E bine să ştim că vocea Domnului ne ţine treji şi ne va ridica din somnul mormântului aşa cum a făcut cu Lazăr.
În inima noastră avem prezent glasul conştiinţei, cum ne exprimăm noi, dar sfinţii, sfinţii cu adevărat spun că e glasul Domnului, care în fiece clipă ne îndeamnă la o selectare a binelui de rău. Peste tot e glasul Domnului. Rămânem singuri şi nu tăcem. Vorbim cu noi înşine. Oricând, dacă ne trezim din somnul păcatului putem lua legătura cu Domnul prin rugăciune.
În toate locurile şi timpurile este de faţă Dumnezeu. Inclusiv în iad. Acolo Satana, împreună cu toată armata de demoni, îl au în auz. Şi demonii cred şi se cutremură! Oricât am încerca, ne este imposibil a ne disocia sau izola în totalitate de glasul Domnului.
Peste tot este prezentă iubirea şi lumina Domnului. Pentru că vatra veşnică şi fără margini a zidit-o Dumnezeu şi a lăsat-o în paza îngerilor. Simţim şi auzim glasul părinţilor, deşi ei s-au strămutat de mulţi ani la cele veşnice. Glasul lor se ridică aievea în sufletul şi mintea noastră, deşi uneori intră în perioade lungi de tăcere, iar în momente dificile auzim glasul mamei. Eminescu aude glasul mamei cum îl cheamă, deşi ea odihneşte în cimitir:
„O mamă, dulce mamă, din negură de vremi
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;
Deasupra criptei negre a sfântului mormânt
Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt”.
Domnul e în mintea noastră. Se confundă cu sufletul nostru, fără a se amesteca. Mai mult, aproapele nostru este Dumnezeu, precum ne învaţă Sfinţii Părinţi ai Filocaliei şi ai Patericului. Toţi care credem că Domnul Iisus s-a întrupat, a trăit pe pământ ca Fiu al Omului, a suferit moarte prin răstignire, a fost îngropat şi a înviat a treia zi şi s-a înălţat la ceruri, deci toţi care credem suntem creştini, fii ai lui Dumnezeu. Şi toţi auzim glasul Domnului. Cel puţin sufletul îl aude, chiar dacă urechile trupului sunt înfundate de somnul păcatului, care e mai adânc decât somnul morţii.
Adam şi Eva aud glasul Domnului în cer.
„Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu, Care umbla prin rai, în răcoarea serii, s-au ascuns Adam şi femeia lui de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii raiului. Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis: «Adame, unde eşti?». Răspuns-a acesta: «Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns»” (Facerea 3, 8-10).
Patriarhii din Vechiul Testament au auzit glasul Domnului Dumnezeu. Judecătorii şi regii aşijderea. Profeţilor le-a inspirat desluşirea şi succesiunea evenimentelor.
În timpurile noastre îl mai aud pustnicii din desimea pădurilor din munţi. Că în oraşe e aproape imposibil; îl acoperă vacarmul şi haosul vremilor.
Cain a auzit glasul lui Dumnezeu şi a fost chemat să dea socoteală pentru uciderea fratelui său, dar, deşi voia să fugă, nu a găsit vreun loc unde să se ascundă de Domnul şi de glasul conştiinţei din inimă, încât ecourile omorârii lui Abel sună şi astăzi în inimile noastre.
Şi cunoaştem că toată suflarea omenirii va auzi glasul Domnului la Judecată!
Omul e o fiinţă dialogică, pentru că, într-un fel sau altul, trebuie să răspundă Domnului de toate faptele sale, chiar dacă mai tot timpul se eschivează.
Zidirea (Creaţia) Domnului este o oglindă în care se vede Creatorul şi în fundal, dar mai cu seamă în seninul cerului… se aude ecoul primordial al glasului Său. Tot ce am istorisit până aici este o răbufnire, sau, să-i spunem mai bine, un entuziasm, deci o aprindere a sufletului, după citirea Predicii Despre moartea ca somn, a Sfântului Nicolae Velimirovici. La rândul său, sfântul a luat ca temelie a predicii cuvântul evanghelic de la Ioan 11, 11: „Lazăr, prietenul nostru a murit. Mă duc să-l trezesc”.
„Se spune că un om a ridicat piatra să-l ucidă pe fratele său, dar, în clipa aceea, i s-a părut că aude glasul maicii sale strigându-l pe nume. Numai ce a auzit glasul maicii şi mâna sa a început să tremure. El a dat drumul pietrei şi s-a ruşinat de gândul său cel rău. Glasul maicii sale l-a trezit, oprindu-l de la făptuirea unui păcat de moarte. Dacă glasul unei maici izbăveşte şi trezeşte din somnul morţii, cu cât mai vârtos o va face glasul Făcătorului şi Dătătorului vieţii?”
Deci mama îi oferă copilului mult mai mult decât îşi închipuie mintea omului.
„Ori de câte ori Domnul a strigat pe cineva care era mort cu trupul, el s-a trezit. Dar nu toţi cei care erau morţi duhovniceşte s-au trezit şi au înviat atunci când Domnul a strigat la dânşii. Pentru această trezire, pentru această înviere era trebuinţă de învoirea celui mort.” ,,Iuda, cu o sărutare vinzi pe Fiul Omului?” (Luca 9:4). Aşa a strigat glasul lui de viaţă făcător, dar mortul (Iuda) a rămas tot mort şi păcătosul nu s-a trezit” (Sfântul Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida, Galaţi, Editura ,,Egumeniţa”, 2010, p. 156).
Dar ne amintim iarăşi că Sfântul Apostol Pavel s-a întors din somnul păcatului şi a revenit la viaţă. Şi Sfântul Apostol Petru s-a întors, după ce s-a lepădat de Hristos. L-a salvat plânsul. Deci, lacrimile nu sunt o slăbiciune, ci sunt smerenie care spală şi curăţă păcatele de moarte. Să ne întărească Dumnezeu, să ne ridice şi pe noi din somnul morţii şi al păcatului şi să ne bucurăm de serafica lumină a Învierii.
