Icoanele amintirilor

Eram mic. Poate că încă nu intrasem la gimnaziu. Au trecut de atunci peste 55 de ani. În vremea aceea se organizau bâlciuri care coincideau cu marile Praznice creștine. La noi, în zonă, bâlciul era organizat de Sfânta Măria Mică. Firește că era o contradicție care sfida canoanele Bisericii. Însă Biserica nu reușise încă să elimine toate obiceiurile păgânilor. Dar asta e! La bâlci se îngrămădea toată suflarea satelor din împrejurimi. Cine lipsea pentru că avea rând la oi, de pildă, avea păreri de rău tot anul.
De la Sfânta Liturghie lipseam, dar la bâlci mergeam cu bucurie mare. La Sfânta Liturghie nu aveam așa bucurie. De ce? Abia acum înțeleg superstițiile și înșelările pe care nu le lepădăm, decât cu mare greutate, spre marea noastră pierdere.
Acum, toate cele din copilărie se odihnesc undeva învăluite în taina luminii. O singură întâmplare însă îmi vine mai des în minte de la acele bâlciuri. Știu că se aduceau multe scrâncioburi. Unul dintre ele era învârtit de un cal. În timpul rotirii, calul se lovea uneori de stâlpul care susținea acele leagăne în care se dădeau în special copiii. Și pe la jumătatea zilei o mare parte din mușchiul piciorului animalului devenea roșu; o rană deschisă și sângerândă.
Calul nu putea să vorbească. Exprima suferința printr-o tăcere impresionantă și o tristețe care pleca din ochii bietului patruped și se răsfrângea în jur fără ca niciun om să o bage în seamă și să-l ajute. Numai bucuria și fericirea noastră o apărăm. Amintirea aceea nu o poate spăla atâta amar de timp care s-a scurs de atunci. Poate că Domnul îmi va dărui o lacrimă care să șteargă acea tristețe din ochii acelui animal ce îndura suferința.

Valeriu Tănasă
(Agapia, judeţul Neamţ)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *