Scurt istoric
Primele centre de pictură populară pe sticlă au apărut în Europa Centrală, în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, în regiuni precum Boemia, Silezia, Moravia, Slovacia şi Galiţia. Ele au fost încurajate de existenţa manufacturilor de sticlă din acea vreme. Cele dintâi tablouri populare pe sticlă (Hinterglassbilder) datează din prima jumătate a secolului al XVIII-lea.
În Transilvania, începuturile picturii pe sticlă sunt datate în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, atunci când tehnica picturii pe sticlă a devenit un fenomen de masă, la nivelul de meşteşug popular, datorită, mai ales, apariţiei atelierelor primitive de fabricat sticla (numite glăjării, după termenul german Glashütten). Marea popularitate şi răspândire a picturii pe sticlă în Transilvania este datorată atât pe tehnica de copiere după modele, cât şi condiţiilor sociale şi culturale specifice acelei epoci. În afară de Transilvania au existat şi în Bucovina centre româneşti de icoane pe sticlă, în parte influenţate de pătrunderea acestui curent din regiunea Galiţiei.
Funcţionalitatea icoanelor pe sticlă era, în acea epocă, atât religioasă cât şi decorativă: deopotrivă icoane şi tablouri, ele constituiau obiecte de cult, dar şi elemente decorative, cu care erau împodobite interioarele caselor ţărăneşti.
După o primă etapă, în care icoanele constituiau unicate lucrate individual cu multă migală, a apărut o cerere din ce în ce mai mare de astfel de obiecte, care a dus repede către o producţie de serie, etapă care s-a dezvoltat timp de aproape un secol şi jumătate, oferind o producţie intensă, însă bazată pe elemente grafice destul de simple, aproape schematice, stângace, dar totuşi expresive, mai ales printr-un rafinat simț al culorilor. Etapa următoare se cristalizează la începutul secolului al XIX-lea, prin contribuțiile notabile ale unor meșteri talentați, preocupați de latura artistică și de originalitatea lucrărilor, prin care limbajul artistic al acestor artiști populari va fi îmbogățit cu noi elemente de expresie. Începutul secolului al XX-lea aduce declinul acestei arte, prin apariția la nivel de masă a litografiilor color și prin degradarea și simplificarea tehnicilor și elementelor grafice, din cauza tendinței excesive de comercializare.
Descoperirea icoanelor pe sticlă, la nivelul recunoașterii valorii artistice a lor, a fost relativ târzie și a presupus dificultăți în datare și atribuire; din aceste motive cele mai vechi exemplare sunt foarte puține, aparținând celei de a doua jumătăți a secolului al XVIII-lea. Ulterior, în secolul al XIX-lea, pe lângă centrele de pictură, îşi fac apariţia şi centre specializate în transportul şi comercializarea icoanelor pe sticlă, prin care era asigurată o mai bună repartiţie zonală a lor. Studiile sistematice asupra centrelor de icoane pe sticlă vor fi posibile însă în România după Primul Război Mondial şi Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.
Centre reprezentative
Cel mai vechi centru cunoscut este cel de la Nicula (în maghiară Füzesmikola), sat aşezat la 4 km de oraşul Gherla, lângă Cluj-Napoca. Legenda atribuie apariţia, existenţa şi dezvoltarea acestui centru în legătură cu miracolul lăcrimării icoanei care o reprezintă pe Maica Domnului cu Pruncul, aflată în Biserica din Nicula (foto 1). Minunea s-a petrecut în 1699 şi a declanşat valuri de pelerini, care se strângeau în număr foarte mare mai ales cu ocazia celor sărbători ale Maicii Domnului, Adormirea (15 august) şi Naşterea (8 septembrie), obicei existent şi în prezent, în special la 15 august. Mulţimea pelerinilor sosiţi în zonă, precum şi dorinţa lor de a avea o copie a icoanei i-au determinat pe unii ţărani din Nicula să picteze pe sticlă acest model, pentru a-l vinde. Astfel, lucrările lor au ajuns în toată Transilvania, dar şi în alte provincii istorice româneşti: Moldova, Muntenia, Banat. Majoritatea icoanelor de la Nicula sunt anonime, dar se cunosc câteva nume de meşteri din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea: Tudor Tocariu, Dionisie Iuga, Ştefan Mircea, Ştefan Belindean, Maria Chifor etc. Producţia icoanelor se realiza în familie, fiecare membru se ocupa de o operaţiune bine stabilită: desenarea conturului, caligrafierea inscripţiilor, lipirea foiţei de aur, colorarea etc. Tematica icoanelor de Nicula, dominată de imaginea Maicii Domnului, cuprinde diferite teme religioase, cum ar fi: Adam şi Eva, Naşterea Maicii Domnului, Adormirea Maicii Domnului, Buna Vestire, Naşterea Domnului, Botezul Domnului, Cina cea de taină, Învierea Domnului, Iisus Pantocrator, Masa Raiului, Sfântul Gheorghe, Sfântul Nicolae, Sfânta Parascheva, Sfinţii Constantin şi Elena, Arhanghelii Mihail şi Gavriil ş.a. O temă specifică Niculei este cea a Madonei îndurerate, în care Maica Domnului apare îmbrăcată într-un veşmânt negru, acoperită cu maphorion, temă care se va răspândi ulterior în toată Transilvania (foto 2). Culorile folosite la Nicula se bazează pe tonuri de roz, mov, verde, brun, galben, albastru.
Iernuţeni reprezintă un alt centru, situat în nordul Transilvaniei, într-un perimetru delimitat de localităţile Huedin – Cluj-Napoca – Gheorgheni (de la vest la est) şi Mureşenii Bârgăului – Seliştat (de la nord la sud). Icoanele din această zonă se caracterizează prin dimensiuni mari (aprox. 60×40 cm) şi prin fondul alcătuit exclusiv din foiţă de aur, peste care sunt pictate flori multicolore. Datarea lor este scrisă prin litere chirilice, uneori repetată şi prin cifre arabe, iar anvergura temporală se înscrie, cu aproximaţie, între anii 1796-1808. Unul dintre puţinii iconari cunoscuţi care reprezintă acest centru este Popa Sandu, din Iernuţeni, pe Valea Mureşului, în jurul anului 1800 (foto 3). Desenele icoanelor de Iernuţeni sunt realizate prin linii curbe, şerpuitoare, cu grosime egală, sigure şi precise, care indică inspiraţia după modelele icoanelor pe lemn. Culorile sunt dominate de fondul de aur (o altă trăsătură specifică a icoanelor pe lemn), tonurile bleu şi gri, alb, roşu intens, verde închis, negru (pe suprafeţe mici). Temele sunt puţin numeroase: Maica Domnului cu Pruncul, Sfântul Nicolae, Arhanghelul Mihail, Iisus învăţător, Sfânta Treime.
În Şcheii Braşovului a existat, de asemenea, un centru de icoane pe sticlă, înfiinţat mai ales datorită mutării unor iconari din Nicula în Şcheii Braşovului, în satele din jurul Făgăraşului şi în Alba-Iulia. Însă primul loc în care aceştia s-au stabilit a fost în Şcheii Braşovului. Cea mai veche icoană pe sticlă semnalată din cadrul acestui centru o reprezintă pe Maica Domnului Împărăteasă cu Pruncul Iisus, fiind datată, conform inscripţiei chirilice, în anul 1780, autor fiind „Ioniţă zugravu ot Braşov” (foto 4). Piesa constituie un unicat între celelalte icoane din Braşov, caracterizată printr-o execuţie de mare fineţe şi cu un colorit discret, armonios. Producţia de vârf a centrului a fost atinsă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cuprinzând piese de dimensiuni mai mari faţă de cele din Nicula, respectiv 75×65 cm. Ea marchează o anume standardizare (din cauza producţiei de serie), o schematizare a desenului, o execuţie mai puţin îngrijită şi un decorativism extrem al coloritului. De asemenea, culorile folosite sunt de producţie industrială, iar sticla manufacturată va fi înlocuită cu sticla perfect plană, de provenienţă industrială. Supradimensionarea va duce la desene şi contururi cu linii groase, care imită armătura de plumb a vitraliilor; de asemenea, repartizarea culorilor va urmări mai mult raţiuni pur decorative, fără a se mai respecta „perspectiva cromatică” prezentă în lucrările din Nicula. Temele predilecte sunt relativ puţine: Maica Domnului, Naşterea şi Botezul Domnului, Cina cea de taină, Prohodul şi Plângerea Domnului. Icoanele din Şchei au fost vândute în zone întinse din Ţara Oltului (satele din zona Făgăraşului) şi în Mărginimea Sibiului.
(va urma)
