RĂZBOIUL CLANDESTIN AL BLOCULUI SOVIETIC CU ROMÂNIA

LARRY L. WATTS

Conducerea era conștientă că puterea de a-i proteja pe acești agenți „dubli” (sau în cazul recrutărilor sovietice din serviciile românești, „tripli”) trebuia să pară cât mai convingătoare pentru ca strategia să aibă succes. Așadar, ei combinau un „morcov” – iertarea totală a greșelilor din trecut, protecție fizică și chiar onoruri – cu un „băț” – promisiunea unor repercursiuni severe în cazul unei abateri ulterioare:
Să vorbim cu toți acei (agenți) pe care îi știm, ceilalți vor veni singuri să ne informeze. Trebuie să le spunem clar că trebuie să fie devotați partidului nostru și nu unui alt organ care amenință să-i împuște. Putem să facem la fel: „Vă vorbim cu frumosul, dar, dacă vă prindem, să vă ferească Dumnezeu! Dacă veți continua să vă îndepliniți îndatoririle față de ei, atunci ne vom îndeplini și noi îndatoririle față de partid, aviz tuturor celor care vor să comită o ilegalitate”.
Această manevră trebuia să fie făcută bine și organizată sistematic pentru a asigura eficiența și pentru a da impresia că se poate oferi o protecție instituțională eficientă (despre care vorbitorii au sugerat că nu era cazul). Gheorghiu-Dej a precizat că partidul și oficialii din Ministerul de Interne:
(…) nu trebuie să preseze, ci trebuie să vorbească cu ei uman, pentru că se află într-o situație delicată. Persoana trebuie să aibă încredere în cuvântul nostru că nu i se va întâmpla nimic. Dacă, după ce s-a ajuns la o înțelegere cu (un agent) el face altceva, atunci își asumă responsabilitatea integral. Absolut nimeni nu va suporta consecințele faptelor anterioare. (…) Oamenii trebuie să știe unde să se adreseze, în mod organizat, astfel încât să nu rămână nimic care să le apese sufletul. Dacă ați făcut ceva în virtutea faptului că ați fost recrutați, trebuie să ne spuneți ce v-au cerut și cu cine ați avut contact, ca să știm și noi. Nu trebuie să le spunem mai mult decât i-am spus lui Hrușciov. Trebuie să li se explice în termeni amănunțiți, astfel încât oamenii să simtă că s-au eliberat de povară.
Ceaușescu, vorbind din experiența personală, a adăugat că era mult mai probabil să fi fost recrutați „aceia care au fost trimiși la studii în URSS” și ar trebui să fie printre primii avertizați de noua situație. Viitorul conducător al partidului pusese punctul pe i. La începutul anilor ’60, recrutarea ofițerilor de informații și de armată care urmau programe de pregătire în URSS nu mai era o simplă probabilitate; era la fel de inevitabilă ca moartea. Totuși, membrii de frunte ai partidului și tineretului comunist continuau să participe la cursuri de instruire în URSS și, de aceea, nu doreau să-și compromită propriile cariere prin stigmatizarea lor generală (inclusiv a celor care nu erau de tip militar sau de spionaj) a pregătirilor la sovietici.
Gheorghiu-Dej a povestit cum dădese peste Pintilie cu o săptămână înainte, la recepția cu ocazia Zilei Naționale a României, și i se adresase deschis cu diminutivul numelui său real:
„Hei, ce mai faci, Pantiușa?” Nu a zis nimic, dar s-a uitat la mine de parcă, dacă ar fi avut un pistol, m-ar fi împușcat. Mi-a strâns mâna, a mormăit ceva și a plecat repede.
Referindu-se la remarca făcută de Pintilie către un camarad, că „vin vremuri grele”, Gheorghiu-Dej a observat că ofițerul de informații sovietic, în „șmecheria lui, a înțeles” imediat care e problema. Discuția s-a încheiat cu concluzia clară că „această stare de lucruri trebuie oprită cu orice preț”.

CAPITOLUL 9
PRESIUNEA SOVIETICĂ ȘI RĂSPUNSUL ROMÂNESC
1962-1964

Măsurile sovietice de contraatac

Răspunsul Moscovei la veștile proaste date de Hrușciov în timpul vizitei din 1962, care se adăugau faptului că Bucureștii se implicaseră deja în medierea nedorită a disputei chino-sovietice, a fost aproape imediat. După ce i-au furnizat conducătorului român un avion sovietic și echipajul necesar pentru vizita sa în Indonezia, din a doua jumătate a anului 1962, Kremlinul i-a trimis pe o rută peste Himalaya și pe deasupra teritoriului chinez, fără a obține aprobarea Beijingului pentru tranzit. Drept urmare, autoritățile militare chineze au amenințat că doboară avionul. Gheorghiu-Dej remarca amar atunci când ajungea pe pământ românesc: „Hrușciov avea nevoie de cadavrul meu ca să dovedească lumii că dreptatea e de partea lui, în disputa cu Mao”.
După ce, în 1962, la întâlnirea CAER, contestase deschis organizația economică supranațională, în 1963, România a încheiat primele acorduri economice bilaterale cu China și cu Franța, precum și unul cu Germania de Vest, care a fost „ținut foarte secret”, determinând partidul est-german să-i acuze pe români de naționalismn și de „egoism economic”. O preocupare majoră era refuzul Bucureștilor de a susține ideea permanenței divizării Germaniei. Est-germanii erau furioși deoarece, după ce se opusese vehement propunerii sovietice de a construi Zidul de la Berlin, în 1961, Gheorghiu-Dej acceptase acum „fără probleme” Berlinul de Vest ca parte a Republicii Federale Germane.
De-a lungul primăverii lui 1963, liderii români au denunțat organizația supranațională din cadrul CAER în mod public și în scris. Din mai, Bucureștii au început să închidă instituțiile care popularizau Uniunea Sovietică în România – furnizând serviciilor de informații sovietice o bază largă de recrutare – începând cu Librăria Cărții Ruse și limitarea drastică a activităților asociației de prietenie româno-sovietică (ARLUS). În timp ce evenimentele artistice au continuat, activitățile sovietice de propagandă au fost reduse, prin limitarea numărului de conferințe, reorientarea revistei ARLUS – Veac nou -, ca revistă culturală independentă, și prin micșorarea drastică a supradimensionatei ARLUS.
În ședința Biroului Politic de la începutul lui aprilie, Gheorghiu-Dej a abordat problema rețelelor de spionaj sovietic, subliniind că nu erau necesare și puneau o umbră asupra relațiilor româno-sovietice, mai ales de când consilierii sovietici începuseră să strângă materiale „despre o persoană sau alta”, inclusiv „tot soiul de calomnii”, la fel cum „făcea și Beria”. Revolta maghiară din 1956, a subliniat el, „nu a fost provocată de lipsa consilierilor sovietici, ci de alți factori”. Conducătorul român a relatat apoi ce i se spusese lui Hrușciov:
Considerăm că, în general, este incorect să organizați puncte de spionaj pe teritoriul statelor socialiste, fără a avea cea mai mică justificare. Știm multe, dar am închis ochii. Să nu vă imaginați că aceia la care apelați vă vor da informații mai bune decât vă dau organele noastre de partid și de stat.
Ambasada Ungariei la București a menținut legături strânse cu omologii sovietici, referitor la comportamentul românilor, pe care reprezentantul sovietic la caracterizat ca o „tendință periculoasă”. Ca o dovadă a strânselor legături sovieto-ungare, secretarul sovietic i-a spus omologului ungur că „scriitorul transilvănean Istvan Nagy – care îi este un bun prieten – l-a asigurat în șoaptă de faptul că «el și mulți alții» au luptat și vor lupta până la sfârșit, alături de Uniunea Sovietică”. În iunie, bulgarii și-au revenit brusc din „uitarea completă” a fostului șef al PCR, „căzut în dizgrație”, Boris Stefanov, un avocat al bazelor militare sovietice în România și militant activ pentru secesiunea de România a Transilvaniei, Basarabiei, Bucovinei de Nord și Dobrogei. Radio Sofia îl prezenta pe „eroul” redescoperit și insista că el a „fost prim secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, în perioada 1935-1940” și apropiat colaborator al liderului bulgar (și al Cominternului) Gheorghi Dimitrov. Ca nu cumva mesajul să fie prea subtil, la sfârșitul lui august, Radio Sofia a anunțat că lui Stefanov i-a fost acordată cea mai mare decorație a Bulgariei – Ordinul Gheorghi Dimitrov.
Bucureștii erau acum angajați în plin program de derusificare, închizând instituții sovietice așa-zis culturale, biblioteci, departamente lingvistice și „asociații de prietenie” răspândite de-a lungul țării, care fuseseră veriga principală pentru colectarea de informații de către sovietici și pentru operațiunile de recrutare. Având în vedere loviturile pe care le primeau în domeniul militar, de informații, politic, economic și cultural, Kremlinul a decis că Bucureștilor nu trebuie să li se permită să lovească mai tare. În toamna anului 1963, Kremlinul a pus la cale diverse atentate, se pare că și cel puțin o tentativă de asasinat, împotriva lui Gheorghiu-Dej, cu scopul eliminării acestuia.
Hrușciov începuse deja să-și facă griji serioase în privința posibilității „pierderii” României. Momentul ales pentru această tentativă a fost extrem de sugestiv deoarece coincidea cu încercările României de a scoate de sub influența sovietică sistemul propriu de securitate și de informații. În noiembrie 1963, echipe comune formate din reprezentanți ai Secției militare a Comitetului Central și membri ai Biroului Țărilor Socialiste discutaseră deja cu fiecare dintre persoanele identificate ca fiind agenți români ai KGB și GRU, îi informaseră cu privire la schimbările petrecute, îi avertizaseră să rupă „orice contact de natură informativă” cu agenții lor sovietici și le asiguraseră protecția.
Așa cum descria adjunctul șefului Secției militare de pe atunci, Ion Stănescu, acest proces, agenții au fost chemați la Comitetul Central și nu la sediul Ministerului de Interne și li s-a transmis următorul mesaj:
Sunteți cetățeni români. Trebuie să încetați orice fel de activități și orice gen de contact cu autoritățile sovietice, cu instituțiile lor de informații. De acum înainte, faptele dumneavoastră se află sub incidența legilor penale românești.
Aparent, „majoritatea au înțeles și s-au alăturat programului”, iar monitorizarea continuă a confirmat faptul că „majoritatea acestora nu și-au reluat relațiile” cu organele de stat sovietice. Majoritatea, dar nu toți.
Paradoxal, dat fiind că nu existau niciun fel de mijloace pentru a îndepărta definitiv acele persoane fără a provoca o reacție sovietică gravă (excluzând eliminarea lor fizică, pe care oricum românii nu au luat-o în discuție), această soluție a creat premisa pentru o nouă „criză de identitate” în cadrul instituțiilor românești, opunându-i pe internaționaliști – agenți și colaboratori sovietici – „naționaliștilor” români. Aceste curente adversative și-au pus amprenta asupra politicii interne și externe românești. Odată cu reformele lui Gorbaciov de la sfârșitul anilor ’80 și, mai ales, cu ocazia apropierii dintre URSS (a Pactului de la Varșovia și CAER) și SUA (a NATO și Piața Comună), reprezentanții „naționaliști” au căzut într-o confuzie totală din cauza gafelor monumentale comise de Ceaușescu și a poziției critice în care adusese țara. În același timp, reformele lui Gorbaciov au fost utilizate pentru redistribuirea „internaționaliștilor socialiști” în rolul „globaliștilor”, suporteri ai economiei de piața și ai transformărilor democratice, chiar și anticomuniști fervenți, cu toate că propriile biografii și moștenirea de familie indica exact contrariul. Într-una dintre cele mai aberante răstălmăciri interpretative, „naționaliștii” au fost prezentați (și tratați de Occident) ca susținători ai comunismului și oponenți ai ideilor și programelor de occidentalizare, ai economiei de piață și ai democratizării.
Cazul lui Corneliu Mănescu ilustrează câteva dintre ambiguitățile create. Mănescu a fost comisar politic pregătit la Moscova și condusese o perioadă, în anii ’50, Direcția Politică a armatei. Semnificația instruirii lui Mănescu în URSS este deschisă interpretărilor, mai ales că și Ceaușescu petrecuse câteva luni acolo, fără niciun detriment asupra orientării sale naționale. Însă, conform unor rapoarte, Mănescu „urmase o școală specială de securitate din Uniunea Sovietică”, după care „a colaborat strâns cu Alexandru Drăghici la Ministerul de Interne” în perioada celor mai negri ani ai stalinismului. Mănescu a deținut apoi funcții de conducere în aparatul de partid al armatei, în perioada 1948-1954, după care, în 1954, a devenit șef al Direcției Politice, iar, în 1960, a trecut în diplomație.
În martie 1962, Secretarul de Stat Dean Rusk, fiind informat de poziția României cu privire la problema germană și dorind să sublinieze interesul româno-american comun, la abordat pe ministrul de Externe, Corneliu Mănescu, cu comentariul că chestiunea Berlinului (pentru care Moscova făcea presiuni să fie recunoscut ca teritoriu est-german) era una dintre politicile sovietice care „scăpau de sub controlul Bucureștilor”. Mănescu și-a surprins interlocutorul și a contrazis poziția adoptată până atunci de România, exprimată deja cu fervoare în cadrul Tratatului de la Varșovia, susținând că SUA „nu ar trebui să atribuie Moscovei vederile la care aderau ei; și că ei (românii) împărtășeau aceleași păreri (ca și sovieticii) despre Berlin”.
Câțiva ani mai târziu Mănescu avea să contrazică informațiile oferite Washingtonului în mod oficial de serviciile românești cu privite la presiunea pe care o exercita partea sovietică asupra țării sale în urma invaziei Cehoslovaciei. În martie 1989, el a revenit în atenție ca semnatar al „Scrisorii celor șase”, care i-a conferit lui și celorlalți cinci „comuniști din vechea gardă” statutul de „disidenți reformiști” (Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, Constantin Pârvulescu și Grigore Răceanu). Toți, cu excepția lui și a lui Apostol, fuseseră cominterniști și cetățeni sovietici. Iar Apostol nu numai că fusese identificat de Stasi ca deschis pentru colaborare, dar a și recunoscut ulterior că lucrase cu agenții sovietici. Pentru câteva zile, în mijlocul revoluției din decembrie 1989, Mănescu a fost prezentat cu insistență ca șef al nou înființatului Front al Salvării Naționale, de presa și televiziunile maghiare și sovietice. A existat cel puțin un camion din care s-a anunțat la un megafon pe străzile Bucureștilor că el era noul conducător.
Măsurile preventive luate de autoritățile de la București au zădărnicit eforturile simultane ale serviciilor de informații sovietice de a elimina conducerea română prin mobilizarea agenților săi din DSS, din Statul-Major General al Armatei și din aparatul de partid. Un observator, la rândul său refugiat în urma invaziei Ungariei din 1956, a concluzionat mai mult decât optimist că: „Era prea târziu să se încerce infiltrarea și răsturnarea conducerii”. În decembrie 1963, Gheorghiu-Dej a numit un nou șef al serviciului de informații militare, generalul Dumitru I. Dumitru, și i-a trasat sarcina de a purufica, de asemenea, organizația. În următorii cincisprezece ani, spionajul militar românesc, independent de Securitate și cel mai izolat de influența sovietică, a evoluat într-un canal principal de cooperare al României cu parteneri occidentali selectați.
Acțiunile sovietice de dezinformare aveau menirea de a distrage atenția de la București, în această perioadă. O parte din acestea constau în lansarea de afirmații conform cărora, pentru Moscova, România nu avea o importanță strategică, în timp ce „Cvartetul” strategic din zona de nord a Tratatului – Republica Democrată Germană, Polonia, Ungaria și Cehoslovacia – era de importanță capitală. Mai mult, activitatea sovietică de dezimformare încerca să mascheze opoziția extraordinară a României, atribuind acțiunile disidente altor țări membre ale Tratatului sau atribuind anumite acțiuni altora, de obicei Poloniei și Ungariei. Aceasta a fost situația, de exemplu, în cazul aderării Mongoliei la Tratatul de la Varșovia, în 1963, o mișcare menită să acorde Tratatului responsabilități în afara zonei sale de activitate și să se folosească de această aderare, cel puțin în mod simbolic, în confruntarea dintre China și Rusia, și, de asemenea, să pună capăt relației speciale dintre China și România. Deși ceilalți membri ai Tratatului s-au alăturat poziției României – posibil la comanda Moscovei -, nicio altă țară nu protestase înainte ca România să o facă. Moștenitorii „trustului Munzenberg” au atribuit această acțiune de mare risc Poloniei, negând cu totul rolul României, ceea ce a devenit, de altfel, ulterior, punctul de vedere occidental.

Ridicarea problemei dreptului de proprietate asupra Transilvaniei

Disputa național-teritorială transilvăneană a revenit în atenție în octombrie 1963. La sfârșitul anului, după vizita lui Gheorghiu-Dej la Belgrad, unde s-a adresat Parlamentului și a încheiat un acord cu Tito pentru construirea hidrocentralei de la Porțile de Fier, Hrușciov a lansat în presă ideea modificării pașnice a granițelor. Propunerea lui Hrușciov ridica posibilitatea discuției privind separarea celor două Germanii și modificarea graniței din România și Ungaria.
Gheorghiu-Dej și-a exprimat îndoiala în fața biroului politic referitor la faptul că aceste evenimente erau simple coincidențe: „Cred că sunt legate de vizitele repetate ale tovarășului Hrușciov în Ungaria, cu discuțiile pe care le-a purtat acolo, și apoi cu discursul ținut la Leipzig, în Republica Democrată Germană”. Gheorghiu-Dej a spus că Hrușciov:
(…) prezintă problema ca și cum „Germania va rămâne mereu așa cum este astăzi”, divizată în două state. Din perspectiva Kremlinului, mesajul lui Hrușciov marchează intenția de a obține un cec în alb pentru teritoriul smuls Germaniei după cel de Al doilea Război Mondial. (…) (în ceea ce privește Germania) în loc să disloce populația, așa cum s-a întâmplat în alte teritorii, ceea ce a obținut Uniunea Sovietică, ca să spunem așa, este o serie de poziții avansate prin crearea Republicii Democrate Germania, pentru că acest stat este în tabăra noastră.
Pactul dintre Hitler și Stalin din 1939, a continuat acesta, a reprezentat, în primul rând, „o înțelegere pe seama Poloniei” și apoi „a survenit povestea Dictatului de la Viena” și a României. Deși a susținut poziția Moscovei conform căreia trebuia făcut tot posibilul pentru „a câștiga bunăvoința poporului ungar, îndeosebi după situația din 1956”, Gheorghiu-Dej a subliniat că „trebuie să se facă totul, dar nu pe socoteala altora”.
Nu discutăm doar despre istorie. Aceasta nu este o controversă între istorici. Discutăm despre o stare de fapt pe care ei au creat-o, ceea ce a complicat extrem de mult lucrurile, într-o asemenea manieră încât nu putem fi de acord cu prima dintre ideile susținute de Hrușciov, cu acele incursiuni ale lui în istorie.
În același timp, Ambasada României de la Moscova a informat despre proaspătul interes al profesorilor și cercetătorilor sovietici pentru problema Transilvaniei „în conexiune cu speculațiile apărute privind poziția țării noastre referitor la problemele CAER, polemica chino-sovietică și Porțile de Fier”. Mai mult, academicienii sovietici din Moscova, Kiev și Tbilisi au început să emită opinia că anexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică reprezenta o „despăgubire de război” legitimă, în schimbul participării României la războiul împotriva URSS și nu un casus belli, inversând din nou cauza și efectul. Punctul lor de vedere față de pretențiile teritoriale ale Ungariei era și mai îngrijorător:
(…) Transilvania este o regiune aflată doar temporar sub control românesc, o regiune care nu aparține, de fapt, României. Asemenea, schimburi de idei sunt, pentru moment, strict verbale, alimentate de studenți, de cadre științifice maghiare din URSS, dar și de cetățeni ai Uniunii Sovietice care dețin materiale din surse ungare.

(va urma)