Gândul îmi spune că e bine dacă deslușim în auzul bătăii clopotului însuși glasul lui Dumnezeu. Așa cum în apariția curcubeului îl vedem oarecum simbolic pe Dumnezeu. Curcubeul este al lui Dumnezeu. Că doar curcubeul e alcătuit din întreg spectrul luminii și se arată în nor, adică în Duhul Sfânt. Apoi curcubeul e legământul Domnului cu întreaga creație prin care ne liniștește că nu o va mai pierde. Spune Domnul: „Pun curcubeul Meu în nori, ca să fie semn al legământului dintre Mine și pământ. Și închei acest legământ cu voi, că nu voi mai pierde tot trupul cu apele potopului și nu va mai fi potop, ca să pustiască pământul” (Facere 9, 13, 11).
În 15 august, 1918, au bătut clopotele la toate Bisericile și Mănăstirile din România.
Am citit despre acest eveniment deosebit într-o carte dedicată Sfântului Cuvios Gheorghe Pelerinul, cunoscut și sub denumirea de Moșul Gheorghe Lazăr – până la canonizarea sa de către Sfântul Sinod.
Fiind purtător de Dumnezeu, Sfântul și-a profețit data trecerii la Domnul. Voi pleca din această lume în ziua când toate clopotele din Țară vor bate pentru intrarea României în Războiul pentru Reîntregirea Neamului Românesc, a spus apropiaților săi, Moșul Gheorghe Pelerinul. Fiindcă după cum bine știm cu toții, mai multe provincii românești fuseseră luate cu forța de Imperiul Rus și Imperiul Hamsburgic, de-a lungul Evului Mediu. Dar la 15 august, românii simțiseră că sosise timpul ca aceste teritorii românești să fie aduse acasă, la Țara-Mamă, România.
Am rămas impresionat de această idee. Prin bătaia clopotului se face cu adevărat o mobilizare totală, atât a Armatei, cât și a întregului popor. Deci, totul începe în 15 august 1916, și după doi ani, aproape toate provinciile românești se unesc cu Țara.
E cel mai impresionant și desăvârșit eveniment din Istoria României.
Dar bătaia clopotului la Sfânta Biserică are și menirea principală de a chema credincioșii la Sfânta Liturghie. Din nefericire, astăzi numărul fraților noștri care răspund prezent la cântarea clopotului este din ce în ce mai mic.
Până la urmă ne cheamă Domnul Iisus Hristos dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt prin glasul clopotului. Care e motivul de suntem ignoranți și nu mai răspundem chemării pline de iubire a lui Dumnezeu? Vai de noi va fi de nu ne trezim!!!
Desigur că bătaia clopotului are darul de a mângâia sufletele creștinilor. Dar mai cu seamă prin dangătul clopotelor se seamănă instantaneu starea de comuniune și alungarea fricii din sufletele celor bolnavi, care se află în pragul trecerii la Domnul.
Mare bucurie e în noaptea de Înviere. Atunci bătaia clopotelor învinge limita dimensiunilor astrale și întronează în suflete o bucurie ce acoperă întreaga suferință care mai stăruie pe pământ.
Iată că bucuria Învierii vindecă orice suferință trupească, dar mai cu seamă sufletească.
Toate care sunt pe pământ sunt trecătoare. Uneori ne întristăm că a plecat un prieten sau un coleg, la cele vecinice. Dar avem certitudinea, din cărțile sfinte, că tot ce săvârșește omul pe pământ rămâne scris pe un răboj. Și după marea trecere când vom fi lumină și mai ușori ca un fulg, atunci iarăși toate le vom vedea. Ne vor urmări un timp. Câtă vreme, numai Dumnezeu știe.
Dar noi vedem că ne atașăm uneori de un chip frumos, de un lucru estetic și atrăgător, luminat de o rază cerească. Am dori să fie pentru veșnicie ale noastre. Dar nu se poate, pentru că nimic nu este la nostru, toate ni le-a dăruit Domnul. Și de multe ori nu înțelegem că trebuie să le cedăm cu bucurie când ne sunt cerute înapoi, fără a ne supăra sau a cârti, știind că prin această atitudine rănim dragostea lui Dumnezeu. Și mai știm că avem o singură cale, aceea a desăvârșirii și o singură țintă – cea a mântuirii sufletului. Așa să ne ajute Dumnezeu!
