Iobăgia, în Evul Mediu, era acea stare de dependență a țăranului român față de feudal, mai ales în Transilvania. În Țara Românească se numea „rumânie”, iar în Moldova „vecinie”. Au existat, de-a lungul secolelor, două forme de iobăgie: una ușoară, care presupunea anumite obligații materiale și de muncă ale țăranului român față de stăpânul feudal (cam 3 zile pe săptămână de muncă), și una grea, numită „șerbie”, care îl făcea pe țăran exact ca pe un sclav din epoca împăraților romani. În istoria medievală, iobăgia datează din anul 1291 și presupunea obligația de a munci pentru rege, nobili și biserică, dar, după răscoala lui Gheorghe Doja, din 1514, s-a instaurat șerbimea, mult mai grea și mai înjositoare demnității umane. Iobăgia a fost desființată de împăratul Iosif al II-lea, în 1785, iar în anul de grație 1848, anul marilor revoluții, doar în Transilvania s-au eliberat 1866 de sate de iobagi.
Dar, făcând un arc peste timp, să vedem ce se întâmplă în zilele noastre, unde majoritatea oamenilor lucrează ca bugetari la primării, consilii județene, ministere, sănătate, învățământ, dar și în marile companii sau la patroni mai mici sau mai mari. Să vedem cum se descurcă un om al zilelor noastre, în România. Pentru a plăti un salariu net de 2.362 lei angajatorul plătește 3.777 lei, deci 62,56% la angajat și 37,44% la stat. La rândul lui, angajatul plătește și el statului alte impozite, care ajung la 12%, ceea ce înseamnă că statul ia din veniturile sale 49,5%. Nu este o iobăgie modernă? Fiindcă, pe timpuri, iobagul muncea 3 zile la feudal, însă vedem și astăzi, este la fel. Ce părere aveți? Este corect ca jumătate din munca noastră să meargă la Statul Român? Poate ar fi corect, dar obligațiile Statului Român față de iobagul modern reprezintă bugetul pentru sănătate, care este veșnic scăzut, bugetul pentru învățământ și cultură, care este insuficient, iar drumurile și șoselele noastre sunt veșnic în curs de reparație. Cei mai mulți români lucrează la buget, și mai puțini la multinaționale, ceea ce nu este deloc firesc. Partea bună a lucrurilor este că unii dintre angajatori oferă pachete cu beneficii extrasalariale, precum: pachete pentru sănătate, carduri de vacanță, susținând astfel turismul românesc. Toți angajatorii, indiferent că sunt de stat sau privați, ar trebui să plătească angajaților cursuri sau conferințe pentru specializare, toți ar trebui să plătească, în plus, zilele libere sau sărbătorile legale, dar, din păcate, majoritatea nu o fac. În general, angajații de la multinaționale câștigă cu 20% mai mult decât în companiile românești, dar nivelul de stres este de 10 ori mai mare, termenele de finalizare ale unor lucrări sau proiecte sunt de 10 ori mai strânse și nu întotdeuna constructive, ci, câtedată, distructive, fiindcă vrei-nu-vrei, trebuie să lucrezi între 10-14 ore pe zi pentru a-ți termina proiectul, iar asta deteriorează sănătatea angajatului.
Deci, până la percepția generală că, în multinaționale, oamenii muncesc ca niște „sclavi pe plantație”, ca niște iobagi moderni, nu este decât un singur pas sau, cu alte cuvinte, după un sociolog strălucit, multinaționalele sunt „ultimul bastion al conducerii centralizate de tip stalinist”, în care, zic eu, nici sindicatele nu au ce căuta, deoarece au fost desființate sau transformate în niște „păpuși trase de sfori”. De aceea, managerii multinaționalelor aleg oameni la care calitățile sunt: agilitate, prietenie, deschidere pentru lucruri noi, energie, posibilitatea de a lucra 12-14 ore sau, cu alte cuvinte, putere de muncă forțată. Cine nu posedă aceste calități, care sunt ale unui iobag modern, se lasă păgubaș și-și găsește un loc călduț de muncă, la buget…
Fiecare dintre noi suntem de o parte și de alta a baricadei, însă toți suntem iobagi moderni. Dumnezeu să apere de iobăgie Poporul Român!
