazul în care moţii nu se vor întoarce la tăiatul pădurilor, va trimite soldaţii secui deja vestiţi pentru sălbăticia lor.
Având încă în memorie martiriul moţilor Horea, Cloşca şi Crişan, Iancu-i răspunde că moţii vor deveni mai sălbatici decât orice secui… Aproape 1.000 de ani de ură şi resentimente reciproce nu mai pot fi stăviliţi. Burghezia maghiară se autoconstituie în garda naţională. Popa Simion Balint din Roşia Montană cere ungurilor să renunţe la acest gest provocator. Formaţiunile paramilitare menite să terorizeze mişcările româneşti erau însă încurajate atât de guvernul din Budapesta cât şi de nobilimea maghiară locală. Loc de pace nu mai era. Aveau să vorbească armele. Încă o dată românii din Ardeal se văd nevoiţi să lupte împotriva aceleiaşi naţii străine care profită de impactul internaţional al Revoluţiei de la 1848, atât pentru a se rupe din Imperiul Habsburgic, cât mai ales de a scăpa de populaţia majoritară autohtonă.
După o serie de victorii mici, Kossuth Lajos, conducătorul Revoluţiei de la 1848 din Ungaria, reuşeşte să proclame pe moment independența naţiunii maghiare faţă de Împăratul de la Viena.
În prima instanţă, în căutare urgentă de aliaţi, în faţa trupelor imperiale austriece, Kossuth Lajos încearcă o apropiere de Iancu şi românii pe care încearcă să-i atragă de partea sa. La început, românii par interesaţi de idealurile revoluţionare, dar, în momentul în care Iancu află că liderii maghiari nu vor să recunoască Naţiunea Română, tiraniile şi atrocităţile aristocraţilor maghiari din Ardeal, plus neacordarea de drepturi şi libertăţi egale românilor, ruptura este definitivă. Iancu ia decizia dureroasă de a-şi înarma poporul şi de a se lupta până la unul cu gărzile lui Kossuth.
Conjunctura politică creată l-a forţat pe Iancu să se alieze cu Viena, asigurându-l pe împărat de sprijinul său în fața rebeliunii maghiarilor, în schimbul recunoaşterii unor drepturi fundamentale pentru Naţiunea Română. Liderii maghiari atacă primii. La ordinul Guvernului din Pesta, comisarul Vay execută la Târgu-Mureş pe tânărul tribun Vasile Pop din Nasna, iar în Cluj-Napoca pe tribunii Bătrâneanu şi Simonici. Înfuriate, masele de români caută răzbunarea.
Alba-Iulia cade, iar garda maghiară este dezarmată violent, circa 600 de soldaţi unguri fiind linşaţi de mulţimea de români furioşi. Avram Iancu intervine personal pentru a calma situaţia şi a organiza rezistența moţilor în fortăreaţa naturală de piatră a Apusenilor.
La data de 19 octombrie 1848, Crăişorul îşi mobilizează oamenii în trei tabere principale: la Bistra, sub conducerea tribunului Alexandru Bistran, la Câmpeni sub tribunul Nicolae Corcheş şi la Bucium, sub vicetribunul Dionisie Popoviciu. Pe data de 25 octombrie a aceluiaşi an, o forţă de atac maghiară, compusă din husari şi secui şi condusă de contele Bethlen, baronul Banfy şi căpitanul Baumgarten, porneşte spre Cricău pentru a distruge legiunea viceprefectului Balaş. Datorită tacticii de luptă desăvârşite aplicată de Iancu, corpul expediţionar duşman este zdrobit. Românii aproape nu mai pot fi opriţi, oriunde întâmpinau rezistenta, se înfuriau şi se dedau la răzbunări. În comunele Şard, Ighiu şi Bucerdea, măcelul se dezlănţuie, foarte puţini nemeşi scăpând cu viaţa din fața maselor populare furioase care plăteau răzbunarea unei tiranii seculare. În plus, moţii nu au uitat măcelul de la Mihalţ. La sfârșitul lunii martie 1849, moţii lui Iancu erau însă înconjuraţi din toate părţile de forţele armate invadatoare ale Guvernului maghiar. Biruitori momentan, ungurii nu au învăţat însă nimic din lecţia războiului. În loc să se împace cu Naţiunea Română, Kossuth trece la ameninţări, optând pentru o campanie de lichidare a oricărui element românesc.
La sugestia proaspătului consilier Edmont Beoty, el instituie crudele „tribunale de sânge”, precum şi „echipe de vânătoare”, adevărate poliții politice însărcinate cu represiunea şi pedepsirea revoluţionarilor români. Zeci, sute, mii de români vor fi ucişi de aceste echipe ale morţii într-un adevărat genocid.
Nu există petec din Ardeal care să nu înregistreze victime valahe. Familii întregi au fost exterminate. Echipele lui Iosif Teney din Târgu-Mureş şi Ludovic Szabo din Turda se laudă că au executat fără judecată sute de români…
Presa maghiară de la Pesta notează cu mândrie despre vânătorile de români din comunele Bichiş, Cecalaca, Ozd, Geogiu, Sacaramb, Balsa, Ocna Sibiului, Secaş. Adăpostit în munţi, Avram Iancu întocmeşte o replică pe măsură. Conştienţi de faptul că dacă românii din Apuseni nu vor fi lichidaţi, răzbunarea acestora nu va întârzia, gărzile maghiare se decid să atace frontal Apusenii.
Decizie foarte prost inspirată, deoarece moţii erau cunoscători excelenţi ai terenului, iar ura lor împotriva cruzimilor nemeşilor nu mai putea fi stinsă de nimic. Între munţii Huedin şi Gilău, cetele invadatoare de gardişti maghiari au parte de prima confruntare cu moţii. La Mărişel, lupta capătă proporţii mitice. Ungurii sunt prinşi în capcană de femeile moţilor conduse de legendara Pelaghia Roşu, mama căpitanului Indreiu Roşu. Îmbrăcate în alb şi înarmate cu topoare şi furci, moţoganele înfuriate, asemenea unor amazoane legendare, ataca trupele maghiare de pe versanţi. Confuzi, nemeşii dau să se retragă, dar sunt atacaţi de bărbaţii moţi care le taie retragerea din trei puncte separate. Ungurii fug după ce comandantul Geley este grav rănit.
La Huedin are loc o ciocnire asemănătoare. La Vârful Bătrânii, moţii atacă o altă trupă ungurească, lupta durează nu mai puţin de 6 ore, românii reuşind să înfrângă invazia. Unul din prefecții favoriţi al lui Iancu, legendarul preot Simion Balint, este delegat de Crăişor să apere Valea Arieşului, punct strategic de maximă importanţă pentru accesul în Apuseni. La Iara se dă una dintre cele mai eroice bătălii din istoria Ardealului. Cetele române conduse de Clemente Aiudeanu, Dionisie Telechi şi Ion Galgoti lovesc avangarda gardistă. Atacul lăncierilor moţi este decisiv. Honvezii şi husarii fug lăsând în urmă 121 morţi şi 15 răniţi. Atacurile ulterioare ale gardiştilor sunt respinse în totalitate de popa Balint şi oamenii săi alături de tribunul Bălăceanu venit din Muntenia.
Ungurii se răzbună pe populaţia civilă românească, incendiind sate şi biserici şi ucigând până şi copiii sau bătrânii care nu avuseseră timp să fugă. Pentru a da o ultimă lovitură rezistenţei organizate de Iancu, Kossuth Lajos îl însărcinează pe maiorul Hatvani cu comanda celei mai mari părţi a armatei maghiare. După câteva mici victorii în care soldaţii săi incendiază satele de români, Hatvani suferă o înfrângere dureroasă la Abrud.
Încet-încet, armata sa este magistral încercuită de Iancu, orice încercare de retragere fiind aspru pedepsită de moţii cei crânceni. Un număr de 5.000 de honvezi aveau să îşi lase oasele în Ţara de Piatră. Hatvani fuge de groaza morţii, trezindu-se cu oastea distrusă. „Să fugă fiecare cum poate”, a fost ultimul său ordin către armata sa. Printr-o minune a reuşit să scape cu viaţă, ajungând la Brad însoţit doar de o mână de soldaţi şi câţiva ofiţeri. Dar coşmarul gardiştilor tirani invadatori nu s-a sfârşit aici. Tribunul Ioan Gomboş şi preotul Simion Groza au urmărit rămăşiţele armatei duşmane până dincolo de Munţii Zarandului. Pentru a scăpa de răspundere, maiorul Hatvani aruncă vina pe umerii celor 57 de supravieţuitori saşi din legiunea germană cu care era în alianţă. Nu-l mai crede nici măcar Kossuth.
În urma asasinării bunului său prieten, căpitanul Buteanu, Iancu îşi dă seama că războiul avea să mai dureze. O nouă bătălie avea să aibă loc la Abrud, unde armata contelui Kemeny suferă o înfrângere categorică. Atât de categorică încât la masa de seară Kemeny a exclamat furios „Dracu’ să se mai bată cu popii”.
Adevărul este că cei mai duri conducători din armata lui Iancu erau într-adevăr preoţi: Balint, Moldovan, Vladuţiu, Groza, Gomboş şi Fodoreanu. La Fântânele, Avram Iancu repurtează probabil cea mai importantă victorie din cadrul războiului purtat în Apuseni.
Neaşteptatele victorii ale moţilor aprind flacăra speranţei peste munţi, în Valahia, acolo unde Nicolae Bălcescu spera la eliberarea Țării, cu ajutorul forţelor conduse de Avram Iancu. Ideea moare în faşă, deoarece Kossuth dorea să vadă strămutate în Muntenia legiunile lui Iancu, Ardealul devenind astfel o ţintă uşor de cucerit. Kossuth exploatează trăirile naţionaliste şi unioniste ale Craiului Munţilor, propunându-i prin Bălcescu gradul de general în armată maghiară regulată. Iancu simte manipularea şi nu primeşte. Bălcescu şi Iancu se întâlnesc, şi căpetenia moţilor explica prietenului său valah istoria adevărată a raporturilor dintre cele două popoare, alături de refuzul sistematic al Guvernului condus de Kossuth de a acorda drepturi egale pentru românii din Ardeal. Spre a doua jumătate a lunii iulie 1849, armata maghiară invadatoare a Ardealului este definitiv înfrântă în Transilvania. Armatele țarului Rusiei chemate în ajutor de împăratul austriac Franz Joseph au zdrobit grosul armatei maghiare la Sighişoara. Slăbite de luptele cu moţii, copleşite de armatele austriece şi ruseşti peste care se adăugă trădarea unor generali maghiari, trupele maghiare invadatoare capitulează la Şiria pe data de 13 august 1849.
După dovada de credinţă arătată regimului habsburgic, Iancu spera că împăratul să recunoască şi să întărească stăpânirea Ardealului de către români. În această direcţie, întreprinde numeroase călătorii spre Viena, atât singur cât şi însoţit de tribunii săi credincioşi. Tânărul împărat este un diplomat perfect, acordând o bunăvoinţă aparentă căpeteniilor române. În realitate, austriecii urmăreau refacerea autorităţii monarhice absolutiste, nerespectând nici măcar depoziţiile din Constituţia decretată de ei înşişi. Perfida atitudine a imperialilor zguduie întreaga fiinţă a lui Avram Iancu. Armata imperială se teme de forţă românilor coalizaţi pentru prima oară în jurul unui lider autohton cu o forţă carismatică atât de mare. În consecinţă, le ordonă predarea armelor. Românii nu au încredere, secolele în care pentru ei cuvântul străin se transformase în duşman îşi spun cuvântul. Precipitaţi, austriecii îl arestează pe Crăişor la Hălmagiu, dar poporul află şi ameninţă garda cu linşarea, ofiţerul care era la comandă fiind nevoit să-l elibereze, declarând că totul era o greşeală.
Iancu ia din nou drumul Vienei doar pentru a se convinge încă o dată de soarta cea tristă. Nici autonomia, nici integrarea într-o singură Țară a teritoriilor locuite de români nu se încadrează în concepţia rigidă a habsburgilor imperiali. Austriecii rămân surzi şi la rugăminţile de a le da câştig de cauză moţilor în privinţa „Cauzei pădurilor” sau a înfiinţării unei academii de drepturi pentru românii ardeleni.
După 1848
În anul 1852, tânărul împărat Franz Joseph a întreprins o vizită în Transilvania, agenda călătoriei fiind stabilită de primul ministru Felix zu Schwarzenberg şi de vărul acestuia, Karl Borromäus zu Schwarzenberg, guvernatorul Marelui Principat al Transilvaniei. La cererea lui Avram Iancu împăratul a modificat traseul vizitei, a mers în Munţii Apuseni, a prânzit la Găina, a trecut prin Vidra şi a înnoptat pe 21 iunie 1852 la Câmpeni. Avram Iancu s-a prezentat seara târziu la cartierul împăratului, după ce acesta se culcase, obosit de călătorie. Nemulţumit că nu este primit pe loc în audienţă, Avram Iancu a iscat o altercaţie cu şeful de cabinet al împăratului, motiv pentru care a fost dat afară de jandarmi. Ulterior a refuzat să primească decoraţia acordată de împărat pentru meritele sale din timpul luptelor contra invadatorilor maghiari.
Iubita cu care a avut cea mai îndelungată relație a fost Johanna Farkas, cunoscută ca Háni, o tânără maghiară din Abrud. Tatăl Johannei Farkas locuia în Abrud, unde activa fie ca preot, fie ca avocat. Se numea Tamás Farkas şi era protestant de confesiune unitariană. Mama Johannei era de religie romano-catolică. Potrivit datinii, Háni a fost botezată în confesiunea mamei. Tânăra se născuse în 1834 şi era cu zece ani mai tânără decât Iancu. O mărturie orală consemnată de Ioan Lupaş menţionează că Háni l-a salvat pe iubitul ei în cea mai periculoasă clipă din viaţa acestuia, în luna mai a anului 1848, când maiorul Imre Hatvani intra pe neaşteptate în Abrud pentru a-l surprinde pe Iancu, care se afla în casa avocatului Tamás Farkas, tatăl Johannei.
Aflând că trupele invadatoare ungurești se apropie de oraş, Háni l-a înştiinţat pe Iancu, l-a rugat să plece numaidecât pentru a-şi salva viaţa şi l-a condus prin grădina din spatele casei.
Astfel Iancu a părăsit Abrudul în ultima clipă şi s-a îndreptat spre Câmpeni, unde a organizat contraofensiva împotriva lui Hatvani.
Bunicul lui Avram Iancu a fost rudă cu Horea.
Sfârșitul vieții
Necazurile şi umilinţele se dovedesc a fi cu urmări grave pentru Avram Iancu. Se îmbolnăveşte, boala agravându-se spre pragul anului 1870. Iancu este bolnav de inimă rea. Încet-încet refuză contactul cu realitatea, găsind liniştire doar în plimbări dese prin păduri şi nesfârşite cântări la fluier.
Pe data de 10 septembrie 1872 s-a culcat pe o rogojină în casa prietenului său Ion Stupina. Dimineaţa era mort în urma unei hemoragii puternice. Nu avea asupra lui decât fluierul său de cireş, jalba către împărat şi o năframă ruptă. La înmormântare au plâns Apusenii. Toţi moţii au ţinut să fie prezenţi pentru a-şi saluta viteazul comandant. Prohodul a fost încheiat de 36 de preoţi în frunte cu prietenii săi apropiaţi, Mihălţeanu şi popa Balint. Alaiul mortuar a străbătut Ţara de Piatră până la Biserica Ţebei, unde Iancu a fost înhumat sub gorunul lui Horea, celălalt mare erou al moţilor.
