Au fost momente triste în istoria noastră, când nu era bine să spui că ești român la tine acasă. Parcă acum e altfel. Poetul spune că frații rămân frați. Această aserțiune amară aparține orădeanului Gheorghe Băbuț, diaconul.
Adevărat este, dar numai cu condiția de a avea, totuși, curajul până la jertfă să mărturisim că suntem români în toate locurile și timpurile. Cum a făcut Ciprian Porumbescu la serbarea de la Putna. Spune tatălui său: „Tată, astăzi am cântat întregii Dacii”. Și iată că a plătit cu viața această mărturisire a iubirii fața de Patria sa. A fost închis între zidurile reci ale unei închisori din Imperiul austro-ungar. A căpătat acolo o tuberculoză și a trecut la cele veșnice ca erou. Și de ce nu ca și sfânt? Dumnezeu știe!
La fel a pledat și marele Eminescu. A demascat tratatul Regelui Carol I al României prin care acesta se angaja Austriei și Germaniei că nu are nicio pretenție la Ardeal. Anume […] că nu ar fi pământ românesc! Eminescu a înfierat această trădare națională a regelui în ziarul „Timpul”, ce aparținea conservatorilor români, adică aceia care iubeau România. A fost până la urmă declarat nebun, Eminescu. Și, de aici, a pornit calvarul Crucii, lăsându-se răstignit pentru adevărul că Ardealul este de-a pururi pământ românesc și leagănul formării Poporului Român.
Acestea sunt fapte. Nu vorbe. Mai avem noi curaj acum să mărturisim că suntem români în Covasna, Harghita sau în unele părți ale județului Mureș?!!
Ne mai aducem aminte că Mihai Viteazul a pătimit tăierea capului (precum Sfântul Ioan Botezătorul!), pentru că a vestit lumii că Ardealul este pământ românesc?! Și istoria e plină de mărturisitori. Sunt sfinți din Ardeal trecuți în sinaxare pentru faptul că au spus în fața împăratului Austriei că sunt români și că își jertfesc viața pentru legea Iubirii, a Ortodoxiei.
Se vorbește tare puțin despre martirii și mărturisitorii năsăudeni. Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigorie din Zagra și Vasile din Telciu. Toți aceștia, dimpreună cu norodul, i-au spus împăratului că ei nu se leapădă nicidecum de Legea lor strămoșească, de Sfânta Ortodoxie. Și au primit pentru aceasta mucenicia. Noi mai avem curajul să vorbim românește în comunele și orașele cu majoritate maghiară? Ne iubesc sau ne urăsc ungurii? O să oferim un exemplu, o întâmplare reală al cărei autori suntem.
Cu mulți ani în urmă am servit Armata Română ca ofițer în județul Covasna. Acolo, la acea unitate, aveam și câțiva colegi de naționalitate maghiară. Aparent, ne împăcam bine pe vremea aceea, de după așa-zisa Revoluție din Decembrie. Apoi destinul ne-a dus pe alte meleaguri. L-am căutat la telefon după treizeci de ani pe unul din acei colegi care-mi arătase o empatie reală și sinceră. Am zis să-l aud, fiindcă încă îmi stăruia vocea sa caldă în suflet, după un sfert de secol.
Îl sun anul trecut, după Sfintele Paști, cu intenția de a-i face o bucurie și a-i împărtăși emoția uriașă de a-l auzi. Nu mi-a răspuns. I-am dat mesaj. L-am sunat încă de trei, patru ori. Într-un târziu îmi răspunde. Dar cu indiferență în glas, fără urmă de surpriză sau bucurie, de ce nu și iubire până la urmă. Că Mântuitorul ne-a dat această poruncă de a ne iubi unii pe alții. L-am întrebat dacă mă mai ține minte? Mi-a răspuns sincer că da, își aduce aminte, dar îl supără numele meu. Numele meu e Tănasă Valeriu. Iată că strămoșii mei și Domnul Iisus la Sfântul Botez l-au confirmat, și iată că unor semeni de-ai mei nu le place acest nume. Unor semeni de naționalitate maghiară! Și puțin s-a întristat inima mea. Am simțit atunci ce Cruce au avut românii din Ardeal când au fost somați să aleagă între Ortodoxie și Catolicism sau Calvinism. Știm că atunci foarte mulți ardeleni au trecut în Moldova. Români și unguri, de-a valma, au trecut în Moldova datorită opresiunii dictatoriale a guvenului de la Budapesta. Iată că, dacă nu cunoaștem Evanghelia, ne lăsăm cuprinși de șovinism. Dar iubirea mea pentru România nu înseamnă că am voie să-i urăsc pe cei de naționalitate maghiară, chiar dacă dânșii nu mă iubesc și nu mă acceptă! Avem un patriot român, cu numele Dan Tanasă, care i-a pus puțin la punct pe șovinii unguri din Ardeal și aceasta e cauza care l-a făcut pe colegul meu să mă anuleze ca persoană. Fiindcă, dacă îi ia cineva numele cuiva, are de suferit toată ființa unui om. Așa cum se întâmplă la tunderea în monahism. Atunci candidatul la călugărie primește un fel de botez și primește alt nume, o transfigurare totală către Dumnezeu. Numai că ungurii vor să ni-l schimbe forțat și să ne facă pe toți maghiari. Dar asta nu se poate, fraților maghiari! E împotriva lui Dumnezeu! Ați mai făcut așa și Domnul v-a lăsat la mintea voastră. Dar totuși, faptul că am un nume românesc cu rezonanță creștină nu trebuie să-l dezonoreze pe colegul meu maghiar încât să mă urască pentru această coincidență de nume. Dar poate că Tănasă să fi venit în românește din grecescul anastatos, care înseamnă înviere. Altă variantă, am citit în dicționare că ar fi sinonim cu alt cuvânt grecesc care înseamnă nemurire. Poate. Nu știu exact. Eu trebuie să rămân cu Dumnezeu, care este iubire, și sunt chemat să-l iubesc pe acest coleg și pe toți cetățenii români de naționalitate maghiară, pentru că românii prin iubire au primit Ardealul la sânul Maicii Românii, de la începutul creației, și l-au înfăptuit cu adevărat la 1 Decembrie 1918. Așa să ne ajute Dumnezeu!
