FEREȘTE-MĂ, DOAMNE, DE PRIETENI (XXII)

RĂZBOIUL CLANDESTIN AL BLOCULUI SOVIETIC CU ROMÂNIA
LARRY L. WATTS

 

 

Prim-secretarul a amintit patru incidente recente din patru localități diferite, precum și zvonul că „de acum înainte oricine va putea calomnia în mod deschis politica de partid și de stat și va putea lansa provocări, pentru că legea nu le mai pedepsește”. Și acestea, cu toate că de la 1 ianuarie până la 30 aprilie 1964 au existat peste 59 de cazuri „mai elocvente” de manifestări naționaliste maghiare, iar între 1 mai și 15 iulie au fost 142 de cazuri.
Într-unul dintre cazuri, în timpul primului val de liberalizări din România, activiștii unguri au imitat ostentativ memorandumul din secolul al XVIII-lea al majorității etnice române, care fusese privată de drepturile (de vot, de așezare în orașe, de recunoaștere a religiei etc.) și prin care se atrăsese atenția la nivel internațional asupra situației românilor. Se susținea că prin acest memorandum „etnicii maghiari își pierdeau aproape toate drepturile și libertățile civile” din cauza „unei politici de asimilare forțată a minorităților maghiare și secuiești; prin care ungurii erau alungați din Transilvania; și prin care limba română era impusă cu forța în școli, licee și universități”. Cu toate că a existat un efort concentrat pentru a răspunde la demersul lui Hrușciov de a redeschide problema Transilvaniei, însoțit de agitația Budapestei de la sfârșitul anului 1963 și pe parcursul lui 1964, judecând după rapoartele declasificate ale ambasadorilor maghiari în România din perioada 1964-1968, tendința reală a fost de liberalizare generală și de acordare a unor noi libertăți și oportunități pentru exprimarea culturală a etnicilor maghiari.
Contând în mod evident pe lipsa cunoștințelor despre regiune a celor din Occident, se afirma faptul că: „În timp ce între 1940 și 1944 era obligatorie studierea limbii române în școlile secundare maghiare din nordul Transilvaniei, în prezent limba maghiară nu figurează în programă, iar studenților unguri le este interzis să discute în limba maghiară”. Lăsând de o parte atrocitățile comise de administrația maghiară, politica explicită de asimilare forțată (maghiarizarea) și închiderea învățământului secundar pentru populația majoritară românească, între 1940 și 1944, românii aveau doar 692 școli elementare aproape fără niciun profesor vorbitor de limba română. În 1964, existau 922 de școli elementare cu predare numai în limba maghiară și 124 cu predare atât în limba română, cât și în maghiară.

V
DE LA PRIMĂVARA DE LA BUCUREȘTI, LA PRIMĂVARA DE LA PRAGA

 

Nu mai este adecvată o centrală internațională. (…) Niciunui partid nu îi este permis să treacă peste capetele conducătorilor dintr-o țară sau alta și cu atât mai puțin să lanseze apeluri pentru înlăturarea sau schimbarea conducerii partidului.
Declaraţia de independenţă a PCR, aprilie 1964

 

Dacă ar fi după România, nu ar face parte din niciun pact, inclusiv Pactul de la Varșovia, și nu s-ar preocupa decât de apărarea propriilor frontiere. (…) România își menține fără entuziasm alianțele militare și singura grijă este apărarea propriei țări.
Ofiţeri ai Armatei Române, noiembrie 1964

 

Armatele țărilor socialiste din Europa sunt subordonate (Moscovei) în cadrul Organizației Tratatului de la Varșovia și a Comandamentului unificat. Intenționăm să schimbăm această stare de lucruri.
Ceauşescu către Deng Xiaoping, iulie 1965

 

(România a încercat) să paralizeze alianța și să-i transforme organismele în cluburi beligerante de discuții.
Ministrul de Externe polonez, februarie 1966

 

Ceaușescu a rostit numeroase discursuri în care declara că România, alături de celelalte țări din Blocul Socialist, va continua să lupte împotriva agresiunii imperialiste. Aceasta este, cu siguranță, doar o fațadă. Totul pare să indice că românii intenționează să rupă orice legătură cu țările din cadrul Blocului. Nu putem exclude posibilitatea (…) ieșirii lor din Tratatul de la Varșovia.

Leonid Brejnev, iulie 1967

 

Care este linia urmată de conducerea României? Contrarevoluționară, antisovietică! În favoarea cui este o asemenea linie politică? Cine le permite conducătorilor României să se joace cu soarta clasei muncitoare din România, cu interesele sistemului nostru socialist, pentru care s-a luptat atâția ani? Cine le-a permis asta, cine le-a dat un asemenea drept?!
Todor Jivkov, martie 1968

 

(Conducătorii României) salută evenimentele din Cehoslovacia, în speranța că și-ar putea găsi aliați în lupta împotriva Uniunii Sovietice, a CAER și a Tratatului de la Varșovia.
Janos Kadar, iunie 1968

CAPITOLUL 10
NATURA AMENINȚĂRII ROMÂNEȘTI
DIN ANII ’60

Amenințarea la adresa independenței României
Furia sovieticilor nu a fost deloc atenuată de discuțiile dintre prim-ministrul român, Ion Gheorghe Maurer, și președintele francez, Charles de Gaulle, la sfârșitul lunii iulie 1964, despre care s-a aflat imediat la Kremlin datorită gradului deosebit de infiltrare sovietică în cercurile de conducere franceze. Prin politica sa de antagonism atât față de NATO, cât și față de statele membre ale Tratatului de la Varșovia, de Gaulle a acordat sprijin francez României pentru a „deveni membră a Comunității Economice Europene”, oferind nu numai arme pentru a reduce gradul de dependență față de Uniunea Sovietică, dar și „ajutor în cazul în care ar fi fost invadată de trupele statelor membre ale Tratatului de la Varșovia”. Prima reacție a ministrului Apărării sovietic (fostul comandant al forțelor de ocupație din România), Rodion Malinovski, a fost făcută într-un limbaj „imposibil de redat” și a promis că, în cazul în care „de Gaulle va încerca să se țină de promisiune, vom ști despre asta înainte ca ordinele sale să ajungă la comanda armatei franceze”. Comentariul lui Hrușciov a fost la fel de amenințător: în timp ce Moscova ar putea „tolera” independența economică a României față de CAER, „dacă vor fi atât de orbi încât să încerce să părăsească Tratatul de la Varșovia, atunci soldații noștri și nu cei ai lui de Gaulle vor avea ultimul cuvânt”.
În ochii Moscovei, o asemenea mișcare a României ar fi subminat politica sa din Balcani, ar fi creat probleme în RSS Moldova și ar fi slăbit poziția Uniunii Sovietice în comunitatea socialistă și la nivel internațional și ar fi produs un efect tulburător asupra celorlalte state membre ale Tratatului de la Varșovia. Potrivit CIA:
Acțiunile României au demonstrat că există o alternativă viabilă la dominația sovietică, printr-o politică de independență, sprijinită moral și sconomic de Occident. Românii au arătat, de asemenea, că și o țară mică deține arme psihologice puternice, arme care și-au demonstrat deja eficiența împotriva unei mari puteri.
Inițial, relațiile dintre România și SUA s-au desfășurat cu foarte multă discreție, aproape sub monopolul administrației din momentul în care Gheorghiu-Dej a trimis acea scrisoare lui Kennedy în timpul crizei rachetelor. Vizita delegației României la nivel înalt în SUA, din mai 1964, a reconfirmat punctul de vedere al Bucureștilor că, „în acest moment, este mult mai bine dacă se face mai puțină publicitate în legătură cu independența României”.
Prea multă atenție din partea presei străine ar putea dăuna relațiilor noastre pe viitor. Pentru moment, România ar dori să fie plasată după Iugoslavia și Polonia, în rândul țărilor est-europene. Dorința noastră de libertate nu va putea fi împlinită prin acțiuni publice și insistente, ci prin dezvoltarea cu discreție a unor relații constructive între România, pe de o parte, și SUA și Occident, de cealaltă parte.
Pe măsură ce sporea independența Bucureștilor, se limita și gradul de cooperare cu țările membre ale Tratatului de la Varșovia. Aceasta a devenit o preocupare strategică, dacă nu o obsesie a liderilor sovietici în următorii douăzeci de ani. Când Novotny a propus ca României să i se permită să părăsească alianța din cauza atitudinii sale obstrucționiste în august 1964, Hrușciov a respins ideea ca fiind „complet greșită și dezastruoasă”. „Este exact ceea ce își doresc liderii români”, a explicat liderul sovietic, pentru că „întreaga situație din Balcani ar ieși de sub control dacă România ar urma Iugoslavia și Albania în tabăra antisovietică.” „Partidul, a subliniat Hrușciov, trebuie să împiedice România să părăsească Tratatul.”
Într-adevăr, în cadrul forțelor armate și al partidului în România exista un curent puternic favorabil retragerii țării din Tratatul de la Varșovia. Malinovski era înfuriat de noua istoriografie militară a României care îi nega rolul de „eliberator”, în calitatea sa de fost comandant militar al forțelor sovietice de pe frontul românesc, la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial. Pretinzând că eliberarea era meritul sovieticilor, Malinovski insista că:
Nu imperialiștii anglo-americani, ci frații sovietici lipsiți de egoism au venit în ajutorul popoarelor din Balcani, aducându-le eliberarea de sub jugul fascist.
În noiembrie 1964, Ambasada americană la București informa despre certuri și „incidente petrecute între ofițerii români și cei ruși în timpul vizitei unei delegații militare sovietice” conduse de comandantul forțelor armate ale Tratatului de la Varșovia, mareșalul Andrei Greciko, inclusiv „ignorarea intenționată” de către armata română a recepției date în onoarea revoluției sovietice din octombrie. Curând după aceasta, doi ofițeri de informații din cadrul Biroului de legături externe din Ministerul Apărării – amândoi foști atașați militari – i-au spus atașatului militar american:
(…) dacă România ar putea acționa după cum dorește, nu ar fi membră a niciunui tratat, nici a Tratatului de la Varșovia, și ar asigura numai apărarea propriilor granițe. Ei au încheiat arătând că România este nevoită să mențină alianțele militare încheiate și că singura lor preocupare o reprezintă propria lor țară.
Bucureștii, fiind tot mai puțin obligați să continue colaborarea pe linie informativă, și-au redus brusc contribuția informativă către Moscova în ceea ce privește NATO și alianții săi. Înainte de 1964, DSS-ul transmitea „în întregime serviciului de informații sovietic” toate informațiile referitoare la NATO. Apoi, Serviciul Român de Informații oferea centrului KGB și GRU „numai sinteze” și „informații filtrate” care au devenit „tot mai rare și mai sumare”. Cu toate acestea, în acest caz infiltrarea sovietică avea să creeze în continuare probleme.
Între timp, Bucureștii au încetat toate acțiunile de cooperare informativă formale sau informale cu rețeaua informativă a Tratatului, blocând noile scheme de coordonare sovietice în momentul lansării lor și încercând să prevină integrarea sub egida sovietică. După primirea unui raport al Direcției de Informații Militare (DIM) privind diferite propuneri în acest sens, la sfârșitul anului 1964, prim-ministrul Maurer a dispus ca DIM:
(…) să nu permită crearea în acest mod a unui nou organism cu atribuții de coordonare. În general, nu trebuie să creăm organisme cu atribuții de coordonare generală. Legăturile bilaterale sunt mai indicate în acest caz.
În decembrie, la un an și jumătate după ce îi sugeraseră lui Hrușciov ca Moscova să își retragă rețelele clandestine de spionaj de pe teritoriul statelor socialiste, Bucureștii au șocat din nou Moscova declarând public că se simte „nevoia” de schimbare în procesul decizional care implica statele membre ale Tratatului de la Varșovia.
Analiștii considerau că Bucureștii deveniseră mult mai independenți față de Moscova decât Belgradul și erau deja pe cale să stabilească legături militare mai „lejere”. Românii nu numai că zădărniceau controlul sovietic, dar se pare că erau hotărâți să îl submineze și în interiorul Blocului. În iulie 1964, CIA, care, în mod obișnuit, era destul de precaută când venea vorba de România, a afirmat că „succesul înregistrat de aceasta în încercarea sa de a-și apăra interesele naționale poate inspira acțiuni similare din partea statelor est-europene”.
Șase luni mai târziu, pe măsură ce repercursiunile asupra regiunii deveneau tot mai evidente, Langley a afirmat că „se arăta calea” spre „năruirea, puțin câte puțin, a dominației sovietice” și că alte state membre ale Tratatului „ar putea fi foarte tentate să urmeze calea străbătută de România”, concluzionând în manieră destul de optimistă că „e foarte posibil ca pe termen lung să îi urmeze toate exemplul”. Pentru a contracara aceste tendințe, Hrușciov a lansat o politică de dezinformare pentru a aduce România înapoi sub controlul său sau, cel puțin, să o izoleze de statele din Occident; se încerca acest lucru prezentând situația ca și cum România s-ar fi întors sub control sovietic, astfel încât aceasta să rămână în continuare vulnerabilă în fața Uniunii Sovietice până în momentul în care s-ar fi „găsit” o conducere mai adecvată.
Preocuparea Uniunii Sovietice în privința României a trecut brusc (chiar dacă nu în totalitate) de la poziția geostrategică a țării – ca unică punte de legătură terestră cu Bulgaria, având o graniță extinsă cu URSS și peste 3 milioane de conaționali în învecinata Republică Sovietică Socialistă Moldova și Ucraina -, la comportamentul și atitudinea ei fermă. Statutul de principală țintă pentru serviciile secrete sovietice nu mai era o simplă „moștenire”, un rezultat al poziției geografice, ci un „drept” obținut prin opoziția permanentă manifestată față de principalele obiective strategice ale Kremlinului.
La începutul anilor 1960, conflictele deschise pe tema integrării (a se citi: exercitarea controlului) economice, militare și a serviciilor secrete au determinat Moscova să recurgă la măsuri unilaterale și la operațiuni secrete bilaterale cu țările Tratatului de la Varșovia pentru a preîntâmpina demersurile României. În ianuarie 1965 însă, într-un „moment de cotitură al istoriei”, țările partenere care aveau o „cooperare strânsă” au organizat prima lor întrevedere „postîntrevedere” pentru a discuta despre autoritățile de la București ca despre „un obstacol real în calea oricărei strategii de coordonare”. Pentru „prima, dar nu și pentru ultima dată”, adepții politicii de la Moscova au rămas, după plecarea delegației române, pentru a discuta nu doar despre cooperarea lor în lupta împotriva Chinei, despre continuarea procesului de intergrare a altor state membre ale Tratatului de la Varșovia și despre întocmirea unui Plan strategic pe termen lung (în privința căruia au insistat mai ales Gomulka, Kadar și Novotny), ci și despre modalitățile de gestionare a opoziției României. Principalele obiective vizate de Planul Strategic al Kremlinului erau izolarea Statelor Unite și destrămarea NATO, integrarea în Blocul Sovietic și izolarea Chinei, în timp ce obiectivele secundare se refereau la coordonarea strategiilor din Orientul Mijlociu și din țările în curs de dezvoltare. Era evident că Bucureștii acționau în direcții diametral opuse pe toate aceste fronturi.

Medierea din Vietnam pentru președintele Johnson

Președintele Lyndon B. Johnson, care cunoștea mesajul lui Gheorghiu-Dej către Kennedy privind criza rachetelor din Cuba, a adus pentru prima oară în discuție folosirea serviciilor României în vederea medierii problemei asiatice (un acord cu Laos și reconcilierea cu China) în cadrul unei discuții cu șeful delegației române, Gaston Marin, și cu Dean Rusk, la 23 mai 1964, la bordul iahtului lui L.B. Johnson. În 1965, în timp ce se purtau discuții pentru medierea conflictului americano-vietnamez, s-au „scurs” în presă informații care păreau să aibă ca scop blocarea implicării României. Moscova, care furniza masiv armament Vietnamului prin intermediul partenerilor săi „apropiați de cooperare” (în special Polonia, Cehoslovacia și Ungaria), era interesată să mențină deschis conflictul SUA – Vietnam. A reușit cu maximă eficiență să pună Statele Unite într-o lumină nefavorabilă în fața opiniei publice, la aceasta contribuind și operațiunile derulate de mișcările pacifiste pe frontul sovietic (de exemplu, Consiliul Internațional pentru Pace).
Demersurile României, cărora administrația Johnson le-a dat numele de cod PACKERS după numele echipei americane de fotbal campioane, au continuat prin ofensiva Tet din 1968. După primele negocieri concrete legate de propunerea Statelor Unite și după refuzul Vietnamului, Johnson a descris evaluările României ca fiind „echilibrate și, în opinia noastră, corecte”. Bucureștii au obținut o victorie importantă când au convins Beijingul să nu se mai opună negocierilor dintre Washington și Hanoi. Șeful echipei PACKERS, ambasadorul plenipotențiar W. Averell Harriman, a fost „impresionat” de abilitatea României de a obține răspunsuri de la liderii nord-vietnamezi de la Hanoi, precum și de „meticulozitatea” și „claritatea” prezentărilor, elaborate astfel încât „să evite orice posibile confuzii”.
Importanța acestor eforturi este subliniată de declarațiile din ianuarie 1968 ale lui Dean Rusk și Harriman către adjunctul ministrului de Externe, George Macovescu – negociatorul-șef în Vietnam. Cei doi au afirmat că succesul le va aduce lui și guvernului său Premiul Nobel pentru Pace la recomandarea Statelor Unite, la care Macovescu a răspuns că românii „nu tânjesc după un premiu și că pacea ne-ar fi de ajuns”. Câteva zile mai târziu, președintele Johnson a trimis un mesaj de mulțumire guvernului lui Ceaușescu pentru eforturile depuse în direcția „găsirii unei soluții onorabile și pașnice”. În 1968, după alegerile din Statele Unite, România a continuat să depună eforturi de mediere la solicitarea lui Richard M. Nixon.

(va urma)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *