– Interviu cu prof. univ. dr. emerit av. Ioan Sabău-Pop, reprezentantul României la Curtea Internațională de Arbitraj Comercial, fost judecător, fost președinte al Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș –
– Cum a fost viaţa dumneavoastră, politică, imediat după 22 decembrie 1989?
– Înainte am fost magistrat, membru al PCR. M-am făcut din proprie voință, în 1968, când au intrat sovieticii în Cehoslovacia. Când Ceaușescu s-a opus invaziei, din Piața Palatului, mi-am zis: ăsta este partidul nostru, asta este Țara noastră… Și? Erau câteva sute de oameni, la rând, ca să se înscrie în PCR. Eu așa am devenit membru – poate credul, poate realist, dar așa s-a întâmplat! Eu, care eram învățat cu cititul, după ’89 m-am „încolonat” ca român și, ca om onest, am căzut într-o stare în care am zis: domnule, trebuie să facem ceva! Şi atunci, prin informațiile pe care le aveam, eu și alții am inițiat niște acţiuni ca să se vadă că şi românii sunt capabili de ceva! Când am citit în ziar – în 24 decembrie 1989 – programul UDMR-ului (care de fapt era Consiliul Oamenilor Muncii, maghiarii întorcându-și tabla şi spunându-şi UDMR!) și au spus că vor autodeterminare teritorială etc., mi-am adus aminte ce am văzut în Piață, în 22 seara… Am fost acolo (unde a murit profesorul Bancu) și am văzut toate evenimentele, inclusiv cum se aprindeau mașini din Ungaria…
– Ce euforie naţională era în 1989, credeam că am intrat într-o perioadă de bună convieţuire interetnică! De unde reacţia radicală, a maghiarilor, din 24 decembrie?
– Era dirijată de UDMR!
– Da, „calul troian” al serviciului secret ungar în România şi al politicii Budapestei de destabilizare a României… O reacţie şocantă! Pe dumneavoastră nu v-a surprins?
– M-a surprins, dar am gândit la rece… O jumătate de noapte, după care (la ora 24) m-au chemat telefonic, la sediul Primăriei, de la Gărzile Patriotice… Erau oameni care mă cunoșteau, aveau numărul meu de telefon, cunoșteam „voci”… Era în 22-23 și am mers să văd, dar putea fi și o încercare de a mă atrage undeva… Nu știu dacă prezentam sau nu un pericol, nici nu vreau să mă dau prea important… Am fost mereu prezent acolo și am participat la formarea autorității în municipiul Târgu-Mureș! În contextul acesta, în noaptea respectivă, am făcut legitimații, am dat interviu la Radio… Nu numai eu, toți cei care i-am pus acolo: 39 de persoane (am pus 8 sau 9 maghiari, pe toți îi cunoșteam)… Dimineața, a venit și Kiraly Karoly ca să facă FSN Târgu-Mureş! Și nu i s-a dat voie să urce pe scări: Aveți legitimație? -N-am! Deci, am făcut treaba aceasta! Printre cei de atunci eram şi eu… Eu am fost un simplu membru acolo! Am avut o mare trecere, respect, că nu am vrut nimic eu…
– Eraţi membru în Vatra Românească?
– Nu, încă nu era atunci, în noaptea de 22 spre 23 decembrie… O primă întâlnire am avut-o în 25, Ziua de Crăciun… Ne căutam unii pe alții, intelectuali convocați de mine, preoți… Pot să vă dau și nume (ca să mergeţi şi să vă confirme niște activități), ne-am întâlnit la Teatrul Național, apoi, după-amiză la Biblioteca Județeană… „Vatra” a apărut după vreo 10 zile: eu l-am propus, ca preşedinte, pe Radu Ceontea…
– Îl cunoşteaţi?
– Da. Eram, aici, vecini! Îl știam bine, era secretar general la redacția revistei „Vatra”… Era un om modest, pictor… Îmi plăceau picturile lui, era cinstit și avea un farmec verbal…
– L-aţi apreciat, de
vreme ce i-aţi propus să fie preşedinte!
– La un moment dat ne depășiseră problemele… Eu trebuia să lucrez la serviciu, să mă duc de 2-3 ori pe zi la acele întâlniri, ședințe. Erau unii care, din motive de oportunism, doreau ei să fie șefi, să conducă! Și am zis: Domnilor, trebuie să punem un om cu vocație, un luptător… Și, atunci, l-am propus, în disputa aceea foarte puternică, pe Radu Ceontea. Toată lumea a sărit: de acord, da, da… Apoi, în sfârșit, eu am ocupat funcția următoare (prim-vicepreședinte al „Vetrei”), m-au ales fiindcă eram magistrat… Da, situația a fost confirmată şi în 24 mai 1990 când, la Târgu-Mureș, s-a făcut Congresul pe Țară. Am facut 28 de filiale, le-am adus pe toate… Eu, împreună cu Mircea Mihai (pe care vă rog să îl căutați), am scris programul Vetrei Românești… Și cu profesorul Dobrescu. Iar în ce privește Declarația – Program, ultima sa corectură am făcut-o, în redacție, cu Radu Ceontea… Au fost discuții cum anume să-i spunem: Program, Platformă, apoi Declarație… „Domnilor”, a „sărit” Radu Ceontea ,,haideți că nu suntem la Miliție”! Radu Ceontea cu piruetele lui artistice! Ne-am uitat în dicționar și atunci am conceput Declarația, în 6 martie 1990, zi în care am și autorizat, la Judecătorie, înființarea Uniunii Vatra Românească. Ooo, a fost apoi, în Sala Polivalentă, o adunare renumită, fantastică, o efuziune totală a românilor. Peste 15.000 de oameni au fost acolo!
– A fost atât de mare curentul social, entuziasmul românesc?
– Puternic!
– Patriotismul acesta, real, l-aţi simţit şi în Vatra Românească? Erau patrioţi cu aplomb, cu dorinţa de a apăra interesele românilor?
– Evident! Eu aşa cred că a fost! Când ne-am întors, după ce am făcut 28 de filiale în Țară, la Reghin am ținut o conferință (unde am anunțat înființarea Vetrei ) și apoi, pe scenă, a fost un spectacol în care au cântat Dumitru Fărcaș, Veta Biriș și alții… Haideți, însă: să nu credeți că totul s-a învârtit în jurul meu! Am avut un rol, dar nu am fost singur!
– Cum au reacţionat celelalte partide?
– Noi am fost, la București, la toate partidele. Era o trădare totală, generalizată! Singurul politician căruia „i s-a aprins lampa” a fost Ion Mânzatu, președintele Partidului Republican. Era de loc ardelean, de la Bobâlna…
– Aveaţi voie, profesional, să vă amestecaţi în politică?
– Eu eram judecător, nu aveam voie să fac partid. Dar am vorbit cu ministrul Justiției de atunci, Teofil Pop (care era un român fantastic, din Sălaj), iar el mi-a spus: „Cât sunt eu ministru, faci ce vrei! Nimeni nu se va lega de tine!”. Ministru, nu tot felul de ageamii ca acum!
– Aveaţi conştiinţa că, pe plan european, se promova curentul globalist? Că acest curent (antinaţional si antipatriotic) presupunea şi un oarecare risc?
– Nu, nu operam cu concepte de genul acesta! Nici nu știu dacă existau, pentru că nici nu exista aşa ceva! Noi am vrut doar să ne apărăm Transilvania, care era…
– Presa mureşeană v-a susţinut?
– La ziarul „Cuvântul liber” au fost doi oameni, de mare valoare, care au luptat alături de noi, și ne-au promovat: Lazăr Lădariu și Ioan Cismaș! Era și Ileana Sandu, într-o perioadă! O ziaristă foarte talentată, cu un fel de construcție a frazelor captivant, când ironic, când concesiv…
– Nu vă era uşor să vă opuneţi pretenţiilor maghiare, nu ?
– Singurul nostru ideal era acela ca Transilvania să rămână în continuare pământ românesc. Vă spun: nu doar că noi citisem destul de multe, dar şi știam niște adevăruri… Era şi o parte bună a cultivării, din partea conducerii Țării, a unui naționalism frumos, căruia i s-a spus comunism, dar eu știu foarte bine despre discuția de la Arad (știți că, în 1988, a fost o discuție între Ceaușescu și preşedintele Ungariei?)… Atunci, din punctul meu de vedere, Ceaușescu a fost un om hotărât! Nu vă fac apologia lui, să fie clar! Atât doar: comparat cu cei de acum, mi se pare că aceștia sunt mai slabi decât el! Și, cel puțin, Ceaușescu nu a fost un trădător! Deși era un simplu ajutor de cizmar, că nu a ajuns la gradul de „cizmar plin”, nu-mi axez discursul pe el, ci pe regim! Pentru că a fost un sistem, instaurat în estul Europei în 1945, când la Conferința de la Yalta, premierul englez Churchill (un bețiv, aventurier și alcoolic) și președintele american Roosvelt (un bolnav, muribund) au căzut în „brațele” președintelui sovietic Stalin și… au făcut ce au vrut! Așa că, de-aici ar trebui să pornim noi când analizăm această perioadă… Am avut o discuție foarte puternică cu cineva din zona Harghita-Covasna, zicându-mi: „Cu ce suntem vinovați că ne-am născut și am crescut în perioada respectivă?”. Aceasta este o întrebare la care ar trebui să răspundem! Pentru că erau atunci ingineri capabili, arătați-mi acum unul capabil! La fel, juriștii de acum… Când am vrut să îmi iau un colaborator (cu media 10 la facultate!), mi-a spus cât cere și nu a știut să scrie o cerere! Cu această problemă ne confruntăm noi, Poporul Român! Mă bucur totuși că, mergând prin satele de pe lângă Alba-Iulia, Câmpeni, ori Zlatna, am venit acasă plin de entuziasm, de bucurie, că acolo s-a conservat foarte bine ceea ce înseamnă să fii român de caracter!
– Cunoaşteţi dosarele de infracţiuni din martie 1990, de la Târgu-Mureş?
– Le cunosc, da!
– Câţi morţi au fost?
– Au fost 8 morți, da!
– Câți erau români?
– Au fost 3 români și 5 unguri! Ultimul era ungur pe jumătate, ca să spun așa!
– Procurorii din Târgu-Mureş s-au ocupat? Sau cine?
– S-a ocupat, într-un mod foarte serios, Procuratura din Târgu-Mureș. Dar procurorul care a descoperit cine l-a lovit pe românul Mihăilă Cofariu, am asistat acolo nopți întregi, a trebuit să plece în avocatură! Cel ce a descoperit acel dosar. Deci nu se dorea de către cei care conduceau România în acel timp! Mi s-a propus mie să mă duc judecător la Tribunalul Suprem (Curtea Supremă), secția penală, dar eu sunt calificat în drept civil și nu penal…
– S-a finalizat vreun
dosar?
– Da, au fost condamnați cei doi infractori care l-au lovit pe Cofariu, cei care au oprit două autoturisme cu români ce veneau din Târgu-Mureș și s-au abătut prin Iernei – i-au atacat cu lopețile, i-au bătut, i-au nenorocit (a fost omorât unul), au fost judecați… În sfârșit, unele dosare au fost finalizate…
– De ce credeţi că, într-un mod insistent şi foarte ferm, preşedintele interimar Iliescu s-a pronunţat (la TVR), cu privire la evenimentele din martie 1990 de la Târgu-Mureş, în favoarea maghiarilor şi împotriva românilor?
– Eu am discutat cu Ion Iliescu problema aceasta! Am fost la București în mai multe delegații… El a avut o explicație în sensul că nu recunoștea să fi fost o bătălie sau un conflict interetnic! El spunea că au fost două organizații care nu s-au cunoscut, au creat acel conflict și (în final) stau la masă și discută! Ca să se evite „căștile albastre” să vină în zonă! Este un răspuns asupra căruia ar trebui să medităm, dacă a făcut bine sau nu… El a dat dreptate maghiarilor fiind influențat de Karoly Kiraly în acel joc!
– Cum să intervină, dacă România era încă parte semnatară a Tratatului de la Varşovia?
– Practic, autoritățile Statului Român trebuiau să intervină! Eu am fost noaptea în Piață, în 20 martie, cu tancurile în zona militară… Am fost și am văzut cum dădeau în tancurile românești cu sticle Molotov și strigau… Dezbrăcați, desfigurați… Ar fi vrut ca toți liderii Vetrei Românești să fim spânzurați și duși la garnizoană! Eu aveam să fiu luat, din Tribunal, cu roba pe mine! Au venit cu ancheta în curtea Procuraturii, m-au luat și m-au dus la Garnizoană. Și familia, de asemenea, a fost luată de Poliție și dusă la Ungheni!
– Când, mai exact?
– Încă din dimineața de 20 martie. Este foarte clară
problema!
– Aţi fost alături de Radu Ceontea până la final? Sau până la un moment dat?
– Nu am mers până la final! Și vă spun și de ce! El era o persoană focalizată, ca să spun așa, cu o atitudine instinctuală! Prin profesia mea, eu nu eram lipsit de curaj, dar aveam raționamente (mă gândeam)! Și am fost cel mai apropiat om de el o anumită perioadă, dar când a devenit pripit, i-am spus: „Vom face ca tine, Radule, tu ești «vitrina» noastră și tu trebuie să ai o anumită conduită”. Eu vă spun câte ceva și dumneavoastră veți decide! De exemplu, în București am fost cu el, am coborât de la hotelul unde eram cazați și ne-am dus spre Parlament, pe jos… Intra să-și cumpere o plăcintă, își uita umbrela acolo! La nu știu ce chioșc de ziare, își uita pălăria! Și apoi, după-masă, le aduna pe toate… S-a întâmplat o dată să-i dea Măgureanu (șeful SRI – n.a.) un document important și secret despre Transilvania, l-a uitat la o plăcintărie… A fugit omul de acolo după mine, m-a prins și mi-a dat plicul! Radu Ceontea era, deci, refractar la responsabilitate. Dar, fără discuție, avea farmec, vorbea frumos, electrizant, avea o voce, o dicție fenomenală! Păi, când am fost în America cu el, le-am vorbit românilor așa, mai așezat… Mai concis, mai distribuit… Și nu le-a plăcut alor noștri (erau peste 1.000 de persoane în sală) și au început să-mi strige: „Comunistule” ș.a.m.d.! Când a urcat însă Radu Ceontea pe scenă, după mine, a fost cu totul altceva! S-a întors în stânga, în dreapta, și-a pus mâna pe barbă… A făcut câteva gesturi și a spus așa:„ Legat de prietenul meu Sabău, da, el a mâncat parizer și salam cu soia… Și voi americanii ne condamnați pe noi, dar tatăl meu din Deda se uita noaptea prin pădure și îi aștepta pe americani… Și luna venea, venea, dar americanii nu!”… Domnule, i-a electrizat pe toți! Imediat! Când am ieșit afară, ne pupau, ne aruncau pe sus, ne îmbrățișau… A venit Poliția să vadă ce se întâmplă acolo! Acesta era Radu Ceontea! Dar a făcut și invers! El nu știa să colaboreze! Lui i s-au inoculat în cap tot felul de lucruri, împotriva unor oameni apropiați, care nu erau de acord cu el! Și eu, cinstit, i-am sesizat niște nereguli în PUNR! Iar unii i-au inoculat, picătură cu picătură, că Sabău ba este securist, ba trădător, ba nu știu ce! A ajuns până acolo încât atunci când am fost propus să fiu ministru al Justiției din partea PUNR-ului, el a „sărit” la mine ! A făcut scandal: „Cum, că tu nu știi să faci așa!”. I-am zis: „Domnule, daca se va întâmpla următorul lucru, vin acasă!”. Deci asta era o problemă, colaborarea, nu a știut să lucreze în echipă! A fost cel ce a construit foarte mult, a făcut lucruri foarte frumoase, a luptat cinstit până în ultima clipă… Spre final, însă, începuse să se „clatine”! Din păcate, s-a întâmplat! Desigur, a fost eroul nostru, l-am pus acolo, l-am susținut, i-am făcut partid – PUNR-ul l-am făcut la el în pod!
– În atelier?
– Da, în atelierul de pictură! Acolo am făcut lucruri extraordinare! Vă spun, el când corecta un material o făcea foarte frumos! Așeza în așa fel textul încât ieșea o frazeologie fantastic de frumoasă…
– La Alba-Iulia, de Ziua Naţională, aţi fost, în 1990, împreună?
– Da, noi am organizat evenimentul! Și acela a fost o dispută… Știți că s-a strigat „Jos Comunismul”? Dacă vă uitați pe casetele de-atunci, mă vedeți lângă președintele Ion Iliescu, generalul Keller…
– Şi?
– Până la urmă, mi-am dat demisia! M-am retras în luna mai, i-am lăsat… Cu toate că în mintea lui (Ceontea – n.a.) era foarte bine reprezentată în public, nu avea sistem organizatoric deloc! Prea multă naivitate vedeți că nu este bună. Îmi pare rău, s-a dus din această lume și nu ne-am împăcat, ajunsesem chiar să ne întâlnim pe stradă și să nu ne salutăm! El mă saluta de la 10 metri, în formula lui artistică și ceremonioasă, așa cum era… Nici nu îi răspundeam, am spus că am terminat cu el! Dar trebuie să recunosc că la început, când am demarat proiectul „Vetrei”, a fost ca un magnet. A atras masele, a dat zvon în toată Țara… Și a început, ici-colo, să apară unele greșeli care au degenerat.
(va urma)
