Plouă. Frunzele freamătă și se cutremură prinse de adieri ușoare și tainice. A venit toamna! Deodată ne-am trezit cu norii aceștia atotputernici deasupra capului, care opresc soarele să îmbrățișeze cu lumină pământul.
Succesiunea matematică a anotimpurilor trezește uimire în mintea noastră. Soarele arde în miez de vară, încât convinge pe oricine că nu e posibil să mai vină vreodată frigul. Dar, iată că a sosit luna octombrie și soarele se retrage tiptil-tiptil, biruit, oarecum, de puterea toamnei. Plouă mocănește, împrăștiind în întreg universul tăcere, pace, liniște și bucurie, iar în urechi țiuie glasul dulce al veșniciei.
Toamna bate, cu apa ploilor, copacii și oile, pădurile și toată creația, ce stă dârză și înfruntă cu răbdare de stâncă răpăiala ploii, suflarea rece a vântului și strigătul îndepărtat al iernii.
Suflă vânt învietor de toamnă. Frunzele, cele mai plăpânde și prinse de amorțeala întunericului, deja se odihnesc pe pământul care pe toate le primește cu o suavă tăcere. Se prăbușesc frunzele, aidoma unor stele căzătoare în brațele dimineții.
Celelalte stele strălucesc pe jilțul tăriei cerești și se cutremură blând, în așteptarea luminii ce stă gata să răsară.
Poetul se bucură că toamna nu întârzie niciodată și crede cu tărie că e semn bun și primește înviorare și entuziasm de la răcoarea severă a vremii.
O jumătate de vară s-a abătut seceta peste pământul Moldovei. Dar au venit lunile de toamnă, grăbite foc, aducând cu ele strigătul misterios al vântului. Aerul s-a răcorit și soarele nu mai are putere să se arate.
A venit toamna și a lăsat copacii goi, câmpurile și sufletele înseși le-a eliberat de arșița verii și povara patimii. Goi trebuie să ajungem și noi precum dreptul Iov. Să înțelegem că toate cele văzute nu ne aparțin, ba nouă înșine nu ne aparținem. Spre cele nevăzute să fie ațintită mintea noastră; spre Domnul Iisus Hristos.