De fiecare dată, la începutul verii, când apar cireşele, îmi vine în memorie momentul crucial al istoriei, când pe această „vreme” s-a născut cel mai mare erou al Ardealului nostru, Eroul Naţional Avram Iancu.
În conştiinţa Neamului Românesc şi a tuturor românilor de pretutindeni a rămas de-a pururi întipărită în memorie icoana personalităţii legendare „al unui EROU neasemuit de tânăr şi frumos, a unui ZEU al moţilor, coborât din Olimpul Munţilor Apuseni (Găina – n.n.) în Sanctuarul neamului său de la Ţebea, un OM cu suflet mare şi inimă aleasă – AVRAM IANCU”, de la a cărui naştere se împlinesc anul acesta 200 de ani.
Dumnezeu a rânduit ca într-un loc ascuns de lume care se chema Vidra de Sus, feeric şi încântător prin peisajul montan, să vadă lumina zilei, „pe vremea cireşelor” a anului 1824, pruncul Avrămuţ (cum îl alintau în familie). Aceasta se petrecea în luna iunie care în popor se mai numeşte Cireşar, dar cum în Depresiunea Ţara Moţilor anotimpurile sunt ceva mai întârziate, presupunem că e vorba de sfârşitul lunii.
Casa părintească era caracteristică aşezărilor moţeşti. O casă de lemn – materialul cel mai apropiat, ieftin şi la îndemâna moţilor, de fapt, singura lor avere. Ridicată pe un fundament de piatră care susţine pereţii din bârne lipite cu pământ şi apoi văruite, cu acoperişul ţuguiat, format din şindrilă de brad – avea nelipsitul târnaţ care face legătura cu intrarea în cele două camere modeste: una fiind locuinţa familiei în mod permanent, iar cealaltă mai bine mobilată fiind destinată oaspeţilor.
Această casă, care în prezent este Muzeu Memorial (din 1924), păstrează ca pe nişte relicve sfinte obiectele personale ale marelui revoluţionar, precum şi cele gospodăreşti, care au aparţinut părinţilor săi, oameni de seamă şi înstăriţi din Vidra: Alisandru şi Maria Iancu (fostă Gligor) au avut doi copii, primul a fost Ioan, mai mare cu patru ani decât eroul, născut în 1820, şi al doilea, Avram, venit pe lume în 1824.
Tatăl său era un om voinic, deştept, de omenie şi a ocupat funcţii importante în timpul vieţii: gornic, primar, jude domenial. Mama sa era o femeie mică la stat, vioaie, frumoasă şi harnică, „cu ochi limpezi de culoarea cerului senin şi părul bălai”. În baza acestor calităţi părinteşti, este de înţeles faptul că aceştia n-au ţinut la bogăţia materială pe care au sacrificat-o în favoarea celei spirituale în dorinţa arzătoare ca fiul lor, Ioan, să devină preot, iar mezinul Avram, avocat. Dorinţă pe care Dumnezeu le-a îndeplinit-o!
Copilăria lui Avrămuţ nu diferă de a celorlalţi copii de moţi. El a iubit natura în mijlocul căreia şi-a petrecut anii frumoşi ai copilăriei fără griji şi necazuri. Împreună cu fratele său şi copiii satului hoinăreau pe dealurile împădurite din împrejurimi, se bălăceau în iazul morii, lui Avrămuţ plăcându-i să pescuiască cu undiţa confecţionată dintr-o nuia de alun. Avea o îndemânare, o agerime şi pricepere de invidiat în capturarea „cimbrişorilor” argintii şi a păstrăvilor nărăvaşi cu puncte multicolore din apa Arieşului Mic.
„Umbla în portul obişnuit al copiilor de vârsta lui: cu un vigănuţ (cămaşă lungă de cânepă), încins peste mijloc cu un şerpărel neted, frumos cusut şi pe cap purta o pălăriuţă neagră cu ciucuri roşii”. Aşa îl caracterizează primul biograf al său Iosif Şterca Şuluţiu în amintirile sale, evidenţiind şi alte trăsături fizice şi morale: „Era un copil zdravăn, vioi, plin de viaţă, cu ochii albaştri ca ai mamei sale… ţinea mult la parola cuvântului dat”.
Din copilărie i s-au cristalizat trăsăturile luptătorului de mai târziu: îndrăzneţ, dârz, curajos, drept, demn şi cinstit, respectând cu sfinţenie cuvântul dat. De mic a îndrăgit poveştile şi învăţămintele bătrânilor pe care le transmitea şi prietenilor săi şi în mod aparte muzica, remarcându-se prin îndeletnicirea de a cânta din frunză, fluier şi tulnic (instrumente care aveau să îl însoţească în timpul revoluţiei, dar mai ales în a doua parte a vieţii).
Ura violenţa şi nedreptatea. Într-o zi, din întâmplare este martor la aplicarea de către jandarmi a unor pedepse corporale unor iobagi care nu-şi îndepliniseră munca cerută. Cu alt prilej asistă la pedeapsa aplicată unor săteni care au tăiat ilegal lemne din pădure, acţiune ce se petrecea în curtea casei părinteşti, la porunca tatălui său care era un om exigent în exercitarea atribuţiilor obşteşti, dar şi conştiincios om al datoriei.
În asemenea situaţii, Avrămuţ era copleşit de milă pentru cei săraci şi umiliţi, îndeosebi când începu să înţeleagă că numai Naţia Română este supusă unor astfel de pedepse. Stăpânit de revoltă în suflet, se adresează tatălui: „Tată, nu-i bună rânduiala de acum! Trebuie schimbată! Nu-i drept ca unii să moară de flămânzi, iar alţii să crape de sătui”. La care tatăl îi zice: „Schimb-o tu. Fă tu alta!”, „Voi face tată!”- îi răspunde Avram.
Din surse bibliografice aflăm că la vârsta de 7-8 ani, învaţă a scrie şi citi în satul natal de la Mihai Gomboş, dascăl şi cântăreţ în strană. Acesta a sădit în sufletul inocent al copilului dragostea de Neam şi Țară, credinţa în Dumnezeu, respectul pentru strămoşi. Termină şcoala primară la Neagra, prin grija bunicului său autodidact Ionuţ Candrea, unde se remarcă printr-o memorie şi inteligenţă sclipitoare. La sfârşitul şcolii, premianţii erau răsplătiţi cu bani de către notabilităţi. La început, Iancu refuză oferta, dar în cele din urmă, a luat galbenii pe care i-a dăruit învăţătorului său, zicând: „Nu mi se cuvin mie, ci învăţătorului meu, această cinste!”. Gestul său de modestie şi demnitate, Iancu îl va repeta peste ani când refuză decoraţiile Împăratului, spunând că nu pentru acestea s-a luptat el, ci pentru „drepturile naţiei mele, decoraţi poporul în locul meu”.
Tatăl său l-a dus apoi la Câmpeni, pentru terminarea claselor elementare. În vârstă acum de 11-12 ani, învaţă sub îndrumarea dascălului Moise Ioanete, însuşindu-şi în continuare cititul şi socotitul, istoria şi geografia, cântul şi desenul, regulile moralei şi ale bunei cuviinţe, învăţând cu aceeaşi pasiune, fiind mereu pe primul loc.
După absolvirea acestui ciclu, în toamna anului 1837, la vârsta de 13 ani, este dus la Gimnaziul din Zlatna, unde predau preoţi catolici şi cursurile se ţineau în limba latină. Aici întâlneşte o altă ambianţă umană şi spirituală, total diferită de cea lăsată la Vidra şi Câmpeni. Aici câştigă şi prima luptă. În matricola clasei este înregistrat cu nume maghiarizat „Iank Abraham” şi figura ca greco-catolic. Se împotriveşte acestor schimbări abuzive: „Rămân Avram, fiul lui Iancu din Vidra, de confesiune ortodoxă”, le răspunde celor care încercaseră să-i schimbe naţionalitatea şi religia.
Cităm în continuare: „La învăţătură nu era nimeni înaintea lui, dovedind o sârguinţă excepţională şi o conduită ireproşabilă. Timp de 4 ani se menţine printre primii elevi ai gimnaziului, obţinând calificativele de „eminens” şi „prima”. Cunoştinţele lui de geografie şi istorie întreceau orice închipuire. Limba latină o desluşea ca nimeni altul, încât judele Alisandru era pe deplin mulţumit de sporul la învăţătură al fiului său mai mic. Cel mai mare dintre feciorii lui, Ioan, dovedindu-se bun de preot, trece la Seminarul din Sibiu, iar Avram pleacă la Cluj-Napoca, unde urmează studiul ştiinţelor filosofice şi juridice”.
Astfel, absolvind cu rezultate meritorii Gimnaziul din Zlatna, după patru ani de învăţătură asiduă, în 1841, la vârsta de 17 ani, îl întâlnim ca student la clasa superioară de umanităţi a Liceului Piariştilor din Cluj-Napoca. Şi tot aici absolvă cele două clase de filosofie şi încă două de drept, devenind avocat. „Avram Iancu era cel mai hotărât şi cel mai înaintat de Dumnezeu la minte. Avea o figură aprigă, dar se putea stăpâni datorită cumpătului său cu adevărat ţărănesc. Iar când era îmbrăcat în portul fraţilor lui (moţii) căpăta expresia unui sfânt coborât dintr-o ramă de icoană”.
Aici, la Cluj-Napoca, leagă prietenii pe viaţă cu o serie de colegi care vor deveni fruntaşi de seamă ai Neamului Românesc în evenimentele de la mijlocul şi a doua jumătate a secolului XIX: Axente Sever, Iosif Hodoş, Ioan Pipoş, Al. Papiu-Ilarian, Aron Pumnul, Ioan Raţiu, I. Şterca Şuluţiu, Vasile Fodor şi alţii.
Cu toate că a absolvit cu brio Facultatea de Drept în 1844, la vârsta de 22 de ani, în conjunctura respectivă, lui Iancu nu i s-au încredinţat funcţii administrative în stat, pe motiv că era fecior de ţăran român, un „plebeu”. Indignat de acest lucru, neadept al umilirii, el pleacă la Târgu-Mureş, unde îşi face stagiul de „cancelarist”, adică practicant de avocat. Atât la Cluj-Napoca, cât mai ales la Tabla Regească din Târgu-Mureş, învaţă temeinic legile ungureşti pentru ca astfel să poată lupta pentru drepturile românilor.
Prin firea lui deschisă, dragoste de semeni, personalitatea şi demnitatea sa, cucereşte inimile colegilor săi, indiferent de naţionalitate. Iancu era deopotrivă prieten şi camarad atât cu românii, cât şi cu ungurii. Aprecia omul după fapte şi nu după vorbe.
Situaţia grea a vieţii moţilor, sărăcia şi umilinţele la care erau supuşi l-au determinat să-şi dedice întreaga viaţă luptei pentru drepturile Naţiunii Române defavorizate în propria Țară. De acum încolo, viaţa lui apucă pe drumul istoric şi eroic al munţilor şi moţilor săi, „ca un arhanghel al dreptăţii şi slobozeniei neamului românesc”.
Ne asociem întru totul afirmaţiei lui V. Bârgău că această viaţă „aparţine unui avocat, unui brav stăpân al sabiei şi unui cărturar. Puţini oameni ai istoriei au avut toate cele trei calităţi”.
Acesta avea să fie: Omul, Avocatul, Prefectul, Tribunul, Revoluţionarul, Generalul, Craiul, Regele, Simbolul, Martirul, EROUL, ZEUL NOSTRU – AVRAM IANCU.
P.S. S-a scris mult despre Avram Iancu: Iancu – erou, Iancu – revoluţionar, Iancu – martir, Iancu – legendă, Iancu – mit, Iancu – simbol, Iancu – tribun, Iancu – prefect…, dar (cu excepţia lucrărilor biografice) mai puţin despre Iancu – copil, Iancu – adolescent, deci prima perioadă a vieţii în care se conturează şi chiar defineşte viitoare personalitate şi soartă a omului.
De aceea acest material este menit să aducă în atenţie tocmai această perioadă definitorie pentru Avram Iancu, ca exemplu de sârguinţă, învăţătură, inteligenţă, comportament, demnitate, conştiinţă, respect al eroului – veritabil mod pentru tânăra generaţie atât de bulversată în perioada actuală.
Profesor Nicolae Cristea (moţ din Ţebea, stabilit în Arad, membru al Asociaţiei „Ţara Iancului – Iubirea Mea” din municipiul Deva, judeţul Hunedoara)
