RĂZBOIUL CLANDESTIN AL BLOCULUI SOVIETIC CU ROMÂNIA
LARRY L. WATTS
În ciuda prevederilor Tratatului de la Varșovia, care stipulau o consultare prealabilă, în timpul crizei de la Berlin, Kremlinul a mobilizat forțele armate române (și altele din Tratat) prin intermediul agenților locali – miniștri Apărării și comandanții recrutați de ofițerii sovietici și instruiți în URSS – ceea ce indica exact dorința și capacitatea lor de exercitare a presiunii asupra instituțiilor coercitive când și cum le convenea lor. Această ofensă se adăuga insultei de la Moscova, care ignora complet poziția lui Gheorghiu-Dej de a se opune construirii Zidului Berlinului.
Ca reacție imediată, Bucureștii au grăbit o epurare în masă a corpului de ofițeri din armata și din serviciul de informații și a limitat radical folosirea modelelor instituționalizate prin care se păstra influența sovietică în cadrul celor două organizații. 1961 a fost ultimul an în care DSS și-a trimis agenții de informații la Institutul Felix Dzerjinsky (și programele aferente) din Moscova al KGB pentru instruire. Ofițerii DSS care urmaseră anterior cursurile de instruire KGB erau acum „obligați să urmeze cursuri de reciclare în țară”. Acest lucru a fost urmat rapid de o restricție similară în cadrul armatei române, care a pus capăt instruirii ofițerilor superiori la instituțiile militare sovietice. Astfel, principala cale de pătrundere a influenței sovietice instituționalizate în cadrul instituțiilor de aplicare a legilor statului a fost închisă, iar principalul instrument de control al sovieticilor a fost eliminat. În afară de Albania, care era proscrisă, niciun alt membru al Tratatului de la Varșovia nu a luat o astfel de decizie majoră, iar instruirea sovietică a continuat să fie, până la căderea comunismului 30 de ani mai târziu, o condiție obligatorie pentru a ocupa funcții înalte din armată, serviciile de securitate și de informații din Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia, Ungaria și Bulgaria.
Bucureștii au trecut rapid la restricționarea posibilităților sovietice de recrutare a personalului din armată și serviciul de informații, până la eliminarea surselor identificabile de influență sovietică din cadrul acestor servicii. Ofițerii DSS și ulterior cei din armată, care se întorseseră de la cursurile de instruire cu soții rusoaice/sovietice – toate păstrându-și cetățenia sovietică și legăturile secrete – aveau posibilitatea fie de a divorța și de a le trimite înapoi, fie de a părăsi serviciul. În acest context, la sfârșitul anului 1961, Gheorghiu-Dej declara public că organele de securitate ale epocii staliniste – conduse și controlate covârșitor de către ofițeri sovietici – „nu erau sub controlul conducerii partidului”. Supravegherea și ascultarea de către organele de securitate fusese atât de extinsă, a subliniat acesta, încât „nici măcar secretarul-general al Comitetului Central al Partidului nu fusese scutit”.
Războiul istoricilor
Pe un alt front, România a reacționat sever la noile afirmații potrivit cărora armata sovietică eliberase Bucureștii în Al Doilea Război Mondial și, în mod surprinzător, a avut câștig de cauză, punctul său de vedere fiind recunoscut până la sfârșitul anilor ’70 în publicațiile istorice ale armatei sovietice. Toate țările non-sovietice, membre ale Blocului, au început să abandoneze interpretarea istorică ideologică stalinistă, pe la sfârșitul anilor ’50. În România, acest lucru a fost resimțit chiar mai puternic întrucât aranjamentele și interesele comune sovieto-ungare i-au deformat istoriografia mai mult decât oricărei alte țări, nu doar prin prezentarea panteonului de eroi naționali ca dușmani ai poporului, ci chiar prin atacarea etnogenezei poporului român.
Una dintre primele cărți apărute sub noile reguli, Din istoria Transilvaniei, a provocat un protest maghiar imediat – nu pentru că i-ar fi denigrat pe unguri sau i-ar fi prezentat drept dușmani, ci pentru că susținea continuitatea daco-romană pe acest teritoriu. În martie 1961, directorul editurilor Ministerului Culturii din Ungaria, Bela Kopeczi, s-a plâns atașatului cultural român de la Budapesta, spunând că această carte „nu ar fi trebuit să apară”, deoarece avea „o influență negativă asupra relațiilor româno-ungare” și era „o manifestare a naționalismului românesc”.
Conform raportului atașatului cultural român:
În general, cei cu care a discutat Kopeczi sunt de părere că Republica Populară Română irosește degeaba energie și bani pentru a elucida probleme care sunt oricum închise. Noile relații dintre Republica Populară Română și Republica Populară Ungaria consemnează situația de facto, fiind recunoscut faptul că Transilvania aparține poporului român și se știe că majoritatea populației din provincie este de origine română. Nu mai este necesar ca istoricii și antropologii români să „piardă” timp căutând probe cu privire la formarea poporului român și continuitatea populației daco-romane pe teritoriul Daciei.
Răspunzându-i lui Kopeczi, după ce a menționat că lucrarea se ocupase în special de concepțiile eronate și prezenta noile descoperiri (în special așezarea dacică din apropierea orașului Orăștie), atașatul a întrebat dacă „ar fi mai bine ca afirmațiile false ale unor istorici să rămână cunoscute, în timp ce informațiile concrete pe care le infirmă să rămână închise într-un sertar?”. După ce a replicat că „niciun alt cercetător în afară de români și unguri nu acordă prea multă importanță acestor lucruri”, Kopeczi a criticat lucrarea „pentru că a uitat să menționeze tendința permanentă a prinților din Transilvania… de a realiza unificarea cu Ungaria”. Nu mai avea niciun rost să „fie scoase acum la iveală probleme din trecutul îndepărtat” cu scopul de a descoperi probe care nu sunt necesare, din moment ce situația actuală „rezolvase” problema, a afirmat directorul editurilor din Ungaria. În afară de contradicțiile prezente în plângerea lui Kopeczi, existau motive întemeiate care puneau la îndoială poziția sa. Sub conducerea lui de atunci (și ulterior pe când era ministru al Culturii), aceleași edituri au publicat o serie de volume, care au culminat cu masiva operă în trei volume, din 1986, Istoria Transilvaniei, editată chiar de Kopeczi, a cărei temă centrală ataca ideea de continuitate daco-romană și punctul de vedere românesc asupra propriei lor etnogeneze.
Eliminarea consultanților pe probleme de informații
Conflictele dintre serviciile de informații au primit un caracter oficial, în prima parte a anului 1962, atunci când Gheorghiu-Dej a ordonat crearea unui mic „nucleu” de ofițeri de contraspionaj și contrainformații, care trebuiau să descopere agenții și rețelele sovietice. În timp ce „nucleul”, a cărui existență a fost ținută secretă chiar și în cadrul Departamentului de contrainformații, își desfășura activitatea, Hrușciov a efectuat o vizită secretă, la jumătatea anului 1962, încercând să aducă din nou România pe linie. Liderul sovietic s-a confruntat însă cu și mai multe divergențe în ceea ce privește colaborarea instituțională și politica externă.
În loc să retragă sprijinul acordat Chinei și statelor balcanice recalcitrante, Gheorghiu-Dej, împreună cu Emil Bodnăraș și Nicolae Ceaușescu, au avut o dispută cu liderul sovietic privind recrutarea de către agenți de către KGB și GRU pe teritoriul României. Liderul român a explicat faptul că, dacă operațiunile acestora de recrutare au fost justificate în perioada în care victoriile socialiste ale României erau amenințate de „reacții dure”, în anii ’40 și ’50, în situația actuală, beneficiind de „puterea poporului” și de „organismele de combatere a reacțiilor” care funcționează corespunzător, astfel de operațiuni și de structuri nu își mai găsesc rostul. Hrușciov a reacționat cam în aceeași manieră ca și în 1955 și 1960, acuzând conducerea României că este „irațională, egoistă și plină de sine”.
Dându-și seama că un progres în acest domeniu nu poate apărea în urma unui acord mutual, după plecarea lui Hrușciov, Gheorghiu-Dej a făcut o mutare rapidă, punându-i în fața faptului împlinit și declarând în fața Comitetului Central că „această situație trebuie să înceteze”. Comportamentul ofițerilor de informații sovietici pe teritoriul României, a adăugat el, indica preferința Moscovei pentru o „relație între stăpân și sclav”. Nu a mai durat mult până la apariția în presa internațională a știrilor privind purificarea, împreună cu criticile sovietice legate de „semnele naționalismului românesc”. Șeful DSS și ministrul de Interne, Alexandru Drăghici, i-au informat pe consultanții sovietici pe probleme de informații, care rămăseseră în România, despre faptul că prezența lor „nu mai era necesară” și cu siguranță „nu mai era cazul să stea aici doar pentru a citi ziarele”, fiind invitați să se retragă. Potrivit relatării lui Drăghici:
(…) Consultantul sovietic m-a întrebat când poate pleca. I-am răspuns că poate să plece chiar a doua zi. Mi-a spus că va pleca doar cu permisiunea guvernului. I-am zis că acesta era punctul nostru de vedere. A început să-mi spună că noi avem un dușman comun și că ar trebui să ne unim forțele. I-am răspuns că această situație ar trebui să se termine. Am ridicat problema încrederii reciproce și a unui alt tip de relație și l-am asigurat că eram de acord să cooperăm cu ei.
Capacitatea României de a-și promova agenda în acest domeniu era incontestabil susținută de implicarea Kremlinului în confruntarea cu SUA, din Cuba, precum și de faptul că era doar unul dintre numeroasele dezacorduri sovieto-române. În același timp, Bucureștii încercau să medieze conflictul chino-sovietic, cu toate că acest lucru atrăgea dezaprobarea Kremlinului. Susținea deschis statele renegate ale Blocului, Iugoslavia și Albania. Exista o dispută publică cu Moscova privind intergrarea economică transnațională. Și se implica într-o serie îngrijorătoare de comunicări cu Washingtonul, Bonnul și Parisul (în principal, pe probleme de cooperare economică). Indiciile potrivit cărora România punea capăt legăturilor operaționale de informații cu alte servicii ale Tratului de la Varșovia au atras atenția Centralei KGB. În 1962, Stasi a fost forțat să pună punct unei operațiuni comune RDG – România, de răpire și execuție a emigranților și a dezertorilor, care se derula încă din anii ’50 (Dosarul Balcanilor) deoarece România refuza să mai coopereze.
Moscova a reacționat imediat. Sperând să-i intimideze pe renegați și să mobilizeze o facțiune loială Moscovei, Kremlinul a trimis un avertisment destul de explicit prin intermediul directorului KGB, Vladimir Semiceastni, în care își exprima dezaprobarea față de omologul său de la DSS. În același timp, Hrușciov le-a semnalat celorlalți lideri ai Blocului Sovietic, prin scrisori personale, faptul că serviciile lor trebuiau să își limiteze „schimburile de informații cu românii”, interzicându-le acestora să dezvăluie orice „informație detaliată despre NATO” sau partidele social-democrate europene și le-a ordonat să „nu le mai transmită informații despre China și partidele și guvernele prochineze”, cu precădere cele din Iugoslavia și Albania. Așa cum remarca un fost ofițer de informații din Tratat, după 1962, cooperarea dintre România și celelalte servicii din Blocul Sovietic a început să „degenereze până când s-a rezumat doar la contacte oficiale, formale, dar neproductive”.
În prima jumătate a anului 1963, întrucât Moscova încerca să „împiedice” procesul de eliberare a României de sub mecanismele de control sovietice, Gheorghiu-Dej a autorizat transformarea „nucleului” într-o mică unitate, în cadrul Direcției de contraspionaj. Pe lângă identificarea agenților și rețelelor sovietice, aceasta era de asemenea responsabilă pentru combaterea activităților serviciilor de informații sovietice pe teritoriul României. Cunoscută inițial sub denumirea de „Biroul Țărilor Socialiste”, această unitate a evoluat ulterior în unitate pentru Serviciile de Informații Socialiste (sau unitatea anti-KGB), devenind astfel principala țintă a spionajului sovietic. Biroul monitoriza activitățile și contactele personalului de la ambasada sovietică și desfășura operațiuni de supraveghere asupra principalilor recruți, concentrându-se în această perioadă de început pe foștii cominterniști și pe veteranii războiului civil spaniol care, „fără excepție”, fuseseră inițial recrutați și instruiți ca agenți de informații sovietici, dar a căror loialitate actuală nu mai era garantată.
Percepțiile serviciilor de informații americane în perioada Eisenhower și Kennedy
Comunitatea de informații americană a fost destul de reticentă în a accepta ca fiind real comportamentul independent al României și disputele cu Uniunea Sovietică. În parte, acest lucru s-a întâmplat din cauza prejudecății din analiza SUA realizată asupra regiunii, la începutul Războiului Rece, în urma observațiilor OSS în România în perioada 1944-1946. Din 1949, CIA a fost de părere că în timp ce Polonia putea fi „bucățica cel mai greu de digerat de către Moscova”, România era „cea mai puțin capabilă” să „se separe de stăpânii ei de la Kremlin”. Cu toate că Departamentul de Stat a început să privească România cu alți ochi la sfârșitul anilor ’50, aprecierea României ca fiind „cea mai sovietică dintre toți sateliții” reitera aceste concluzii, astfel că rapoartele privind comportamentul independent, întocmite de către membrii misiunilor diplomatice de la București, erau pur și simplu respinse.
Se pare că, între administrația SUA, Departamentul de Stat și comunitatea de informații americană exista un dezacord mai mare decât în cazul oricărui alt stat al Tratatului de la Varșovia, cu privire la evaluarea progreselor făcute de România, cauzat inițial de dezinformarea sovietică intensivă, care continua propaganda rusă de atacare a caracterului românesc, din secolul trecut, dar și de lipsa de personal din țară, cât și de prioritatea scăzută pe care i-o acorda strategia americană. În noiembrie 1955, președintele Eisenhower i-a cerut șefului misiunii diplomatice de la București, Robert Thayer, „să creeze o demarcație între români și sovietici”. Primele întrevederi ale lui Thayer cu liderii români l-au convins de dorința acestora „de a ieși de sub” influența sovietică. Totuși, la întoarcerea la Washington, Departamentul de Stat s-a arătat neîncrezător în analiza lui Thayer cu toate că – sau poate chiar din această cauză – acesta era fost ofițer CIA, calitate în care condusese rezidența de la Paris.
Pe lângă tendința evidentă de a discredita existența disidenței românești, un alt efect al acestei tendințe a fost perceperea (sau presupunerea) unei disidențe în special în partea nordică a Tratatului de la Varșovia, chiar când nu exista așa ceva. Presupunerea unei disidențe generale est-europene a fost modalitatea prin care unii analiști sceptici au explicat disidența improbabilă a României. Vrând-nevrând, aceasta a avut drept efect negarea oricărei calități speciale a disidenței Românești timpurii.
În februarie 1958, de exemplu, serviciile de informații americane au admis că:
De la revolta din Ungaria, regimul românesc a depășit într-un fel ceilalți sateliți mai ortodocși în ce privește direcția reformei poststaliniste. De exemplu, se pare că a făcut eforturi considerabile de a îmbunătăți nivelul de trai și de a intensifica apoi comerțul cu Occidentul. Mai mult, relațiile României cu Iugoslavia au fost considerabil mai bune decât ale celorlalți sateliți, iar campania pentru a îmbunătăți relațiile cu SUA, abordată înainte de revolta din Ungaria, a fost reluată.
Aceeași evaluare respingea rapoartele din Polonia și Ungaria, conform cărora România „încerca pe cont propriu să se îndrepte spre autonomie”, și susținea că această atitudine ar fi explicabilă „mai satisfăcător în alți termeni”, deoarece „o autonomie mai mare” putea fi dobândită numai „sub auspiciile Moscovei”, respectiv cu aprobarea prealabilă a sovieticilor. Evaluarea reamintea convingerea comunității de informații în apariția unei „disidențe” comuniste poloneze – un mit care a persistat de la izolarea lui Tito din 1948, până la sfârșitul anilor ’60 -, reconfirmând că „Polonia este singurul satelit care poate încerca să devină o altă Iugoslavie”. Sincronizarea românească nu era nici ea ideală. De exemplu, oferta făcută de premierul român, la sfârșitul lui februarie 1958, de a achiziționa echipament industrial în valoare de 100 de milioane de dolari, înainte de retragerea trupelor sovietice, a fost interpretată ca inițiativă sovietică.
O schimbare majoră în strategia SUA a apărut în mai 1958 când Consiliul Național de Securitate (NSC) a concluzionat că „experiența demonstrase” că neangajarea și ostracizarea sunt contraproductive. Din contră, sublinia NSC în constatarea 5811/1:
Acum este evident că extinderea considerabilă a contractelor directe ale SUA cu cetățenii acestor națiuni și, prin astfel de contacte, exercitarea unor presiuni populare asupra guvernelor, pentru sporirea libertății interne și independenței față de controlul sovietic, poate fi dobândită numai prin relații mai active ale SUA cu aceste guverne. Astfel de relații vor ajuta Statele Unite să studieze atent, în cadrul birocrației de partid și guvernamentale, pe acei indivizi sau grupuri care demostrează tendințe de independență în gândire, aspirații naționaliste sau dorința de a-și folosi influența pentru a modifica relațiile de subordonare dintre țara lor și Uniunea Sovietică.
România s-a evidențiat prin atitudinea activă în realizarea unor relații mai bune și mai ample cu Statele Unite „fiind, prin urmare, excepțional de receptivă în ceea ce privește contactele cu Occidentul”.
Momentul acestei Declarații a fost oportun, coincizând exact cu primul conflict deschis dintre România și Moscova. Întrunirile din 1958 ale CAER și ale Tratatului de la Varșovia, unde Bucureștii au combătut rolul supranațional al instituțiilor Blocului economic și au contestat legitimitatea dominației sovietice au început în aceeași zi în care a fost emis NSC 5811/1. În iulie 1959, Consiliul de Cooperare a Operațiunilor Departamentului de Stat a îndemnat personalul american:
Să facă orice efort pentru a menține o legătură strânsă și continuă cu Guvernul României la cel mai înalt nivel posibil. Reprezentanții Statelor Unite trebuie să folosească orice ocazie pentru a explica autorităților române perspectiva Statelor Unite asupra problemelor internaționale importante și a le încuraja să ia în considerare această perspectivă.
Totuși, în ciuda seriei neîntrerupte de conflicte publice sovieto-românești asupra coordonării politicii economice supranaționale din următorii cinci ani, comunitatea de informații a SUA (după cum rezultă din documentele declasificate până acum) a continuat să respingă ideea că atitudinea Bucureștilor a fost singulară. O Evaluare a serviciului național de informații din 1962, de exemplu, a clasificat atitudinea liderului român, Gheorghiu-Dej, ca fiind aparent la fel de „curajoasă” precum cea a lui Gomulka și Kadar, loiali Moscovei, afirmând că astfel de acțiuni „nu pot fi considerate o provocare la adresa autorității Moscovei și probabil că sunt făcute chiar cu acordul lui Hrușciov și al Partidului Sovietic”. După cum a relatat reprezentantul diplomatic al SUA la București, neîncrederea americanilor față de faptul că „românii se opuneau presiunilor sovietice” l-a determinat să își dedice „aproape două treimi” din timpul său convingerii „Departamentului de Stat că lucrurile se schimbau într-adevăr” și „că nu era nimeni în spate care să manevreze păpușile pe sfoară, numai pentru efectul optic”.
Pe lângă problemele referitoare la credibilitatea sursei, capacitatea analitică sau simpla justificare birocratică a evaluărilor precedente, această atitudine reflectă prejudecățile profesionale normale. De fapt, serviciile de informații considerau voluntarii sau „breșele” ca probabile provocări și nu îi acceptau sau nu aveau încredere în ei așa cum aveau în recrutările proprii la fața locului, identificate, planificate și cultivate atent. Cum România era deja considerată ca fiind incapabilă de un comportament cu adevărat independent, neîncrederea s-a accentuat mai ales când Bucureștii au intrat în conflict deschis cu Moscova, insistând pentru contacte suplimentare cu SUA. Paradoxal, cu cât disidența românească era mai deschisă și mai evidentă, cu atât se considera mai puțin că reflecta dezacorduri reale și importante.
(va urma)
