Foarte puțini oameni întâlnim în vremea noastră care să fie învredniciți de Domnul cu noblețe. Și nu suntem astfel învredniciți fiindcă nu cerem acest ideal către desăvârșire.
Pentru că noblețea are drept temelie bărbăția și jertfa. Iar jertfa e rodirea iubirii pentru Dumnezeu și oameni.
De aceea, gândul ne duce la Ciobanul din balada „Miorița”, care a primit jertfa cu gravitate, dar și cu bucurie, fără a simți urmă de invidie și răzbunare față de ceilalți doi confrați care-i plănuiseră moartea în „secret”. Dar noi pierdem din vedere că pentru Dumnezeu nimic nu poate fi ascuns.
Înștiințat de oaia năzdrăvană și de alte semne din natură, ciobanul nu intră în panică, ci primește moartea ca pe o soție bună, ca pe o cunună din mâna divinității. Pentru că știe negreșit că moartea îl ajută și îi deschide ușa către lumina Transcendenței.
De aceea ne cutremurăm de înțelepciunea sfântă și simplă a Neamului Românesc, care s-a învrednicit de primirea nobleței duhovnicești.
Pentru că numai un popor jertfitor și mesianic, lipsit de invidie și egoism, este rânduit de Domnul să creeze această Baladă sublimă care se cheamă „Miorița”. Pe ciobanul român din Munții Carpați nu-l clintește nicio răutate omenească, să-l facă să părăsească universul iubirii.
„Miorița” e un poem din care se aud toate vocile Creației, chiar dacă sunt necuvântătoare. Ele, însă, doar de cioban sunt auzite, care prin puritatea sufletului primește de la Domnul noblețe duhovnicească. Noblețea e ca o pasăre albă care vine și se odihnește pe umărul (aproape de inima) ascetului sfânt sau a păstorului care se nevoiește în pustie. Frica nu poate pătrunde în oamenii care au câștigat iubirea lui Dumnezeu.
Fiindcă Psalmistul ne învață cu multă claritate zicând: „Pentru aceasta nu ne vom teme când se va cutremura pământul și se vor muta munţii în inima mărilor” (Psalmul 45, 2).
Deci, creștinul s-a vindecat de urgiile fricii. Și cum să aibă frică dacă este acoperit de iubirea lui Dumnezeu?!
Auzim vorbindu-se de război nuclear, cibernetic, bacteriologic sau biologic. Vom avea un sfârșit groaznic, se lamentează cei cuprinși de frică!
Dar omul creștin, care are noblețe duhovnicească, are inima plină de bucurie și iubire, fiindcă are credință absolută în Dumnezeu că îl apără de toate năpastele, inclusiv de moarte. Vine războiul și moartea. Dar noi știm că abia când vom muri, abia atunci începe viața adevărată prin răsărirea instantanee a soarelui dumnezeiesc, care ne va învia.
