♦ Despre crucea Mântuitorului Hristos și înțelesurile ei pentru viața duhovnicească
♦ „Pune întru noi și frica fericitelor tale porunci…”. (Rugăciunea de dinaintea citirii
Evangheliei)
Când citim în Sfânta Scriptură că Domnul Iisus a fost căutat și urmat de mult popor pentru puterea cuvântului Său și facerea de minuni, parcă ne inundă sufletul de dorința de a fi trăit în vremea Sa, ca să fi putut și noi să savurăm duhovnicește acele clipe înălțătoare, alături de Fiul lui Dumnezeu. Acest lucru însă îl putem face și azi, căci îndemnul Domnului Iisus este mereu actual: căci oricine voieşte să vină după Dânsul trebuie să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-I urmeze Lui (Marcu 8, 34).
Pentru a ne edifica cu privire la ceea ce înseamnă luarea crucii, îmi voi îndrepta ochii spre cel mai autentic model, care este Însuși Domnul Iisus, întrucât a trăit sub semnul biruitor al crucii întreaga Sa viață pământească, de la naștere și până la răstignirea Sa pe altarul Golgotei. Așadar, voi încerca în acest cuvânt să deslușesc taina crucii, cu scopul de a desprinde sensurile duhovnicești ale semnului Fiului Omului.
Crucea înstrăinării
Negăsirea unui loc vrednic Fiului de Împărat și sălășluirea în ieslea dobitoacelor ne dezvăluie faptul că lipsa de ospitalitate și însingurarea pricinuită de răceala oamenilor, primite cu inimă bună și senină, oferă un exemplu elocvent pentru ceea ce presupune părtășia cu Hristos și asumarea crucii.
Crucea pribegiei
Plecarea Familiei Sfinte în Egipt din calea mâniei lui Irod, ce căuta să omoare Pruncul dumnezeiesc, conferă crucii o nouă dimensiune, învățându-ne că îndurarea răutății și a dușmăniei reprezintă una din formele spirituale ale purtării crucii.
Crucea simplității
Acceptarea vieții de ucenic la atelierul de tâmplărie a Dreptului Iosif și așteptarea vârstei majoratului după Lege, sub semnul anonimatului, de către Împăratul Hristos evidențiază o nouă latură duhovnicească a ceea ce reprezintă crucea.
Crucea răbdării necazurilor
Îndurarea uneltirilor, ispitirilor și a discreditărilor din partea fariseilor și a cărturarilor fățarnici ai lui Israel de către Domnul Iisus certifică faptul că purtarea crucii presupune trecerea prin multe primejdii și curse ale răutății.
Crucea slujirii
Predicarea cuvântului Evangheliei, cu timp și fără timp, precum și permanenta misiune desfășurate în lungimea și în latul Țării Sfinte, realizate cu multă trudă de Mântuitorul Iisus, denotă faptul că crucea cere din partea celui care o poartă să se dăruiască jertfelnic, iubitor și dezinteresat către semeni.
Crucea jertfirii de sine
Așezarea pe primul plan a nevoilor aproapelui și uitarea de sine, înțelese ca acceptare a lipsei adăpostului și a hranei, sau suportarea oboselii și a arșiței reprezintă tot atâtea fațete ale asumării crucii, după modelul hristic.
Crucea ascultării și a lepădării de sine
Îndeplinirea voii Tatălui ceresc pâna la măsura lepădării desăvârșite de sine, și chiar acceptarea morții, sunt o mărturisire vie a ceea ce implică improprierea crucii pe care I-a hărăzit-o Dumnezeu Fiului Său și bineînțeles nouă tuturor, celor care dorim să-I urmăm.
Crucea acceptării judecății nedrepte
Acceptarea arestării, a învinuirilor nedrepte și a batjocoririi (pălmuiri, scuipări, ocări) fără revoltă și cu inima plină de darul iertării, de care a dat dovadă Domnul Hristos, definește modul purtării fără cârtire a crucii.
Crucea chinurilor
Epuizarea și durerile suferite de Mântuitorul Iisus pentru împăcarea omenirii cu Dumnezeu prin urcarea Golgotei, răstignirea și moartea Sa atestă faptul că crucea reprezintă dovada autentică a iubirii părintești față de noi oamenii a Celui ce este mai presus de ceruri, după cum mărturisește și Sfânta Scriptură: „Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe Fiul Unul Născut, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).
Sfânta Cruce reprezintă biruința smereniei, a tăcerii, a ascultării, a bunătății și a iertării asupra mândriei, îndreptățirii și laudei de sine, răutății și răzbunării.
Prin cruce înțelegem că suferința și moartea constituie cea din urmă formă a ascezei și a lepădării de lume și că crucea este o ușă care ne deschide drumul spre viața veșnică prin nemurire și înviere.
Crucea este pecetea iubirii lui Dumnezeu față de oameni, simbolizează cel mai autentic mod de dăruire către semeni și indică faptul că mântuirea are o dimensiune comunitară, ce implică o călătorie spre cer de mână cu păcătosul cel din dreapta noastră, care se pocăiește de păcatele sale.
Măsura vieții duhovnicești este crucea
În urcușul nostru spiritual avem nevoie de înțelesul crucii, adică de râvna înțeleaptă, căci nu este drept să postim, să ne rugăm și să facem binele etc. după măsura comodității, ci trebuie să ne tămâiem întreaga viață duhovnicească, cu mireasma ostenelii fericite a crucii. Cugetarea se cuvine să se întemeieze pe temeiul crucii prin paza de gândurile rele și fanteziile viclene. Trupul de asemenea trebuie canonisit cu înfrânare, metanii și pătimire, căci numai prin aceste nevoințe duhovnicești ostenitorul mântuirii va putea întrupa crucea lui Hristos în trupul său. Prin semnul Sfintei Cruci ne unim mintea cu inima întru lucrarea virtuții, adică ne înălțăm mintea prin criteriile gândirii răstignite (trezvia) și ne transformăm trupul prin asceză.
Calitățile și darurile personale trebuie să fie întrebuințate mai ales pentru zidirea trupului Bisericii, iar această misiune trebuie să poarte în sine responsabilitatea și spiritul de autojertfire al crucii.
Cultul Bisericii și mai ales Sfânta Liturghie – înălțarea Sfintei Cruci la cuvintele „Sus să avem inimile” sau ridicarea cu mâinile încrucișate a Cinstitelor Daruri reprezintă mediul în care suntem învățați spre a înțelege taina Crucii și configurarea propriei vieți pe temeiul acesteia.
Națiunea Română a întrupat Sfânta Cruce în tradiția ei de viață, prin coaserea de cruci pe costumul național, ridicarea troițelor, însemnarea pâinii și a bucatelor, realizarea de cununi de spice în forma crucii și păstrarea acestora la Sfânta Icoană a Mântuitorului Iisus până la următoarea semănătură din ogor etc.
Vrednicia dregătoriei, ca și iubirea și bucuria nu pot fi despărțite de pedagogia crucii. Acest lucru înseamnă că nu poți fi conducător fără să cunoști și să-ți asumi toate problemele celor pentru care răspunzi; nu poți iubi autentic decât dacă te identifici cu aproapele daruindu-i totul, fără a urmări vreun interes personal; și nu te poți bucura, decât dacă această stare de fericire îți dă energia cultivării bucuriei în ceilalți semeni.
Mai mult decât atât, desfătarea din locașurile cele de sus până la Parusie este o fericire pătimitoare, întrucât Domnul Iisus este într-o continuă stare de jertfă, iar Maica Domnului și sfinții se bucură în chip lucrător rugându-se cu lacrimi pentru mântuirea noastră, a celor ce ne aflăm încă pe calea luptei duhovnicești. Așadar, învierea persoanei umane cu Domnul Hristos nu presupune o lepădare a crucii, ci un progres în trăirea adâncimii mistice a crucificării; căci și Mântuitorul Hristos cel răstignit și înviat, când intră în ființa noastră prin Sfânta Împărtășanie, sporește capacitatea de autojertfire (crucificare) din noi.
Maica Vieții ne poate ajuta ca să îmbrățișăm și să sărutăm Sfânta Cruce a Domnului Hristos, așa cum a învederat mai demult acest lucru prin blocarea accesului în biserică a Sfintei Maria Egipteanca, care nu putea din cauza păcatelor sale să intre pentru a se închina Lemnului de viață dătător.
La finalul considerațiilor pe care le-am făcut în acest cuvânt voi încheia prin a vă provoacă să meditați la cuvintele rugăciunii (motto-ul): „Pune întru noi și frica fericitelor tale porunci…”, îndemnându-vă să faceți recurs, în contemplarea voastră duhovnicească, la ceea ce v-am transmis și la înțelesurile la care am făcut referire.
Fie ca fiecare dintre noi să ajungem să gustăm din fructul dulce amărui al crucii, ca să ne umplem ființa de bucurie pătimitoare.
Pr. dr. Cristian Vlad Irimia
Biserica „Izvorul Tămăduirii”
Staţiunea Covasna, ROMÂNIA
