RĂZBOIUL CLANDESTIN AL BLOCULUI SOVIETIC CU ROMÂNIA
LARRY L. WATTS
Tradiționalul șovinism antiromânesc a realimentat politicile naționaliste sovietice și rusificarea Republicii Sovietice Socialiste Moldova, unde limba „moldovenească” a fost redusă la statutul de „limbă de bucătărie”. După cum raporta Ambasada României de la Moscova: „Explicația dată pentru predarea cursurilor în limba rusă este că limba moldovenească este «săracă» și nu permite predarea științelor și a subiectelor culturale”.
Ulterior, Hrușciov s-a răzgândit în public, afirmând că „problema modificării granițelor nu ar trebui să fie ridicată între țările socialiste”. Totuși, la începutul anilor ’60, se pare că Moscova a întreprins mici raiduri peste frontierele României, în sudul Bucovinei, „luând locuitori din sate întregi” – sub pretextul că îi „readucea” în patriile lor RSS Ucraina și RSS Moldova. În 1964, forțele românești au oprit un al treilea raid în Moldova românească; persoanele responsabile au fost, în cele din urmă, predate Moscovei pentru a fi pedepsite, cu sugestia foarte transparentă că eventuale incursiuni viitoare vor provoca un scandal internațional. În memoriile sale, Hrușciov și-a expus poziția partizană față de Ungaria, susținând că „Transilvania fusese întotdeauna ungurească, că limba și cultura maghiară sunt predominante acolo” și că „românii întorseseră totul cu susul în jos în tentativa de a eradica tot ceea ce mai rămăsese unguresc în regiune”. Rareori exprimată public sau atât de explicit, această situație reflecta poziția constantă sovietică, de la crearea Rusiei bolșevice și până la colapsul URSS, în 1991.
Persistența acestor atitudini și politici iredentiste și șoviniste moștenite din perioada precomunistă în Ungaria și în Imperiul Țarist, l-a convins pe Gheorghiu-Dej că România trebuie să dea un răspuns în mod oficial. După cum sublinia acesta: „Nu trebuie să ne enervăm, trebuie să rămânem calmi pentru că dreptatea este de partea noastră”. Astfel, s-a decis să se urgenteze publicarea Notelor despre români scrise de Karl Marx. Notele lui Marx au reprezentat nu numai prima mențiune, după 1947, a faptului că Basarabia era teritoriu românesc, dar subliniau, de asemenea, faptul că Rusia și Ungaria unelteau împreună.
Publicarea notelor lui Marx, urmată curând de publicarea lucrărilor lui Engels, în care erau discutate, de asemenea, abuzurile rusești comise împotriva românilor, a provocat un cutremur de proporții în Blocul Sovietic și în comunitatea socialistă. Era imposibil să îi ignori pe părinții comunismului care făceau declarații fără echivoc, cum ar fi:
Basarabia este românească, şi Polonia poloneză. Nu se poate vorbi în aceste cazuri de reunirea unor grupuri etnice care au fost împrăştiate, dar pot fi numite ruseşti şi sunt înrudite; aici avem de-a face cu o cucerire flagrantă, cu forţa, a unor teritorii străine; avem de-a face, pur şi simplu, cu un furt.
Pe lângă faptul că analizau politicile de rusificare, din acel moment, și negare a identității românești, lucrările lui Marx și Engels au permis și autorităților de la Beijing să se alăture cauzei României, înfruntând „centrul de comandă” al comunismului, în numele unei autorități superioare și mai pure ideologic. Aproape imediat, protejatul lui Brejnev, prim-secretarul moldovean, Ivan Bodiul, a lansat o contraofensivă, iar RSS Moldova a devenit, din nou, un important centru de operațiuni împotriva României.
Criza rachetelor din Cuba și mesajul trimis de Gheorghiu-Dej lui Kennedy
Ofensiva extinsă desfășurată de Moscova împotriva României includea atacuri împotriva liderilor și amenințări cu reconfigurarea granițelor, dar și atacuri împotriva identității poporului. Toate acestea, alături de aroganta supremație sovietică, dovedită încă o dată prin convocarea unilaterală a armatelor statelor membre ale Tratatului de la Varșovia, au determinat autoritățile de la București să se ralieze politicilor strategice ale SUA. Aproape imediat, tentativa de mobilizare generală din timpul crizei rachetelor din Cuba a determinat autoritățile de la București să restabilească imediat controlul național exclusiv asupra forțelor sale armate.
Prin urmare, deși comunitatea de informații americană privea cu reticență independența autorităților de la București, administrația americană a decis să ignore opinia majoritară din mediul de informații și să acorde asistență României. La sfârșitul lui iulie 1963, președintele John F. Kennedy a declarat faptul că SUA „sunt dispuse să susțină decizia României de a urma o cale independentă”. Foarte rar s-a întâmplat ca o astfel de decizie să se dovedească justificată atât de rapid și fără echivoc.
După mai puțin de trei luni, în octombrie 1963, Gheorghiu-Dej i-a transmis președintelui Kennedy faptul că țara sa nu susținea decizia sovietică privind amplasarea de rachete și nu va participa la niciun conflict armat provocat de Moscova. El a subliniat faptul că România nu fusese consultată înaintea luării acestei decizii, iar oblicațiile sale, conform prevederilor Tratatului de la Varșovia, erau strict în sensul apărării și se limitau la zona europeană. Gheorghiu-Deja a exprimat dorința țării sale de a nu fi considerată inamic într-un conflict provocat de sovietici și intenția sa de a nu permite amplasarea de armament nuclear sovietic pe teritoriul său, oferind „SUA posibilitatea să folosească orice metodă pentru a proba aceste declarații”. Dat fiind că aceste declarații confirmau informațiile deținute deja de SUA, nu au fost întreprinse niciun fel de verificări în plus.
Comunicatul autorităților românești din 1963 a fost considerat atât de sensibil, încât administrația nu l-a transmis aliaților SUA și, se pare, nici serviciilor de informații în detaliu. Deși comunicatul era o sfidare „șocantă” a politicii sovietice, acesta nu reprezenta o „încălcare” a obligațiilor impuse de alianță, cum au interpretat unii membri ai administrației. Din contră, grija cu care România și-a formulat poziția astfel încât să fie în conformitate cu documentele aprobate deja de Kremlin a constituit unul dintre principalele sale atuuri. Preambulul Tratatului prevedea clar caracterul său european și defensiv, iar Moscova încălcase în mod clar articolul 3 atunci când, fără a-i consulta pe ceilalți membri anterior luării deciziei, hotărâse amplasarea armamentului și mobilizarea forțelor Tratatului de la Varșovia.
Prin această acțiune fără precedent, România anunța că nu va participa la pregătirile de ofensivă sovietice sau la transformarea Tratatului de la Varșovia dintr-o alianță defensivă într-una ofensivă, transformare începută încă din 1962. Sugera, de asemenea, faptul că autoritățile de la București aveau mai multă încredere în intențiile strategice ale SUA (și NATO) decât în cele ale Kremlinului și ale propriilor aliați. Autoritățile românești au transmis în mod și mai clar acest mesaj, în cursul aceluiași an, când au refuzat cererile sovietice de sporire a bugetului militar, aducând un contraargument „periculos”; ele au arătat că, „în opinia lor, nu este necesară o expansiune militară, dat fiind că nu considerau că există un pericol real de agresiune dinspre Occident”.
Primăvara de la București, aprilie 1964
„Primăvara de la București”, din 1964, se găsește undeva la mijloc între încercarea neașteptată și superficială a Ungariei de a părăsi Tratatul în 1956 și încercarea din 1968, mult mai precaută, condusă de elita de la Praga, de a-și schimba politica internă în cadrul alianței sovietice. Acțiunea românească încerca o distanțare de influența sovietică și măsuri interne de liberalizare, cu carcter limitat. După cum remarca CIA:
Obţinând un sprijin atât de important şi de entuziast, Partidul Comunist Român şi-a permis o relaxare prudentă a controlului politic, spre exemplu, prin eliberarea unui număr mare de deţinuţi politici şi să arate mai multă toleranţă în privinţa răspândirii artei şi culturii occidentale şi a discuţiilor pe marginea acestora.
Privită dintr-o altă perspectivă, mișcarea românească a avut un caracter mult mai radical din punctul de vedere al scopului său strategic decât revolta ungară sau Primăvara de la Praga, în sensul că, în loc să încerce să se retraga sub dominația militară, politică, economică și socială sovietică, a încercat reducerea controlului sovietic, în toată regiunea, ca premisă pentru dezvoltarea sa independentă. Manifestările de independență nu numai că sfidau Moscova și „împiedicau planurile Blocului de a integra economiile sovietice și ale statelor-satelit” și refuzau deschis „să urmeze linia sovietică” în probleme de politică externă și de securitate care serveau influenței și expansiunii sovietice, ci „erau de o manieră deschis antisovietică”.
Aspectul cu adevărat unic al Primăverii de la București a fost că România și-a redactat „declarația de independență”, din 26 aprilie 1964, în așa fel încât să aibă priză la cât mai mulți membri ai comunității socialiste, în încercarea de a contrabalansa presiunile de la Moscova. Declarația, care a afirmat „relațiile de tip nou” dintre statele socialiste, bazate pe principiile „neamestecului în treburile interne, independenței și suveranității naționale, al drepturilor egale și avantajului reciproc”, „menținerea integrității teritoriale”, respingea în mod explicit autoritatea supranațională în relațiile internaționale și propunea o comunitate socialistă în care să fie incluse și China, Iugoslavia și Albania. Concentrându-se asupra unor principii generale, autoritățile de la București nu urmăreau doar să își sporească gradul de independență. Ele atacau dominația sovietică asupra Europei de Est și în cadrul comunității socialiste extinse.
Moscova a încercat să ascundă scopul „declarației” și să îi diminueze apelul, prezentând-o ca pe o propunere egoistă făcută în avantajul României. Dar, după cum remarca CIA ulterior, principalul scop al „experimentului” românesc nu era „gradul de control sovietic și gradul de libertate național, ca în 1956”, ci mai degrabă „înlăturarea controlului sovietic”. După cum declarau Bucureștii: „Nu există și nu poate exista un partid «părinte» și «un partid fiu» sau partide «superioare» și partide «subordonate», ci doar partide «cu drepturi egale»”.
Încă din ultimul stadiu de existenţă al Cominternului, a devenit evident că soluţionarea problemelor dintr-o ţară sau alta, de la un centru internaţional, nu mai este adecvată. (…) Metode eronate, amestec în treburile interne ale partidelor comuniste extins până la înlăturarea şi înlocuirea cadrelor din conducerea partidului şi chiar a unor întregi comitete centrale, şi până la impunerea unor conducători de afară, prin înlocuirea unor conducători distinşi din diverse partide, precum şi cenzura şi chiar dizolvarea unor partide comuniste. În acea perioadă şi partidul nostru a fost supus unor procese dificile din cauza amestecului în treburile interne. (…)
Stricta respectare a (…) drepturilor egale, a principiului neintervenţiei în treburile interne ale unor partide, a dreptului exclusiv al fiecărui partid de a-ţi rezolva propriile probleme politice şi organizatorice, de a-ţi numi conducătorii, de a da orientare membrilor săi în probleme de politică internă şi internaţională, este o condiţie esenţială pentru rezolvarea corectă a chestiunilor în care există divergenţe. (…) Nu îi este permis niciunui partid să treacă peste capetele conducătorilor dintr-o ţară sau alta şi cu atât mai puţin să lanseze apeluri pentru înlăturarea sau schimbarea conducerii unui partid.
Deși atenția Occidentului s-a concentrat îndeosebi asupra aspectelor economice ale declarației, mai ales din cauza criticii acerbe, în plen, a planului Valev, când a fost citită declarația, dar și în întâlnirile ulterioare din cursul lunii mai, când aceasta a fost explicată membrilor de partid și publicului larg, aspectele militare și informative ale acesteia au fost la fel de evidente. Citind materialul transmis de Gheorghiu-Dej, șeful DSS, Drăghici, a informat partidul că eforturile de recrutare ale forțelor de spionaj sovietice „nu își mai găseau justificarea” din moment ce „fusese instaurată o dictatură proletară sub conducerea partidului”:
Care a fost reacţia sovieticilor? Au reactivat vechile reţele de agenţi şi le-au completat cu noi recruţi. Au speculat sentimentele pozitive existente faţă de URSS şi învăţăturile (prosovietice) ale partidului. Noi am crezut în declaraţiile lor de prietenie, în sinceritatea lor, în timp ce ei lucrau împotriva noastră, prin reţelele lor de agenţi.
În mod similar, Ion Gheorghe Maurer a informat audiența cu privire la faptul că rechetele au fost amplasate în Cuba fără cunoștința României, iar comandamentul general de atunci al Tratatului de la Varșovia:
(…) a ordonat tuturor armatelor care aparţineau acestui grup de forţe să intre în stare de alertă. Există un articol 3 în Tratatul de la Varşovia care obligă toate ţările semnatare să se consulte reciproc în privinţa problemelor internaţionale importante. Vă întreb, oare aceste probleme nu necesită consultare? Sau, cel puţin, nu ar fi necesară consultarea statelor înainte de a ordona armatelor acestora să intre în stare de alertă? (…) Ordinele au fost date, acţiunile implementate şi nimeni nu a fost consultat. Cel puţin, noi nu am fost consultaţi.
Aceste ședințe au avut un caracter extrem de direct și de complex referitor la tratamentul inadecvat aplicat României, poporului său și partidului de puterea sovietică. Au fost analizate multe dintre „momentele de asistență nesolicitată din partea Moscovei și de amestec nedorit al autorităților sovietice în problemele interne ale partidului și ale statului, începând din anii ’20 și sfârșind cu anii ’60”, precum și furtul comis prin Sovromuri, problema Basarabiei, dar și furtul impresionantului tezaur românesc trimis în Rusia pentru a fi păstrat, în timpul Primului Război Mondial. Mai mult, declarația lansa câteva întrebări în direcția Moscovei, într-o serie de probleme de securitate care justificau dominația sovietică asupra Europei de Est, cât și a comunității socialiste mai largi. De exemplu, se solicita încheierea „tratatului german de pace” și transformarea Balcanilor „într-o zonă a păcii și cooperării internaționale” (fără a face referire la o zonă liberă de arme nucleare) și susținea chiar „să i se acorde neîntârziat Republicii Populare Chineze locul din cadrul Națiunilor Unite”.
Raportul detaliat al acestor întâlniri publice a provocat furie la Moscova, precum și surprindere și neîncredere la Washington și la Londra. Deși se arăta încă neîncrezătoare în posibilitatea ca România să își asume cu adevărat asemenea riscuri, CIA a concluzionat că autoritățile de la București „se convinseseră, aparent, de faptul că URSS nu poate exercita presiuni politice serioase sau sancțiuni economice și că aceasta nu va interveni pe cale militară”. Este izbitor contrastul față de aprecierea pe care o făcuse CIA atitudinii sfidătoare a Iugoslaviei din 1949. Despre Tito se aprecia că intenționa să reziste, fiind motivat de credința că va putea să se opună intervenției sovietice până când avea să sosească ajutorul promis al Occidentului. Despre România, căreia nu i se promisese niciun fel de ajutor occidental, se aprecia că nu avea intenția să reziste. Deci, urmând logica eronată, sfidarea ei era motivată de convingerea că nu urma să aibă loc nicio intervenție.
Incitarea tensiunilor etnice și emiterea pretențiilor teritoriale
Furia Moscovei era cu atât mai mare, cu cât Hrușciov insistase ca Gheorghiu-Dej să își prezinte clar strategia de a evita crearea unor neînțelegeri suplimentare în cadrul relațiilor româno-ruse. Reacția sovietică s-a reflectat în notorietatea bruscă dobândită de Bela Kun, în aprilie 1964. Cu mare fast, în Leningrad, o stradă și o școală au primit numele acestui aliat al Moscovei în bătălia pentru Transilvania și Basarabia din 1919. Indicând foarte clar de partea cui se afla Moscova în cadrul disputei național-teritoriale, Hrușciov a ales acest moment pentru a-i conferi personal lui Kadar medalia „Erou al Uniunii Sovietice” și „Premiul Lenin” cu însemne de aur, în timp ce Kadar îl numea pe liderul sovietic „prieten și frate mai mare”.
În același timp, în timpul unei vizite în Austria, Kadar și ministrul maghiar de Externe, Janos Peter, au resuscitat ideea Federației Danubiene care includea, în mod tradițional, Transilvania. Această cooperare danubiană trebuia să includă Austria, Cehoslovacia, Ungaria și Iugoslavia – „națiunile localizate în bazinul dunărean” -, care, după cum afirma Kadar, „împărtășeau o soartă comună”. În discuțiile private, oficialii maghiari insistau în fața interlocutorilor occidentali că Transilvania era majoritar catolică și protestantă, în paralel cu măsurile active maghiare prin care se insista că statisticile „reale” arătau că maghiarii erau la fel de numeroși, dacă nu chiar îi depășeau pe etnicii români din Transilvania. Conform unui analist, conflictul provocat de „diferențele de abordare dintre Kadar și Ceaușescu a rolului Uniunii Sovietice în problemele comunismului, de diverse probleme ideologice și organizatorice”, „de chestiunea Transilvaniei” și de promovarea de către România a unui „proiect de cooperare balcanică”, a făcut ca includerea acesteia în proiectul «Kadar – Peter» să devină nerealistă.
De fapt, nu exista niciun fel de dovadă că Budapesta ar fi intenționat sau ar fi dorit vreodată să includă România în proiect. Din contră, ministrul de Externe, Peter, i-a propus șefului Departamentului Internațional, Komocsin, aranjamentul de cooperare regională, ca răspuns la inițiativa României pentru o colaborare care includea nu numai Ungaria, Iugoslavia și Bulgaria, dar și Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda și Suedia. După cum sublinia Peter, Ungaria prevenea astfel „abuzul” unei asemenea cooperări prin informarea Moscovei și a celorlalți „parteneri apropiați” despre „orice s-ar fi întâmplat în acest cadru”.
Janos Peter fusese identificat de autoritățile americane drept agent al Kremlinului încă din 1954, când operase în calitate de „cleric spion” în Consiliul Mondial pentru Pace și la Conferința de Pace Creștină, ambele fiind organizații de fațadă sovietică. De pe această platformă el a participat în calitate de episcop reformat la întâlnirile organizațiilor ecomenice internaționale legitime, precum Consiliul Mondial al Bisericilor, unde susținea că în țara sa există libertate religioasă, în perioada celei mai cumplite represiuni, și a apărat chiar intervenția sovietică în Ungaria din 1956 ca fiind o necesitate de neevitat provocată de „amestecul Occidentului”. Conform autorităților americane, el avea „un caracter alunecos, nedemn de încredere, care își merita porecla germană Schwarzer (Negrul) Peter”. Imediat după revolta din 1956, Kadar l-a transferat din înalta poziție pe care o ocupa la vârful Bisericii Reformate, la Ministerul de Externe, tocmai pentru a rezolva problema de imagine prin exploatarea autorității morale a liderilor bisericilor occidentale.
De asemenea, în acea perioadă, au fost desfășurate campanii de lansare a unor zvonuri, prin care se transmitea că „Transilvania ar trebui să aparțină Ungariei”, și provocări etnice în regiunea autonomă. După cum raporta prim-secretarul ungar din regiune:
Zvonurile sugerau ideosebi:
– cedarea Transilvaniei către Republica Populară Ungară, până la data de 23 august (ca urmare a relaţiilor excelente dintre URSS şi RPU);
– ruperea relaţiilor dintre ţara noastră şi URSS ca urmare a intensificării relaţiilor comerciale cu statele capitaliste, îndeosebi cu SUA (…) şi a distribuirii loturilor de teren de la stat, a promovării unei politici de românizare şi a anulării drepturilor populaţiei ungare.
(va urma)
