RĂZBOIUL CLANDESTIN AL BLOCULUI SOVIETIC CU ROMÂNIA
LARRY L. WATTS
Calul troian I: Eforturile sovietice pentru discreditarea României
KGB și-a stabilit rapid strategia de „măsuri active” pentru a exploata această neîncredere, proiectând o imagine a României de cal troian sovietic, a cărui independență declarată masca până o și mai mare loialitate decât cea a celorlalți membri ai Tratatului. Germenii acestei dezimformări fuseseră deja plantați la mijlocul anilor ’50, imediat după ce Bucureștii și-au trimis primii emisari în Marea Britanie și în SUA, și la scurt timp după ce a solicitat retragerea trupelor sovietice. În aproape aceiași termeni, teoria calului troian a ieșit periodic la iveală în următoarele trei decenii.
Tema calului troian a fost prezentată pentru prima oară, ca o lovitură în materie de informații, în raportul unui atașat pentru ambasadorul SUA de la București, cel care l-a trimis Washingtonului în februarie 1956:
Rolul României este acela de a deveni „un exemplu model” al comunismului, în încercarea de a arăta celor din Occident că poate funcționa comunismul și, astfel, să promoveze scopul final al internaționalismului comunist. Pentru ca acesta să fie mai convingător pentru occidentali, se fac încercări continue de a împământeni mitul independenței românești. Dizolvarea Sovromurilor, în 1954 și 1955, a fost un pas în această direcție. Ca un gest suprem, la momentul oportun, sovieticii își vor retrage trupele. Probabil, cea mai importantă parte a planului de a face din România o „vitrină” a comunismului este ridicarea prestigiului românesc peste granițe.
Realitatea era mai bine reflectată într-o plângere a lui Hrușciov din aceeași perioadă, care spunea că „românii continuă să promoveze în țara lor propaganda împotriva Uniunii Sovietice”. Regimul comunist de la București nu a condus așa-zisa campanie de propagandă antisovietică într-o manieră destinată proiectării în exterior a imaginii de falsă independență. Spre exemplu, ea nu a fost promovată în ziare, reviste, cărți, la radio sau TV, ci doar în discursurile conducătorilor de partid, în discursurile ținute în fața organizațiilor locale ale partidului pe întreg teritoriul țării. Conducătorii români se adresau poporului și nu audienței străine.
Coetnicitatea analiștilor de informații care se ocupau de România și de Europa de Est a contribuit probabil la menținerea acestei prejudecăți analitice. Experții est-europeni erau deseori membri ai unor grupuri regionale etnice, care urmăreau în primul rând interesul țărilor de origine (și care erau recrutați de agențiile de informații deoarece cunoșteau limba). Faptul că România avea una dintre cele mai mici rate de emigrare în SUA, iar Polonia și Ungaria unele dintre cele mai mari, explică de ce comunitatea analitică reflecta aceste tendințe demografice, având o anumită tendință asupra simpatiilor proprii.
Spre exemplu, în perioada critică a revoluțiilor din 1989 și a primilor ani ai tranziției postcomuniste, probabil cea mai influentă autoritate care se ocupa de interpretarea acelor evenimente era Divizia Uniunea Sovietică / Europa de Est a CIA, care-l avea ca șef de operațiuni pe Steve Weber, născut și crescut în Ungaria. Analistul CIA responsabil de „contul” românesc era, de asemenea, un imigrant din Ungaria. Statele Unite, o țară de imigranți, resping criteriul etnicității sau al țării de origine ca factori de apreciere a aptitudinilor profesionale, și foarte puține oficialități guvernamentale și din domeniul informațiilor cunoșteau disputele care caracterizaseră relațiile din Europa de Est, de-a lungul secolelor. Era foarte dificil de perceput existența unor „loialități conflictuale” atunci când acestea influențau chestiuni fără influență directă asupra intereselor SUA – precum disputa teritorială între terțe părți, fără vreo importanță strategică (în acea perioadă).
Impactul prejudecăților antiromânești a fost deosebit de puternic în cazul maghiar, unde dezideratul teritorial continuă să figureze printre țelurile principale ale celor mai influente organizații ale emigranților maghiaro-americani. Un exemplu în acest sens este cazul fostului prim-ministru ungar, Ferenc Nagy, care s-a angajat în efortul coaliției „alb-roșii”, alături de Matyas Rakosi, pentru a face lobby la Washington în scopul transferării Transilvaniei către Ungaria, în 1946. Ulterior, el a părăsit Ungaria și a devenit lider al emigrației maghiare din SUA și o figură centrală a eforturilor anticomuniste din Comitetul Europa Liberă și de la Radio Europa Liberă. De asemenea, Andor Gellert, fostul reprezentant al Ligii Revizioniste Maghiare de la Berlin din perioada 1941-1942 (omul de contact al lui Horthy cu agentul triplu Vilmos Bohm), a devenit unul dintre conducătorii secției maghiare de la Radio Europa Liberă (și, se pare, responsabil pentru provocările emise de REL în timpul revoltei din 1956).
Dincolo de aceste considerații de circumstanță, comunitățile de emigranți erau considerate de sovietici și de serviciile de informații aliate „vehicule importante pentru penetrarea Congresului și a altor agenții federale importante, cum ar fi Departamentul de Stat, Departamentul Apărării, Biroul Federal de Investigații și Agenția Centrală de Informații”. Odată aflați în interior, agenții puteau să culeagă informații, să impună analize distorsionate și să influențeze interpretări în direcțiile dorite. Acestea au fost unele dintre rezultatele operațiunilor lui J. Peters, din perioada interbelică, și ale penetrărilor ulterioare ale agenților maghiari ai OSS din secțiile ungară și balcanică din timpul războiului.
Între timp, relațiile dintre serviciile de informații din România și serviciile țărilor semnatare ale Tratatului de la Varșovia s-au degradat rapid. Stasi a evitat să împărtășească tehnologia de supraveghere șefului DSS, cu ocazia vizitei acestuia din aprilie 1963. Delegația HVA (Stasi) care a venit la București două luni mai târziu a fost „vizibil iritată și deranjată” când, după o vizită de lucru de cinci zile, gazdele de la DSS au refuzat să încheie vreun acord concret. Pe 13 mai 1963, Gheorghiu-Dej i-a dat, în sfârșit, ordin șefului serviciului de informații să răspundă scrisorii de avertizare de la Centrala KGB din 1962, afirmând că „în circumstanțele actuale, menținerea celor doi consilieri în serviciul Ministerului de Interne nu mai era necesară și că, pe viitor, cooperarea dintre cele două ministere va avea loc numai la cel mai înalt nivel”. Consilierii au fost „avertizați” că până la plecare nu mai aveau voie „să participe la nicio întâlnire la care nu sunt invitați în mod special, nici să contacteze direct vreun ofițer pentru obținerea de informații”, ci „să apeleze numai la ministru”. DSS-ul a fost instruit să nu furnizeze nicio informație brută acestor consilieri, numai sinteze ale produsului de analiză, fiind interzis prin urmare orice transfer direct de informații brute către Centrala KGB. Consilierii care insistau să aibă acces neautorizat la informații sau la persoane trebuiau raportați direct lui Gheorghiu-Dej.
În decurs de două săptămâni, generalul Epișev și Nikolai Podogornîi au venit la București în încercarea de a-i pune pe români la punct. Epișev, fost adjunct al șefului KGB, fost ambasador în România și, la data respectivă, șef al Administrației Politice Centrale (MPA), responsabil de supravegherea loialității politice a armatelor sovietice și ale Tratatului, a înaintat o propunere pentru crearea unei organizații centralizate MPA. Cum serviciile de informații nu mai prezentau o bază solidă (cel puțin temporar), sovieticii s-au axat pe restabilirea controlului asupra armatei. Preocupat în aparență de politica economică – în legătură cu care erau multe de discutat -, Podogornîi era și o somitate în materie de securitate și, mai târziu, avea să conducă (împreună cu Brejnev și Kosîghin) Consiliul de Apărare al Biroului Politic sovietic.
Ambii au fost blocați de unitatea dintre liderii partidului și cei din instituțiile de stat, cuprinzând spectrul militar, politic și economic. Frustrarea lor a fost accentuată de abilitatea românilor de a folosi argumente marxist-leniniste și angajamentele oficiale sovietice, ceea ce a fost numit de un observator cu experiență „o despicare a firului în patru, minunat de ingenioasă”, pentru a-și apăra politicile. Când misiunea Epișev – Podogornîi a eșuat, Moscova și-a retras și ultimii doi consilieri din țară.
Liderii Departamentului de informații externe al KGB au confirmat omologului lor de la Stasi, Markus Wolf, că „începând cu 1963 n-a fost niciun reprezentant oficial al celor două servicii secrete, așa-numiții ofițeri de legătură, în România sau în Uniunea Sovietică”. Singurele „schimburi sporadice de informații privind politicile militare și externe” veneau „prin intermediul Ambasadei României la Moscova”. De-a lungul anilor ’60 a fost menținut numai schimbul de informații nominale, DSS-ul retrăgându-se „din ce în ce mai mult” și fiind „exclus de la întâlnirile referitoare la probleme de securitate”.
Bucureștii au întreprins primele acțiuni directe de închidere a rețelelor KGB și GRU. În august, Biroul Țărilor Socialiste a prezentat Comitetului Central o listă cu 149 de persoane identificate ca „agenți sovietici infiltrați în România”. Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceaușescu și Emil Bodnăraș au reamintit discuțiile din iunie 1962 cu Hrușciov și măsurile luate începând de atunci. Ridicând problema închiderii rețelelor de agenți sovietici din România în fața „delegației sovietice conduse de tovarășul Hrușciov”, triumviratul s-a autodemarcat ca inamic al Moscovei. Ceaușescu a continuat, sintetizând starea de lucruri descoperită în ultimele luni:
(…) ne-am îndreptat atenția asupra organizării rețelelor de informații sovietice și asupra modului în care acestea își desfășoară activitatea. Din discuțiile mele cu câțiva dintre cei implicați reiese că ei continuă chiar și acum să recruteze agenți pentru rețelele de informații sovietice. Continuă să recruteze cetățeni români pentru rețelele de agenți sovietice pentru a-i folosi și în această țară, și în străinătate.
Un grup de tovarăși din partid și din Ministerul de Interne a vorbit cu câțiva dintre acești oameni, despre care am informații că au lucrat în acele rețele de agenți, cum este cazul celor care au făcut parte din Divizia „Tudor Vladimirescu”, și din discuții a reieșit că majoritatea au fost recrutați și au lucrat în rețelele sovietice de agenți. Unii au spus că și-au încetat activitatea în 1949-1950. Alții au spus că încă mai continuă să lucreze. În mod sigur, nu a fost ușor pentru acești oameni să ne spună asta. Cu toate acestea, ei au venit și ne-au dat această informație. De exemplu, (liderul local de partid) Munteanu, de la Suceava, a fost recrutat și trimis la Cernăuți, întorcându-se cu un aparat de radio-emisie. La fel s-a întâmplat și cu Găneț, fostul președinte de consiliu din Galați.
Dintre cei care au fost aici înainte – Pintilie, Nicolau, Gavrilovici – toți au continuat aceeași activitate după 23 august (1944). Contactul clandestin era Pintilie, el menținea legătura și cu ceilalți. Era o întreagă rețea la Comitetul Central și, mai târziu, a fost organizată o rețea în localitățile unde se aflau trupele sovietice și au fost păstrate și continuă (să funcționeze).
A reieșit, de asemenea, că așa-numiții „consilieri” și-au desfășurat munca de organizare a activităților de informații pe întreaga perioadă în care au fost aici. Am vorbit cu membrii acelor rețele. Nu am discutat asta cu Pintilie, deși am fi putut vorbi și cu el. Unii dintre ei au declarat că au fost recrutați să colaboreze la diferite activități de informații ale lui Pintilie. Ieri dimineață, un tovarăș pe nume Chiriță s-a prezentat și a spus că se teme de repercursiuni din partea celorlalți membri (ai rețelei). Există informații că Pintilie, Poșteucă și Babenco se întâlnesc chiar acum, în timp ce, într-o discuție cu un cetățean, Pintilie a spus: „Ne așteaptă zile grele”. În orice caz, este evident că sovieticii nu numai că au avut rețele de informații aici, ci ele încă mai activează.
Toți cei care au susținut că au lucrat numai până în 1949-1953 au susținut că li s-a spus să își păstreze contactele cu Pintilie, chiar și după ce au întrerupt activitatea. Se pare, de fapt, că acesta a fost un pas spre transformarea lor în „ilegali”. Am explicat acestor oameni că trebuie să se subordoneze partidului și că prin aceasta vor rămâne membri ai partidului cu drepturi depline. Pe această bază, oamenii au venit și ne-au informat. Îi anunțăm că nu acceptăm sub nicio formă continuarea acestor rețele de agenți. Propunem să vorbim și cu cei care au avut roluri de conducere.
Gheorghiu-Dej a fost și mai dur, nefăcând niciun efort să-și ascundă indignarea. El a îndemnat biroul politic să autorizeze „distrugerea oricăror urme ale unei astfel de activități” deoarece „prezența organizațiilor de spionaj sovietice” și „a rețelelor de agenți nu servesc niciunui scop” și nu puteau avea nicio justificare, nici „chiar atunci când sistemul de clase sociale nu fusese lichidat”. Liderul român s-a plâns de practicile Moscovei într-un mod care a subliniat inegalitatea fundamentală și subjugarea tuturor membrilor non-sovietici ai Tratatului. Conform celor spuse de Gheorghiu-Dej, chiar după cel de-al 22-lea congres al PCUS, în care fuseseră condamnate metodele de teroare ale lui Stalin, se ridicase cu persistență o întrebare în rândurile PCR:
(…) este drept, este principial să existe rețele de informații pe teritoriul unei țări prietene, unde Partidul Muncitoresc Român a desfășurat o activitate intensă pentru prietenia cu URSS… (și) consideră că unul dintre cele mai mari succese ale sale este că am reușit să câștigăm simpatia poporului român pentru poporul Uniunii Sovietice? A fost aceasta o realizare a rețelelor lor de agenți sau rezultatul muncii politice, a agitației și a propagandei desfășurate de partidul nostru?
(…) Dacă menții structurile de informații la fel ca pe teritoriul țărilor inamice, riști să strici relațiile dintre țările și partidele în cauză. Hrușciov a fost întrebat cum se poate ca Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, cu experiența sa bogată, să aibă nevoie să organizeze rețele de agenți în interiorul unei țări socialiste și în interiorul unui partid din aceeași familie? De ce să abandonezi relațiile normale care trebuie să existe între partide din aceeași familie? Nu mai există încredere între aceste partide? Aceasta pune un semn de întrebare asupra relațiilor dintre partide.
(…) În loc să se tragă concluziile adecvate din această situație, ei au continuat (spionajul) și ce au făcut? Deoarece principiul egalității există numai în cuvinte, de fapt, noi nu suntem egali, noi nu avem rețea de agenți pe teritoriul Uniunii Sovietice, noi nu putem să facem vizite la mai mult de 40 de km de Moscova… (în timp ce ei sunt liberi să se miște nestingheriți și să „meargă oriunde” neanunțați)
(…) Menținerea rețelelor de agenți de informații în interiorul partidului, într-un stat socialist, este ceva ce faci când nu ai încredere, când consideri că ești într-o poziție de supremație și consideri că celălalt este un subordonat în care nu poți avea încredere și organizezi rețele de agenți de informații. Este de neimaginat cum faci asta într-un stat socialist, unde este un partid care militează pentru aceeași cauză. Consider că aceasta este o dovadă de neîncredere, o încălcare nu numai a suveranității, ci care indică ceva mult mai dificil de calificat, relația dintre stăpân și sclav.
Subliniind această lipsă de încredere și aroganță șovinistă, Dej menționa că serviciile de informații sovietice „au instalat chiar și dispozitive de ascultare” pentru a trage cu urechea la conversațiile liderilor Partidului Comunist Român. „Știți cum erau ascultate telefoanele noastre pentru a ne afla chiar și cele mai intime gânduri.” Chiar și consilierii sovietici, „așa-numiții specialiști”, recunoscuseră această supraveghere necontrolată și nelimitată. Gheorghiu-Dej a povestit în fața Biroului Politic „cât de încet mi-a spus șeful acelor consilieri: «Nu ar fi mai bine să mergem în altă parte?»”.
Gheorghiu-Dej a inițiat un demers sortit de la început eșecului și i-a sugerat lui Hrușciov să termine cu toate operațiunile de informații și de spionaj în țările socialiste, ca un punct de plecare pentru relațiile viitoare:
Am ridicat problema ca ei să nu mai aibă rețele de agenți în nicio țară socialistă. Ca să pună bomboana pe colivă, Hrușciov ne-a numit „bastarzi” înainte chiar (să înceapă) să enumere dezacordurile dintre sovietici și noi. Nu ar trebui să avem îndoieli că suntem ascultați în toate țările socialiste, oriunde ne-am duce. Când i-am subliniat asta lui Hrușciov, a încercat să justifice existența acestor rețele de agenți, argumentând că oamenii sunt preocupați de ceea ce se întâmplă în relațiile dintre România și Uniunea Sovietică. (…) Să spunem, de dragul conversației, că odată ce nemulțumirile noastre au ieșit la iveală, ei au crezut că noi nu suntem sinceri și, astfel, au organizat aceste rețele de agenți. Dar, de fapt, ei recrutau cu mult înainte și au continuat să o facă fără întrerupere.
Gheorghiu-Dej a povestit în continuare cum a încercat să explice că, prin renunțarea la relațiile deschise în schimbul unora sub acoperire, informațiile liderului sovietic despre România puteau fi mai ușor denaturate, deoarece țelurile personale, interesele și ambițiile surselor sale acoperite ar fi denaturat informațiile transmise. El i-a spus lui Hrușciov: „Dacă preferi să-i consideri purtătorii de cuvânt ai prieteniei româno-sovietice faci o mare greșeală”.
Liderul român a expus apoi o metodă foarte eficientă de a distruge rețelele sovietice, pe care o concepuse împreună cu Bodnăraș și Ceaușescu. Din nefericire, în timp ce aceasta urma să distrugă încrederea sovieticilor în agenții lor, ea nu va elimina problema unor eventuale redezertări, care avea să apară un deceniu mai târziu și care va deveni endemică în anii ’80. Informându-l pe Hrușciov că Bucureștii cunoșteau rețelele, pe membrii acestora și activitățile lor, Gheorghiu-Dej a propus:
(…) spuneți-le acestor oameni: „Am discutat problema și cu Hrușciov. Credeați că vă făceați datoria și pe atunci problema a fost ridicată în astfel. Totuși, după ce puterea poporului a fost instalată ați fi putut să vă considerați eliberați de angajamentele în care erați implicați”. (Țineți minte asta) în cazul unor camarazi a fost folosit șantajul. Ar trebui să împărtășim discuțiile pe care le-am avut cu tovarășul Hrușciov în termeni largi, spunându-le principiile care trebuie să formeze fundamentul relațiilor noastre și că nu este corect ca aceste rețele de agenți să existe… Să le spunem: „Sunteți membri ai partidului, aceasta este atitudinea pe care trebuie să o luăm chiar și în fața tovarășului Hrușciov”.
Această problemă trebuie ridicată într-un mod uman. Trebuie să le deschidem inimile și să apelăm la sentimentul de devoțiune față de partid și de popor, explicându-le că, prin continuarea îndeplinirii angajamentelor pe care și le-au luat, ei nu vor servi cauzei partidului. „Trebuie să vă considerați eliberați și dacă încă mai apelează la voi, veniți și noi le vom spune să termine cu aceste încercări. Apoi, dacă cineva vă abordează, trebuie să spuneți: «Lasă-mă să mă gândesc și ne întâlnim după aceea», și apoi aduceți problema direct în atenția Comitetului Central.”
(va urma)
