RĂZBOIUL CLANDESTIN AL BLOCULUI SOVIETIC CU ROMÂNIA
LARRY L. WATTS
Vass a subliniat în fața interlocutorilor săi că:
Încă aveţi o problemă pe care credeaţi că aţi rezolvat-o, dar nu este aşa. Până la urmă, forma acestei autonomii nu este de fapt autonomie şi ar trebui să vă gândiţi foarte bine, pentru că nu trebuie să uitaţi că ungurii de acolo ascultă Radio Budapesta, că Ludas Matyi (săptămânalul satiric maghiar) este distribuit (în ţara voastră), că ungurii se îndreaptă în această direcţie.
Roman le-a explicat colegilor săi de partid că nu își puteau permite să închidă ochii în fața „atitudinii vădit antromânești din rândul conducerii comuniste maghiare”. După ce a remarcat că există o anumită „presiune de mase privind Transilvania”, el a explicat că aceasta se datora insistentei propagande interne de la Budapesta și a refuzului ei de a adopta „o poziție echivoc în problema Transilvaniei”, prin care să o recunoască drept parte componentă a României, și să descurajeze clar elementele separatiste. „Din contră – a subliniat Roman – Budapesta încuraja astfel de manifestări.” Pentru a exemplifica acest lucru, el a descris cum s-a desfășurat întâlnirea lor de bun-rămas cu Kadar:
(…) şi, chiar şi în această situaţie disperată, în loc să spună să fiţi puternici şi mai ştiu eu ce, Kadar – am reţinut câteva cuvinte de-ale lui – a spus: „Daţi autonomie Transilvaniei”. Este exact ceea ce a spus. Ce înţelegea el prin asta, nu am avut posibilitatea să discutăm. Chiar şi în aceste condiţii, aflându-se în toiul contrarevoluţiei, în loc să spună: „ţineţi cu dinţii de Transilvania”, el a spus: „Daţi autonomie Transilvaniei”.
Bucureștii s-au aliniat celorlalte state socialiste, inclusiv China și Iugoslavia, și chiar cu Finlanda, în susținerea intervenției sovietice produse de Kadar. La cererea sovieto-ungară, PCR a trimis la Budapesta 2.000 de activiști de etnie maghiară pentru a ajuta la reconstrucția partidului. Șederea lor nu a ajutat însă deloc la ameliorarea problemei identității maghiare din Transilvania.
Beneficiile României de pe urma acestei cooperări au fost importante, chiar dacă au fost de scurtă durată. Pentru prima dată după război, Moscova a permis contactul între România și cei peste 2 milioane de etnici români din Moldova, dându-le posibilitatea miilor de membri de familie separați de graniță să se vadă pentru prima dată după 10 ani. De atunci și până în 1959, Chișinăul a susținut că „RSS Moldova are cele mai apropiate relații cu România”. Un alt beneficiu temporar a fost declarația făcută de către Kadar, în timpul vizitei sale în România în februarie 1958, potrivit căreia Ungaria nu avea nicio pretenție teritorială asupra României: prima – și ultima – declarație a unui lider comunist ungar.
Alungarea trupelor și a consultanților sovietici
În data de 31 octombrie 1956, doar cu câteva zile înainte ca forțele sovietice să înăbușe revolta maghiară, Comitetul Central al PCR i-a dat indicații prim-ministrului de la vremea respectivă, Gheorghe Stoica, ca – în cadrul următoarei reuniuni a Tratatului de la Varșovia din noiembrie-decembrie de la Moscova – să facă presiuni privind retragerea trupelor și a consultanților. Susținând încă o dată argumentul din 1955, potrivit căruia prezența trupelor sovietice avea rolul de a produce disensiuni pe plan intern, transformând România într-o țintă ușoară a atacurilor politice din afară, Comitetul Central a dorit să reamintească Moscovei că „nu considera necesară staționarea trupelor sovietice pe teritoriul său” și a sugerat posibilitatea „rechemării consultanților sovietici prezenți în diferite instituții”. Nefiind la curent cu cererea Bucureștilor de retragere a forțelor sovietice, misiunea diplomatică a SUA a interpretat greșit interesul și scopul autorităților române, raportând exact opusul: că „regimul de la București va ține piept presiunilor populare pentru îndepărtarea trupelor sovietice”.
Impunerea acestor argumente era un demers delicat în acel context când, chiar a doua zi, Hrușciov vizita România pentru a o informa despre decizia de a interveni cu forțe militare în Ungaria. În cele din urmă, o mulțime de factori printre care se numărau, cu siguranță, obiectivele de politică externă ale liderului sovietic, faptul că prezența trupelor acționa ca un paratrăsnet pentru insatisfacția populară, impactul militar secundar asupra unui potențial conflict Est-Vest și costurile semnificative ale invaziei din Ungaria, unde sovieticii înregistraseră 2.260 de victime (669 de morți, 1.540 de răniți și 51 de dispăruți), erau argumente suficiente pentru a influența Moscova. Între ianuarie 1957 și aprilie 1958, într-o serie de scrisori pentru conducerea PCR, în care inițiativa era prezentată ca aparținându-le, Kremlinul și-a exprimat acordul să își retragă consultanții.
Bucureștii au menținut presiunea, raportând sârguincios greșelile personale, politice și profesionale ale consultanților sovietici pe probleme de informații. Hrușciov, care înțelegea logica rechemării lor, a declarat faptul că era:
(…) practic imposibil să supraveghem activitatea fiecărui expert sovietic care lucrează în România. Deşi experţii sunt foarte bine pregătiţi în domenioul lor de activitate, unii dintre ei nu se pot adapta situaţiei politice şi caracteristicilor naţionale ale statului respectiv. Drept urmare, apar neînţelegeri, care nu sunt în favoarea relaţiilor noastre prieteneşti.
Pentru a proteja sistemul de „consultanți” prin reorganizarea lor oficială ca „ofițeri de legătură”, liderul sovietic încerca să mențină activitatea acestora, afirmând, de exemplu, că termenul de „consultanți sovietici” nu corespunde rolului pe care aceștia îl joacă și că ar putea transmite ideea greșită că aceștia se amestecă în afacerile interne ale României. Această afirmație a fost demontată – și cea susținută de România validată – de reclamațiile primite chiar de la unii reprezentanți sovietici, aflați la post în alte state din Europa de Est. De exemplu, în timpul ședinței CC despre situația din Polonia și Ungaria, de la sfârșitul lui octombrie 1956, conducătorul polonez Wladislaw Gomulka „a încercat să convingă delegația sovietică de faptul că o mare parte din vină o purtau cei 50 de consilieri pe probleme de securitate din Polonia și numeroșii generali și ofițeri superiori din armata poloneză care dețineau încă cetățenie sovietică”. Anterior, chiar și directorul KGB, Ivan Serov, criticase „Departamentul de consultanți” din Germania de Est, afirmând că „derulează o activitate nesatisfăcătoare” și „nu oferă niciun fel de sprijin organelor MVD (Ministerul de Interne) din Germania”. Serov a respins justificările consultanților sovietici, potrivit cărora „cea mai mare parte a oficialilor din RDG MfS (Stasi) nu pot încă lucra independent”.
Având în vederea faptul că România a exploatat concesiile poststaliniste ale lui Hrușciov pentru a-și extinde propria autoritate națională, Kremlinul a trebuit să se bazeze din ce în ce mai mult pe agenții și rețelele de informații clandestine pentru a contrabalansa pierderea influenței militare directe și reducerea numărului oficial de consultanți și experți. Moscova a avut la dispoziție o rezervă numeroasă de unde a putut alege recruți în România. Prima generație de rețele și agenți sovietici includea foști membri ai Cominternului și veterani ai Războiului Civil din Spania; foști prizonieri de război (POW), recrutați în timpul detenției la sovietici și apoi întorși în 1944, împreună cu Diviziile „Tudor Vladimirescu” și „Horia, Cloșca și Crișan”, cetățeni sovietici rezidenți și persoane rezidente în zonele de graniță româno-sovietică. Au fost constituite noi rețele formate din ofițeri de armată și de informații (precum și din activiști de partid), instruiți în URSS începând cu anul 1945 și ulterior numiți în funcții de conducere, precum și din angajați români ai organizațiilor sovietice din România.
Stabilirea modelului interacțiunii ostile sovieto-române
În cadrul reuniunii CAER din mai 1958, care a avut loc cu două zile înaintea întrunirii Tratatului de la Varșovia, unde Hrușciov urma să anunțe retragerea trupelor din România, PCR a lansat provocarea care avea să blocheze planurile sovieticilor de integrare economică est-europeană și va dejuca intergrarea militară a Blocului. Kremlinul nu putea aprecia prima contestare publică (din interiorul Blocului) de către România a autorității supranaționale, decât ca pe o confirmare a necesității de extindere a rețelei de informații, care să acopere pierderea multor mecanisme directe de control. Faptul că Moscova a fost prinsă nepregătită în momentul în care Gheorghiu-Dej a lansat provocarea a reprezentat o greșeală a serviciilor de informații și este posibil ca ea să fi contribuit la căderea lui Serov. KGB și majoritatea liderilor de partid au privit decizia lui Hrușciov de retragere a trupelor, în pofida acestui „steguleț roșu”, ca pe cea mai mare greșeală a sa.
Contramăsurile nu au întârziat să apară. Aproape imediat Moscova a închis granița dintre România și RSS Moldova, iar contactele politice și culturale înfloritoare, considerate acum ca „deviaționism naționalist”, au fost întrerupte. 1959 a fost ultimul an în care Chișinăul s-a referit la relațiile sale cu Bucureștii ca fiind „deosebit de apropiate”. Scriitorii, lingviștii, antropologii și etnologii moldoveni care îndrăzniseră să recunoască
similarități cu cultura română au fost acuzați de „propagandă naționalistă”, iar unii dintre ei au plătit chiar cu viața. Din acel moment, Moscova s-a asigurat ca Ungaria și Bulgaria să mențină „cele mai apropiate” relații cu Chișinăul, ca mijloc de eliminare a influenței românești, iar RSS Moldova a fost transformată într-o bază pentru operațiunile clandestine împotriva României.
Încercările Kremlinului de a-și recâștiga dominația anterioară după retragerea trupelor sovietice s-au confruntat cu eforturile românilor de a elimina în totalitate acel control. Frecvența confruntărilor a crescut, deoarece în timp ce KGB și GRU încercau să-și extindă rețelele de agenți în interiorul țării, autoritățile române îi expulzau agresiv pe ofițerii de informații ai agenților de la Moscova. Un caz tipic a fost cel din ianuarie 1959, al consultantului naval sovietic nou-venit, care:
(…) a început rapid să dea o raită prin instituţiile româneşti pentru a recruta agenţi din cadrul personalului român instruit anterior în URSS. Atunci când a fost chemat de către generalul Ioniţă şi i s-a ordonat să înceteze, ofiţerul sovietic a ascultat „ca o pasăre care se uită la o cobră” şi în cele din urmă a avut o singură întrebare: „Dacă ar mai fi măcar un regiment sovietic pe pământ românesc, ai avea curajul să mă tratezi în acest mod?”.
Liderii de la Kremlin au luat personal această animozitate și acest resentiment față de o țară care fusese considerată atâta timp o zonă a expansionismului rus și sovietic și s-au implicat direct în a hotărî destinul acesteia în momentele de vulnerabilitate. Ieșirea nervoasă a lui Hrușciov și înghețarea relațiilor sovieto-românești imediat după propunerea Bucureștilor de retragere a forțelor sovietice, din august 1955, dovedesc o parte din această bădărănie. Atmosfera de la bordul navei Baltica, ce transporta delegațiile sovietice, maghiare, bulgare și românești spre New York în septembrie 1960 – când liderul maghiar Janos Kadar a apărat cu loialitate invazia sovietică din 1956 la Națiunile Unite -, reda cu acuratețe această situație.
Toate celelalte delegații aveau o atitudine rezervată față de Gheorghiu-Dej și de români, care, la rândul lor, păstrau distanța față de aceștia, în timp ce Hrușciov, Kadar și liderul bulgar, Todor Jivkov, afișau o camaraderie destul de strânsă, cu numeroase sesiuni private de băutură. La un moment dat, Hrușciov s-a plâns că „în România, și chiar în rândul Partidului Comunist, se dezvoltau atitudini distructive naționaliste și antisovietice, care trebuiau tăiate de la rădăcină”, înainte de a adresa injurii la adresa poporului român, pe care l-a numit „nu o națiune, ci o târfă”. Se pare că Hrușciov a considerat incidentul atât de sensibil, încât ulterior a negat chiar și că românii s-ar fi aflat la bord, susținând, în ciuda unor declarații ale martorilor, că delegația română nu s-a prezentat în ziua plecării și ar fi „călătorit în America pe cont propriu”.
CAPITOLUL 8
NEUTRALIZAREA REȚELELOR SOVIETICE DE INFORMAȚII
1956-1963
Demontarea rețelelor de spionaj, blocarea penetrărilor instituționalizate
La scurt timp după retragerea trupelor, românii au început să dea la iveală rețele de informații ungare și revizioniste, pe care armata sovietică le sponsorizase sau le acceptase. În anii de început ai comunismului, când consultanții sovietici subordonaseră direct serviciile de informații, instituțiile militare și polițienești, guvernul român nu avea voie sau nu putea să deruleze propriile activități de contraspionaj sau contrainformații în nordul Transilvaniei și, ulterior, în Regiunea Autonomă Maghiară (RAM). Acest lucru s-a schimbat odată cu revolta maghiară din 1956. Potrivit anchetelor derulate de Securitate, organizațiile clandestine care operau în România încercau:
– să trezească sentimente naționalist-revizioniste în rândul etnicilor maghiari;
– să submineze autoritățile regimului comunist prin intermediul unor acte de sabotaj, panică și propagandă;
– să izoleze populația de naționalitate maghiară de cea română și să îi canalizeze sentimentele către Ungaria;
– să solicite autorităților statului român pretenții pe care acestea nu le puteau satisface, în vederea facilitării propagandei revizioniste a diasporei maghiare din Occident, având ca scop compromiterea regimului comunist din România;
– să promoveze ideea autonomiei din Transilvania, urmărind ca mai târziu să o alipească Ungariei prin intermediul unui curent revizionist activ și coordonat;
– să creeaze o stare de instabilitate în zonele locuite de etnici maghiari și sași pentru a impresiona forurile internaționale și pentru a încerca în acest fel să îi influențeze să ia decizii împotriva intereselor României.
De exemplu, în 1957-1958, preotul reformat Kalaman Sass, fost membru al Rongyos Garda, a fost arestat, judecat, condamnat și executat de către Tribunalul Militar din Cluj pentru „complot împotriva statului, spionaj în favoarea Ungariei, posesie ilegală de arme și participare la activități ale organizațiilor ilegale iredentiste”. Sass fusese implicat în „ingineria” creării coridorului etnic care conecta ținutul secuiesc cu Ungaria, prin reașezarea etnicilor maghiari din centrul regiunii în sate și comune care, practic, nu aveau populație maghiară, prin maghiarizarea forțată a locuitorilor nemaghiari (de exemplu, prin manipularea recensămintelor) sau prin eliminarea acestora din zonă, în diverse alte moduri. Împreună cu un fost ofițer al serviciului de spionaj al armatei ungare din timpul celui de Al Doilea Război Mondial, Istvan Hollos, Sass a pus bazele grupării Mișcarea de Rezistență la instrucțiunile centrului de informații de la Debrețin, Ungaria, în apropierea graniței cu România. Cei doi au recrutat o rețea de 31 de etnici maghiari a căror misiune era să lanseze ziarul Viitorul Maghiar, să facă rost de arme și să formeze un grup de comando gata să acționeze la momentul potrivit pentru restituirea Transilvaniei către Ungaria.
În 1960, gruparea Mâna Neagră, formată inițial la Universitatea din Cluj, în 1953, a fost descoperită că opera în afara orașului Târgu-Mureș, sub conducerea lui Czimbalmos Blaziu, membrii ei jurând „să lupte până când Transilvania va fi alipită Ungariei sau declarată autonomă”. Gruparea intenționa să ia măsuri împotriva activiștilor de partid și autorităților orașului Târgu-Mureș în timpul manifestărilor de la 23 august, să-l asasineze pe președintele Consiliului Popular al comunei Tulgheș și pe șeful cooperativei agricole de producție din comuna Lăzarea, să fure dinamită din cariera de cuarț de lângă acea comună și să incendieze simultan recolta, precum și stațiunea de mașini și tractoare.
O altă grupare descoperită în octombrie 1960, Tinerii Iubitori de Libertate, fusese formată în timpul evenimentelor din 1956. Raportul DSS arăta o oarecare îngrijorare din cauză că nu fusese descoperită în cei patru ani de când opera, în ciuda faptul că „existaseră denunțuri” care indicau „faptul că naționalismul șovin reprezintă o bază solidă pentru organizarea unor operațiuni subversive”. Organizatorul grupării, profesorul Iosif Kun, a declarat în timpul interogatoriului că fusese recrutat de AVH, în Ungaria, în timp ce se afla la Budapesta, în 1956, cu scopul principal de „a organiza activități subsersive în Republica Populară Română”. Recrutorul lui Kun îl contactase, de asemenea, și pe un informator al Securității cu nume de cod COVACI, care conform raportului, nu îi informase pe agenții săi despre existența organizației timp de patru ani, și o făcuse doar din cauza unei dispute personale cu Kun.
Ancheta care a urmat a scos la iveală o organizație de aproximativ 103 membri, dintre care doar 23 erau adulți, cu vârsta peste 20 de ani (ceilalți 83 fiind cu vârste între 14 și 20 de ani). Cu toate acestea, „autorii morali ai acestei organizații” erau considerați a fi profesorii de la Școala Gimnazială nr. 4 din Oradea, care discutau frecvent despre „cele mai eficiente metode de îndoctrinare a elevilor de etnie maghiară cu idei și teze șovinist-naționaliste și revizioniste”. Această grupare, se preciza în raport, „hotărâse schimbarea programelor de studiu stabilite de către Ministerul Educației cu altele, în conformitate cu scopurile pe care aceștia le urmăreau”, o activitate surprinzător de facilă din cauza lipsei de control a materialelor în limba maghiară.
După retragerea din 1958 a trupelor sovietice, intensificarea și diversificarea activităților grupării a devenit extrem de îngrijorătoare:
De la preocupările iniţiale, limitate în special la acte de teroare şi graffiti, au trecut la problema organizării întregii populaţii maghiare a Republicii Populare Române. Au început să întocmească hărţi ale regiunilor locuite de populaţii maghiare şi să împartă responsabilităţile de muncă în zonele respective. În aceeaşi perioadă, au ridicat chestiunea legăturilor cu organizaţiile naţionaliste maghiare din Occident, în special cu cele din Republica Populară Ungaria.
(va urma)
