Cu toții avem în viață dureri mai mult sau mai puțin insuportabile, pe care nu le ameliorează și nu le potolește nicio intervenție. Cu toate că am citit la un scriitor rus că omul este creat să sufere durere infinită, mă gândesc că are dreptate. Dar omul are nădejde mare și strigă la Dumnezeu. Da, îl chemăm și îl rugăm să ne ajute. Ultimul în rezolvarea cazurilor insolubile rămâne Dumnezeu, deși ar trebui să fie primul.
Și mai cu seamă avem nevoie de ajutor când vine sfârșitul nostru, adică moartea cum îi zic oamenii. Și ce face Domnul?! Ne trimite lacrimile! E un semn sigur că ne-a auzit. Simțim că nu mai suntem singuri. Sunt clipe când suflarea din trup nu mai poate îndura tensiunea suferinței și atunci ea tinde să se ducă la Cel de la care a fost trimisă în viața omului. Și El este Dumnezeu. Și atunci vine o bucurie în suflet. Numai în Bucuria Crucii – și o identificăm aici cu suferința -, putem să luăm cunoștință cu veșnicia. Prin durere ni se deschide ușa Transcendenței (a Raiului).
Ar mai fi de adăugat că nu ne putem întâlni cu Domnul decât în situații limită de suferință. Vedem că sufletul e într-o stare de așteptare. Simte că îi lipsește tot timpul ceva. Că e departe de izvorul adevărat al luminii și fericirii. Firește că dorește plecarea din lumea aceasta și ieșirea sufletului din trup și din timp. Ba, oarecum și din spațiu deși noi nu pricepem. Va intra într-o lume fără dimensiuni. Acolo va fi în libertate și nicio nedreptate nu-l va mai asupri. Și aceea e viața veșnică, care este Împărăția lui Dumnezeu.
Valeriu Tănasă
(Agapia, judeţul Neamţ)
