Obiect indispensabil din locuința tradițională, cu rol important în industria casnică textilă, furca de tors are o istorie care ne trimite înapoi în timp până în neoliticul timpuriu. Mărturie stau descoperiri arheologice, precum fragmente de țesături și numeroase fusaiole și greutăți pentru războiul de țesut vertical. Furca, indiferent de categoria din care face parte, este un obiect static, care se fixa fie pe podea, fie în brâul femeii.
În imaginea furcii regăsim, pe de parte, o reprezentare simbolică a axei lumii, a arborelui vieții, un motiv al ascensiunii la cer, iar, pe de altă parte, o materializare a cererii în căsătorie și a angajamentului.
În multe zone etnografice, cum este și cazul Harghitei, povestea furcii începea cu momentul în care era lucrată de un tânăr cu scopul de a fi dăruită unei fete pe care o plăcea. Din acest motiv, multe furci au calități artistice deosebite, fiind sculptate, pictate sau împistrite.
Furca, alături de fus, erau obiecte nelipsite femeilor, pe care le însoțeau pe tot parcursul vieții, începând cu perioada premaritală. Astfel, aceste obiecte căpătau în timp o încărcătură afectivă, încorporând povestea posesoarei și a familiei ei. Adesea lucrate dintr-o bucată, uneori având zurgălăi atașați, în forme aplatizate (furca cu aripi) sau urmând forma circulară a lemnului, decorul și lungimea furcii variază.
În colecția etnografică a Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni (MNCR) regăsim pe de o parte furci simple, menite a îndeplini doar un rol utilitar, însă regăsim și piese atinse de simțul artistic și nevoia de frumos a creatorului lor.
Prin cercetările de teren anterioare, patrimoniul etnografic al muzeului s-a îmbogățit cu unele piese deosebite, descoperite mai ales în satele Vidacut și Uilac din comuna Săcel, județul Harghita. De aici provin două furci sculptate, una având și zurgălăi, și una sculptată și pictată. Toate prezintă registre cu lalele sculptate, iar pe una dintre ele regăsim și romburi care trimit la Coloana infinitului.
Furca sculptată și pictată este una cu totul deosebită. Trei registre sculptate în forma unor lalele înconjoară furca, care a primit o culoare de fond roșu-vișiniu, peste care s-au pictat, ulterior, motivele în alte culori. Puncte, linii, romburi, zigzag-uri îmbracă suprafața furcii. Aceste lalele sunt minuțios lucrate, atât sculptural cât și pictural.
Despre furcile specifice zonei de nord a județului Harghita, Zorel Suciu, etnograf și muzeograf la Muzeul Etnografic Toplița, relatează, citând cuvintele mamei sale, că acestea erau „împistrite” (încrustate) cu vârful briceagului, date cu cărbune, apoi șterse și la urmă date cu unt pentru luciu. „Acasă se torcea cu furci lungi, iar, dacă erau angajate și în alte activități, trebuind să se deplaseze de ici-colo, (femeile) umblau cu furca prinsă sub brațul stâng sau în brâu, pentru a toarce și în timpul mersului”. Căci, în lumea satului, una dintre concepțiile – drepte sau nedrepte – era că „mâinile femeii nu trebuie să stea niciodată degeaba”, nota Virgil Vasilescu.
Tot despre furcile din nordul Harghitei, Doina Dobreanu spune că „erau simple, alcătuite din două părți: bățul, de care se lega cu sfoară caierul, și tălpiga în care era montat bățul. […] Cu furca în brâu nu am văzut decât o singură femeie, venită în sat prin căsătorie, de la Bicaz”.
Doina Dobreanu, publicist și etnograf din comuna Subcetate, păstrează furca de tors a mamei sale, Ioana Dobrean (1925-2016), o furcă cu tălpigă, pe care apare încrustat anul 1944, primită în dar de la tânărul care avea să-i devină soț, Aurel Dobrean. Furca, la care a lucrat mai mult de 60 de ani, este „împistrită” cu o fâșie/ buclă, care îmbracă suprafața superioară a bățului, urmată de un registru cu pătrățele, dispuse asemeni tablei de șah, apoi în partea inferioară prezintă și alte motive precum vrejul.
