RĂZBOIUL CLANDESTIN AL BLOCULUI SOVIETIC CU ROMÂNIA
LARRY L. WATTS
Serviciile de informații și securitate
Controlul exercitat de Moscova asupra noilor servicii de informații și securitate era cu atât mai mare cu cât acestea erau create în întregime de mai-marii sovietici. Primul serviciu de informații (Direcția Generală de Siguranță și Protecție: DGSP) a fost înființat în 1948 și condus de trei ofițeri sovietici MGB/KGB: directorul Pantelei „Pantiuș” Bodnarenko, sub numele conspirativ Gheorghe Pintilie, și doi adjuncți, Alexandru Nicolschi, un basarabean rusofil, și Vladimir Mazurov (Mazuru), ucrainean din Bucovina. Atât Bodnarenko, cât și Nicolschi au acționat pe teritoriul României sub acoperire și au fost închiși pentru aceasta, înainte și în timpul războiului.
Serviciul de informații externe (Direcția de Informații Externe: DIE), fondat în martie 1951 sub conducerea consultantului-șef sovietic pe probleme de informații, Saharovski, era, din punct de vedere organizațional, copia fidelă a serviciului sovietic de informații externe (deși cu mai puține zone geografice de responsabilitate). Conducerea era compusă aproape în întregime din ofițeri ruși, unguri, bulgari, ucraineni și germani, care nu deținuseră până atunci cetățenia română și care acumulaseră experiență în serviciul Cominternului. Era o strucutră de conducere total diferită de cea a serviciilor de informații din Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia sau Germania de Est (unde a durat ceva mai mult ca acest serviciu să fie creat), o consecință a faptului că, în perioada interbelică, conducerea PCR provenise din afara României. În celelalte state ale Blocului, cetățeni ai țării respective formau cea mai mare parte din conducerea serviciilor de informații, alături de consilierii sovietici.
Secția specială dedicată inducerii unei „stări de neîncredere și suspiciune generală” în rândul organizațiilor emigranților români, cu „scopul de a le distruge”, era o noutate în cadrul Blocului, deoarece serviciile din Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria și Germania de Est încercau „să se folosească de emigranți pentru a promova în secret interesele propriilor state”. Și aceasta era o consecință a politicii sovietice interbelice, ceea ce a influențat și structura majorității societăților basarabene și transilvănene înființate în Occident și care promovau o politică antiromânească.
Primul șef al DIE a fost Vasili Vulko (Vasile Vâlcu), comunist bulgar și ofițer al serviciului sovietic de informații externe, urmat de ucraineanul Mihail Gavriliuk (Mihail Gavriliuc). Prim-adjunct a fost ungurul Wilhelm Einhorn, comisar politic în timpul Războiului Civil spaniol și mai târziu ofițer INU (fost INO) și OMS, implicat în recrutarea prizonierilor de război în perioada celui de Al Doilea Război Mondial. Einhorn a activat ca șef al Direcției Regionale de Securitate Cluj din cadrul DGSP, în perioada 1948-1951, înainte de a fi transferat la DIE, iar aceste transferuri între serviciile de securitate din țară și cele străine au devenit ceva obișnuit în cadrul Departamentului Securității Statului (DSS).
Al doilea adjunct a fost ungurul Adalbert Izsaek, ofiței INU. Șeful Direcției Contraspionaj era ofițerul ucrainean din cadrul NKVD, Piotr Gonciaruk (Petre Popescu), care fusese încarcerat în România pentru spionaj, în perioada în care aceasta se retrăsese din război. Mai târziu, Gonciaruk a devenit adjunctul agentului GRU Serghei Nikonov (Sergiu Nicolau), primul șef al Direcției de Informații a Armatei.
Pe lângă consilierii și experții militari sovietici ai generalului Kolganov și cei ai generalului Saharovski pe probleme de securitate și culegere de informații, consilierul-șef sovietic din cadrul Ministerului de Interne, generalul Ivan S. Matușenko, dirija diverși consilieri și experți din cadrul miliției, gărzii de frontieră etc., cei mai muți ocupând funcții care se suprapuneau celor din DSS. Inițial, acești consilieri au avut puteri aproape absolute. După cum observa un șef din cadrul serviciului de informații al armatei, până la retragerea trupelor sovietice din 1958 „nu a existat nicio situație în care Ministerul Afacerilor Interne să transmită vreun ordin unui eșalon inferior, fără a avea aprobarea unui consilier sovietic”. La aceasta se adăugau personalul și șefii sovietici din cele 16 Sovromuri, din cadrul asociației de prietenie româno-sovietică (de fapt, Asociația Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică –
ARLUS), din Asociația Uniunilor pentru Legături Culturale cu Străinătatea (VOKS), din Sovinform (care furniza știri presei românești) și din asociațiile străine de corespondență.
Controlarea cadrelor serviciilor române era o chestiune mult mai simplă, din moment ce natura sau locul pregătirii lor în URSS nu mai era un subiect tabu. Pentru a avea acces într-un post de comandă în cadrul serviciilor de informații și securitate era obligatoriu să ai calitatea de membru al partidului și să fi absolvit „un curs de specializare la Institutul Felix Dzerjinski din Moscova”, precum și programele adiacente create special pentru aliații sovietici. Absolvenții acestor cursuri – inițial cu durata de doi ani și apoi scurtate la unul, cu seminarii speciale mai scurte de un an – se bucurau de o ascensiune rapidă în carieră și puteau accede la cele mai înalte funcții.
Din perspectiva profesională a serviciilor interne, participarea la cursurile de pregătire sovietice era „o pierdere de timp”, serviciile de informații sovietice „neavând vreo intenție de a le împărtăși cele mai noi experiențe sau cele mai moderne tehnici de spionaj” presupușilor aliați. În schimb, Moscova considera aceste cursuri „de o importanță extraordinară” pentru a obține informații în scopul controlării serviciilor partenere. De un interes deosebit erau „profilul politic, slăbiciunile și punctele forte” ale ofițerilor individuali, identificarea ofițerilor pe „al căror sprijin putea conta regimul sovietic” și a celor care manifestau „tendințe antisovietice”.
În afară de aceste cadre de nădejde, numeroși oficiali ai partidului, printre care Moghioroș/Mogyoros, Vass, Chișinevski, Constantinescu, Pârvulescu, Bârlădeanu, Stoica, Sălăjan (Szilagy) etc. erau agenți sovietici și raportau direct Moscovei. Totuși, în general, cadrele de nădejde de la vârful piramidei partidului, mai ales după moartea lui Stalin, nu au fost recrutate direct de serviciile sovietice. În timp ce oficialitățile partidului și „cadrele de nădejde” ale tineretului comunist (UTC) care participau la cursurile sovietice făceau, în general, subiectul unor asemenea abordări, recrutarea lor era o afacere mult mai subtilă, efectuată mai degrabă de organele partidului comunist sovietic decât de KGB sau GRU, dat fiind că erau în joc relațiile de partid. Cel puțin teoretic, liderii partidului și ai Uniunii Tineretului Comunist puteau opune rezistență la recrutări folosinde-se de loialitatea față de partid, excepție făcând cei ale căror vulnerabilități individuale îi transformau în posibile vectime ale șantajului.
Începerea retragerii trupelor sovietice
La scrut timp după ce Gheorghiu-Dej a eliminat-o pe Ana Pauker, în 1951-1952, au început să se înregistreze mișcări în cadrul forțelor armate române, al căror comandant suprem era Bodnăraș. Din 1951, ofițerii de informații militare au început să depună plângeri împotriva tentativelor repetate ale consilierilor GRU „de a se amesteca în problemele interne ale Direcției de Spionaj Militar și de a se substitui conducerii acesteia”. În primăvara anului 1952, ca reacție la trădarea a cinci aviatori care au zburat cu un avion militar în Iugoslavia, câțiva ofițeri instruiți de sovietici au fost demiși, printre care și miniștrii adjuncți, general-maior Constantin Doncea, și general-maior Villiam Suder (care fusese și inspectorul-general al armatei).
Doncea, contemporan și rival al lui Gheorghiu-Dej, a fost eliminat, iar Suder a fost inițial trimis „în producție”, ca ministru al Industriei miniere (aflată sub control sovietic ca parte a structurilor Sovrom) și apoi demis. Acest model al trimiterii unui ofițer superior mai întâi în producție și apoi al demiterii a devenit modelul românesc de a scăpa de ofițerii GRU din forțele armate, pe parcursul întregului Război Rece. Eliminarea lui Doncea și a lui Suder, deși obiect al unor diverse interpretări, a fost probabil legată de reinstaurarea autorității „naționale”. Este cert că la sfârșitul anului 1953 au început să apară în Occident rapoarte despre epurări ale ofițerilor politici comuniști – aceia fără pregătire sau experiență militară – și despre eforturile concurente „de a recruta ofițeri de carieră care fuseseră anterior eliminați ca periculoși”.
La 14 mai 1955, Moscova a semnat tratatul prin care se încheia ocupația Austriei și, de aceea, nu mai exista baza legală pentru a putea păstra forțe pe teritoriul României (aceea de a proteja legăturile de comunicații cu trupele din Austria). În august 1955, folosindu-și instinctul de supraviețuire dezvoltat în deceniul de ocupație stalinistă, Dej, susținut de CC al PCR, a decis să ceară retragerea trupelor sovietice și a înscenat chiar un marș de protest al studenților pentru a pregăti terenul. Mai târziu, Hrușciov și-a justificat reacția violentă atunci când Bodnăraș i-a cerut „părerea despre retragerea trupelor din România” – moment în care liderul sovietic i-a acuzat pe toți că sunt „naționaliști și antisovietici” și că doresc „să ne dea afară” – punând-o pe seama faptului că a fost uimit și se afla încă sub „influența politicii lui Stalin”. Cu toate că furia sa era întru totul veritabilă, cu siguranță el nu a fost luat prin surprindere.
Imediat după încheierea tratatului austriaco-sovietic, URSS a anunțat înființarea Tratatului de la Varșovia, convocând în grabă, la Moscova, reprezentanți din România, Polonia, Ungaria, RDG, Cehoslovacia, Bulgaria și Albania, pentru a-l putea semna în aceeași zi cu tratatul austriaco-sovietic, creând astfel o nouă bază legală pentru menținerea trupelor sovietice în zonă. Cu numai zece zile înainte de vizita sa la București, din luna august, Hrușciov a propus într-o scrisoare personală reducerea numărului trupelor sovietice din România (de la 250.000 la 210.000), încercând evident să prevină discuțiile legate de o eventuală retragere. Cu toate acestea, Bucureștii au ridicat problema retragerii complete, cauzând un „blocaj” în relațiile româno-sovietice, din august până în noiembrie 1955. La aniversarea Revoluției sovietice din Octombrie, mai mult pentru a ameliora relațiile decât pentru a-și lua un angajament solid, Hrușciov l-a informat pe Bodnăraș că Moscova avea să-și retragă trupele. Însă liderul sovietic a subliniat faptul că acest lucru avea să se întâmple „nu” pentru că Bucureștii o ceruseră, „ci pentru că am ajuns la concluzia că este necesar să ne retragem”.
Acordul Moscovei a generat o corespondență intensă pe această temă, deși retragerea propriu-zisă nu urma să aibă loc mai devreme de doi ani și jumătate. Cererea a fost făcută pe fondul următoarelor aspecte: memoria colectivă a celor 40 de ani (în valuri succesive) de ocupație militară rusească, în prima jumătate a secolului al XIX-lea; prezența prelungită a trupelor rusești după războiul ruso-turc din 1877-1878, pentru a „asigura comunicațiile” cu forțele din Bulgaria; ocupația militară rusă de facto din Moldova, în perioada 1916-1917; evacuarea forțată a trupelor bolșevice din perioada 1917-1918 (al căror comportament distructiv a fost criticat chiar și de social-democrații de atunci); și regimul de ocupare brutal al lui Malinovski, din 1944-1945. Aceste evenimente – care constituiau numai o mică parte din experiența imperială a Rusiei – erau elemente centrale ale conștiinței românești, astfel încât ideea retragerii trupelor era extrem de agreată.
Paradoxal, serviciile de informații americane au trecut cu vederea această dramă atunci când, în ianuarie 1956, au prezis că trupele sovietice vor fi retrase din România până la finalul deceniului. Fără a cunoaște detaliile conflictului intracomunist româno-sovietic și dinamica sovieto-ungaro-română, serviciile de informații americane au concluzionat că, dată fiind consolidarea puterii comuniste în România și necesitățile militare în fața conflictului dintre Est și Vest, Moscova nu mai avea nevoie de trupe în zona aceea. Astfel, retragerea din 1958 a fost interpretată ca fiind determinată de politica internă sovietică – și nu ca un rezultat al inițiativei românești – și a fost greșit interpretată ca având un impact marginal asupra României, mai mult la nivel psihologic.
Impertinența solicitării, care sosea în mijlocul luptei pentru succesiune la Kremlin, a atras imediat atenția sovieticilor asupra Bucureștilor. Pentru a înfrâna alte viitoare inițiative ale Bucureștilor, generalul Aleksei A. Epișev, partenerul lui Hrușciov în sovietizarea Ucrainei de vest și în operațiunile de secesiune din Transilvania, a fost imediat trimis ca ambasador în România, la finele anului 1955, și a rămas în această funcție pentru următorii cinci ani. Apropiat al lui Hrușciov, sinistrul Epișev deținea o putere impresionantă la Moscova și cunoștea foarte bine „situația” României. În calitate de director-adjunct al KGB, în perioada 1951-1953, Epișev a supravegheat epurarea din România (prin ambasadorul Anatoli I. Lavrentiev, numit la București după ce a supravegheat purificarea din Praga) și s-a asigurat ca persoanele eliminate să fie „înlocuite cu numeroase” persoane cu legături în Ucraina. Ochiul format al unui fost director-adjunct al KGB, cu o experiență bogată în operațiuni clandestine, reprezenta un impediment major pentru plecarea românilor din rezervația sovietică.
Liderii români aveau de rezolvat trei sarcini importante pentru a putea prelua controlul din mâinile Moscovei. Trebuiau să scape de omniprezența evidentă a puterii sovietice: trupe și consilieri. Trebuiau să neutralizeze influența exercitată prin cetățenii români sau cu dublă cetățenie, cunoscuți ca agenți sovietici și aflați în poziții-cheie, în cadrul partidului sau al aparatului de stat, în special cei din instituțiile de putere coercitivă, o problemă ce avea legătură cu – dar era infinit mai complicată decât – desființarea „Biroului de la Moscova”. Și, în cele din urmă, trebuiau să identifice și să neutralizeze rețelele de agenți secreți sovietici și să limiteze puterea Kremlinului de a recruta noi agenți și de a construi rețele.
Pericolele și oportunitățile din 1956
Fiecare dintre aceste ținte presupunea o restricționare a legăturilor dintre armatele și serviciile de informații române și sovietice, la scurt timp după ce Moscova anunțase o nouă „comandă unificată” a noii sale alianțe militare și în momentul în care (martie 1956) directorul KGB, Ivan Serov, convocase o ședință a tuturor serviciilor din țările Tratatului, pentru a ajunge la un acord de colaborare strânsă. Directorul KGB a făcut apel pentru „unificarea forțelor” serviciilor Tratatului de la Varșovia împotriva „principalelor guverne agresoare, cele ale Statelor Unite și ale Angliei”, prin coordonarea activității fiecărui serviciu cu Moscova, desfășurarea de operațiuni comune împotriva SUA și a Marii Britanii, făcând schimb de informații și analize privind operațiunile Vestului împotriva statelor membre ale Tratatului de la Varșovia și „coordonând culegerea de informații din transmisiuni și din serviciile tehnice operaționale”.
Dacă atenția sovieticilor nu ar fi fost distrasă de aglomerarea de conflicte violente din interiorul și din exteriorul Blocului, Bucureștii s-ar fi confruntat cu dificultăți mult mai mari în încercarea de a-și atinge obiectivele. În iunie 1956, protestele polonezilor care cereau reforme economice și retragerea din Tratatul de la Varșovia au avut drept consecință 53 de morți, făcând necesară intervenția politică sovietică și numirea lui Wladislaw Gomulka. La sfârșitul lunii octombrie, agitația populară din Budapesta a condus la numirea fostului prim-ministru și agent NKVD, Imre Nagy, în fruntea partidului, după care acesta, la numai trei zile, a cerut retragerea din alianța sovietică. Reversul neașteptat și surprinzător al lui Nagy a fost urmat aproape imediat de izbucnirea războiului israeliano-arab pentru Canalul Suez.
Modul în care a fost soluționată situația din Ungaria a cauzat îngrijorare în România. În Budapesta, pe lângă sloganurile antisovietice, se auzeau apeluri repetate pentru redefinirea graniței din Ungaria și România și anexarea Transilvaniei, apeluri care își găseau ecou în Regiunea Autonomă Maghiară, acolo unde numeroși membri ai elitei de etnie maghiară considerau că autonomia era doar o primă treaptă spre reintegrarea în Ungaria. În cadrul campaniei de dezimformare menite să izoleze România de partenerii occidentali, Hrușciov (și sursele sale ungare) a susținut ulterior că liderii PCR erau „nerăbdători” să susțină înăbușirea revoltei de către trupele sovietice și ar fi oferit chiar ajutor militar pentru a participa la această operațiune. Dimpotrivă, măsurile luate de București erau în totalitate defensive și erau menite să împiedice revizionismul violent din Transilvania. Înainte cu numai o săptămână, la 28 octombrie 1956, Gheorghiu-Dej și Tito semnaseră un comunicat comun, făcând apel la „neamestecul în afacerile interne ale altui stat”, care avea să devină curând un laitmotiv al politicii externe a României.
Deoarece raza de acțiune și metodele propagandei și serviciilor de informații ungare față de România nu suferiseră modificări esențiale din timpul Primului Război Mondial, România avea motive serioase să fie preocupată de intențiile Budapestei. La 1 noiembrie, cu numai câteva ore înainte ca Janos Kadar să dispară pentru a forma pe teritoriul sovietic un guvern aprobat de Moscova, care avea să ceară „asistență” militară sovietică și să justifice astfel invazia, ambasadorul român în Ungaria, Aurel Mălnășan, și Valter Roman, aflați la București pentru consultări, au avut o întrevedere cu mai mulți lideri ungari. Chiar în mijlocul adunării, Zoltan Vass „a avertizat cu insistență” că „se va declanșa un val de proteste antiromânești”. Vass, a relatat Mălnășan, a declarat că ungurii „ne urăsc” și „au lansat deja sloganul Nem, nem, soha (Nu, nu, niciodată), fostul slogan ungar șovinist-iredentist, și ne putem aștepta la izbucnirea unui val șovinist iredentist antiromânesc”.
(va urma)
