În Ţara Oltului, teritoriu cu vechi tradiţii româneşti, s-au stabilit, la finele secolului al XVIII-lea, iconari veniţi de la Nicula, care au format un centru de acest gen în jurul Făgăraşului, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Primul pictor care s-a stabilit lângă Făgăraş la sfârşitul secolului al XVIII-lea a fost Ioan Popp Moldovan (1774-1869), care a întemeiat o familie numeroasă, cu mulţi artişti, iconari pe sticlă şi lemn şi pictori de biserică. Arta icoanelor pe sticlă din Ţara Oltului a cuprins două curente distincte: cel al pictorilor profesionişti de pictură murală şi cel al artiştilor populari, ţărani care transmiteau meşteşugul lor din tată în fiu. Icoanele familiei Popp, alături de o altă familie, Grecu, fac parte din prima categorie, cu lucrări de înaltă calitate, prin stăpânirea desenului şi cunoaşterea canoanelor. În direcţie opusă se situează icoanele realizate de pictori ţărani, cu o factură simplistă, unilaterală şi cu un efect mai mult „decorativ” decât „artistic”. Cele mai reuşite icoane din Ţara Oltului datetază de la jumătatea secolului al XIX-lea având, în majoritatea lor, autori necunoscuţi. Caracteristica lor principală constă în combinarea temelor religioase cu tentele folclorice şi cu motivele ornamentale. Tema preferată (având în vedere regiunea agricolă) este Sfântul Ilie, care apare reprezentat într-o căruţă din zona Făgăraşului, trasă de patru cai de foc înaripaţi, care calcă sprinteni pe un şir de nori. Cele două planuri (ceresc şi pământesc) relevă informaţii preţioase din punct de vedere etnografic, prin reprezentări ale obiectelor (căruţă, plug), hainelor şi ocupaţiilor agricole specifice zonei (foto). Alte teme sunt Maica Domnului îndurerată şi Sfânta Paraschiva, care denotă reflexe şi reminiscenţe stilistice de la Nicula.
Unul dintre cei mai vestiţi iconari din Ţara Oltului a fost Savu Moga (1816-1899). El s-a stabililt aici venind din nordul Transilvaniei. Arta lui aduce pentru prima dată elemente de pictură bizantină în icoanele pe sticlă. Opera sa artistică cuprinde atât teme unicat, cât şi subiecte generale, care au fost lucrate, cu minime variaţii, după şabloane: Sfântul Gheorghe , Tăierea capului Sfântul Ioan Botezătorul, Naşterea Domnului etc. Portretizarea sfinţilor, în icoanele pe sticlă ale lui Savu Moga, se apropie de hieratismul icoanelor bizantine, evidenţiind o viziune proprie, personală, a temelor tradiţionale. Aceste portrete pun personajele în valoare prin proiectarea lor pe un fond alb sau bleu-gri, prin drapaje fastuos împodobite cu diferite ornamente, cu „îmbrăcarea” personajelor cu haine având borduri de aur şi pietre preţioase, cu „aşezarea” lor pe tronuri care redau volutele sculpturii în lemn. Desenele lui Savu Moga relevă o mână sigură şi precisă, cu virtuţi caligrafice şi cu o minuţiozitate rafinată. Acest rafinament se întâlneşte şi în coloritul artistului, care alternează tonurile nuanţate cu culorile vii, albul figurilor cu aurul podoabelor. Moga foloseşte nuanţe de tonuri combinate şi prin degradeuri, iar feţele personajelor sunt reliefate prin umbre fine. De asemenea, inscripţiile cu caractere chirilice presupun caligrafieri atente, corecte, care imită inscripţiile picturii murale.
Matei Ţimforea (1836-1906) este considerat cel mai pitoresc dintre iconarii transilvăneni. Originalitatea sa constă mai ales în modul inedit în care „povesteşte” scenele biblice ilustrate în icoanele pe sticlă, ca de exemplu în celebra Judecată de apoi , în care descrie cu lux de amănunte toate însuşirile sau păcatele lumii, aşa cum le-a observat chiar el la oamenii din preajmă. Aceste scene intens populate cu multe personaje sunt desfăşurate pe verticală, pe trei registre diferite: cel superior corespunde raiului, cel de mijloc corespunde pământului şi cel inferior corespunde iadului. De asemenea, picturile lui Ţimforea au şi o mare valoare antropologică, prin reprezentarea obiceiurilor şi prin „cortegiul păcătoşilor” care merg spre iad; dintre aceştia fac parte exclusiv doar personaje din mediul citadin, ţăranii agricultori fiind excluşi. Alte teme dezvoltate de Matei Ţimforea sunt: Patimile Domnului, Naşterea, Iisus Pantocrator, Iisus cu viţa de vie, Sfântul Nicolae, Sfântul Haralambie, Sfântul Teodor Tiron, Sfântul Gheorghe, Sfântul Ilie, Sfinţii Petru şi Pavel, Sfânta Paraschiva, Sfinţii Constantin şi Elena. Stilul său iconografic introduce în compoziţii şi elemente de peisaj şi de arhitectură de tip citadin, cu o certă influenţă barocă. Din acest punct de vedere, picturile lui Matei Ţimforea se apropie mai mult de stilul ilustrativ, prin viziunea sa decorativă şi prin preponderenţa graficii. Culorile sunt folosite cu scopul de a alterna şi a delimita suprafeţele, pentru a detaşa personajele şi decorurile de fondul general.
Şcoala de pictură pe sticlă din Ţara Oltului a înglobat diferenţe stilistice, preferinţe cromatice şi variante expresive diferite şi numeroase, cu un aspect complex şi cu o mare varietate a creaţiilor populare, care s-au transmis şi perpetuat generaţiilor următoare, până la dispariţia fenomenului.
În Valea Sebeşului (situată într-o zonă montană din sud-vestul Transilvaniei) s-a constituit, de asemenea, o zonă în care pictura icoanelor pe sticlă s-a dezvoltat prin caracteristici distincte. Pe Valea Sebeşului se înşiruie mai multe centre de iconari, situate la mică distanţă unul faţă de altul: Lancrăm, Sebeşel, Săsciori, Laz, Căpâlna, Răhău.
La Lancrăm s-a structurat cea mai veche tradiţie în pictura pe sticlă din această zonă. Cele mai vechi icoane pe sticlă din Lancrăm au fost datate, cu aproximaţie, la jumătatea secolului al XVIII-lea: Sfântul Dimitrie şi Sfântul Gheorghe. Alte icoane, ulterioare, datează din 1787 (Adormirea Maicii Domnului, semnată „Nicolae zugrav”) şi 1795 (Sfânta Treime, semnată „Petru zugrav”). Ulterior, găsim mai multe exemplare care aparţin pictorului Ioan Kostea, unul dintre cei mai reprezentativi autori de la jumătatea secolului al XIX-lea. Stilul icoanelor din Lancrăm conţine elemente precum: desenele în peniţă, cu linii subţiri şi egale, coloritul bazat pe un fond alb sau bleu-cobalt, veşminte cu roşu închis şi verde, multă foiţă de aur, accente de negru care ilustrează părul personajelor.
În Laz s-a constituit cel mai activ centru de pictură pe sticlă din această zonă. Există cinci generaţii de pictori pe sticlă, din familia Poienaru, care au trăit şi au activat între anii: 1770-1818 (Savu Poienaru), 1802-1872 (Simion Poienaru), 1830-1872 (Toma Poienaru), 1838-1903 (Toma Poienaru), 1839-1917 (Ilie Poienaru), 1861-1921 (Aron Poienaru), 1871-1921 (Partenie Poienaru), 1883-? (Ilie Poinaru II), 1923-? (Maria Poienaru-Diac). Ei au preluat, din generaţie în generaţie, meşteşugul picturii pe sticlă, ducându-l mai departe, în virtutea aptitudinilor fiecărui reprezentant al familiei, pe filiera păstrării şi respectării erminiei bizantine, cu inovaţii în privinţa coloritului şi materialelor folosite. Icoanele pe sticlă din Laz se înscriu mai mult în cadrul ilustraţiilor colorate decât în cel al picturilor, prin predominanţa subiectului în faţa coloritului şi cu o preponderenţă descriptivă a subiectelor biblice ilustrate.
În oraşul Alba-Iulia s-a aşezat, la finele secolului al XIX-lea, un pictor pe nume Prodan. Se presupune că venea tot din Nicula sau din Gherla. Atât el, cât şi soţia şi, apoi, fiica lui, au dezvoltat un stil diferit total faţă de cel zonal, pe mai multe etape: la început marcată prin icoane aproape monocrome, apoi prin lucrări puternic colorate, cu linii avântate şi contorsionate, de influenţă barocă. Tematica este diferită faţă de cea din zona Sebeş, ca şi stilul lucrărilor, cu un ritm alert al desenelor şi cu o plasare atentă a accentelor cromatice. Activitatea atelierului Prodan s-a desfăşurat până aproape de Primul Război Mondial şi a furnizat satelor din jurul oraşului Alba-Iulia, din Valea Sebeşului şi din Mărginimea Sibiului mii de piese, aflate azi în numeroase colecţii.
Mărginimea Sibiului este o zonă păstorească aflată la poalele munţilor Cibin şi a permis activitatea mai multor meşteri iconari, fără a se constitui într-un centru propriu-zis. Unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai Mărginimii a fost Nicolae Oancea (1806-1890). Picturile lui se disting prin reprezentarea şi colorarea cerului într-un albastru de cobalt, prin lipsa ornamentelor, florilor sau rozetelor. Urmează verdele gălbui al pajiştilor, punctate cu roşu, cărămiziul veşmintelor rozul transparent al chipurilor, albul cailor sau asinului, negrul hainei Madonei îndurerate. Iconarul nu a folosit foiţa de aur, pe care a înlocuit-o prin culoarea galben. Chenarele sunt compuse din linii ondulate simple şi cu frunze colorate diferit. Personajele şi peisajele sunt conturate clar şi precis, prin linii ferme, cu grosimi diferite. În ansamblu, picturile lui Nicolae Oancea se caracterizează prin precizia şi acurateţea desenului, echilibrul compoziţiei, coloritul original, printr-un optimism tonic şi printr-o fineţe care aminteşte de faianţa persană.
Concluzii
S-a afirmat că icoanele pe sticlă, pe cât au fost de iubite de țărani, în trecut, pe atât au fost disprețuite de orășeni. În ultimele decenii a apărut un revers al situației: disprețuite de țărani, icoanele pe sticlă au ajuns să fie apreciate, iubite și studiate de orășeni, cărturari, critici și istorici de artă. Schimbarea de atitudine se datorează modificărilor sociale, economice și culturale care au adus schimbări profunde în viața și percepția oamenilor simpli, dar și a celor educați, față de bunurile culturale.
Astăzi, mai mult decât oricând, se dovedește că iconarii români au știut să integreze în creațiile lor un mod de expresie guvernat de legi proprii, subsumate ideii de originalitate și a celei de libertate, chiar dacă artiștii țărani nu le conștientizau la nivelul teoretic propus în prezent.
Icoanele pe sticlă reprezintă produsul și sinteza unei tehnici milenare, care constă în aplicarea straturilor picturale în succesiune „inversă”, pe una dintre fețele suportului de sticlă și expunerea ei, prin transparență, pe cealaltă față. Sticla îndeplinește astfel, și în același timp, o funcție dublă: suport și strat protector al picturii. Vechea sticlă ondulată, produsă manufacturat, conferă icoanelor pictate o strălucire și o licărire cristalină inegalabile. Etapele „construirii” imaginii se succed treptat, în mai multe faze distincte: a) trasarea contururilor exterioare și celor delimitative; b) trasarea desenelor interioare și detaliilor; c) „umplerea” suprafețelor anterior trasate și delimitate, prin aplicarea culorilor. Culoarea este aplicată în diferite tehnici (uniform sau în degradeuri transparente) și este potențată prin așezarea unei foițe de aur, care are rolul de a amplifica luminozitatea generală a compoziției și de a evidenția personajele sau scenele pictate.
Aflate la confluența dintre pictura murală și icoanele pe lemn de tradiție bizantină, suferind influențele picturilor religioase romano-catolice din Europa Centrală, icoanele românești pe sticlă realizează o sinteză plastică de mare forță expresivă. Respectarea erminiilor nu este foarte riguroasă, deoarece majoritatea pictorilor erau țărani, analfabeți. Din această cauză, multe dintre inscripțiile de pe icoanele pe sticlă sunt greșite, copiate invers, cu litere suprimate sau care sunt interpretate cu aproximație, având cuvinte incorecte sau chiar lipsite de sens lexical. Chiar dacă multe dintre procedeele tehnice sunt comune tuturor centrelor în care s-au produs icoanele pe sticlă, stilul și redarea temelor sunt foarte variate, iar multe dintre icoane rămân opere ale unor pictori anonimi.
Icoanele pe sticlă s-au lăsat descoperite treptat, cu toate calitățile lor artistice, cucerind un loc aparte în contextul culturii, artei, religiozității și spiritualității populare românești. În ansamblul artei populare românești, pictura țărănească pe sticlă reprezintă cea mai înaltă formă estetică de reprezentare a unor substraturi ancestrale și de exprimare spirituală a frumosului din lumea văzută și din cea nevăzută. De aceea, se poate afirma că aceste miniaturi reprezintă unul dintre tezaurele artistice, de spiritualitate populară și de credință ortodoxă ale țăranului român.
(final)
