• Interviu cu col. (r) Ioan Frandeș, martor ocular al evenimentelor postceaușiste de la Târgu-Mureș
„Dacă, însă, românii ar fi făcut așa ceva (fie să îi scoată pe maghiari din școli, fie să își dorească licee separate), cred că era, deja, «nenorocire» și «jale» în lume! Că, iată, de ce ar fi în stare românii! Dar, dacă ei au făcut treaba aceasta, nu a fost nicio nenorocire” – consideră domnul Ioan Frandeș, colonel al Armatei Române și martor ocular al evenimentelor postceaușiste de la Târgu-Mureș.
Când Țara „fierbea”, iar gloanțele anului 1989 secerau în mod barbar „floarea tineretului”, s-a răsfrânt peste noi, ca o „bombă” menită să îi întărească sufletește pe cei care sfidau moartea (cu mâinile goale) scandând zile la rând „Voi cu arme, / Noi cu flori”, atât de celebra lozincă „Armata e cu noi”! Că a fost, sau nu a fost cu noi, bruma de istorici serioși (în ciuda unei manipulări globale grosolane) a lămurit-o și, astăzi, după 35 de ani de la dramaticele evenimente istorice, suntem în măsură să vă prezentăm pe un reprezentant de frunte, dintre atâtea cadre militare rămase oneste până la sfârșit, a cărui conștiință a ales să își dedice întreaga existență „baricadei” Neamului Românesc, să ne lărgească orizontul de înțelegere prin argumentele unei lucidități dezarmante și, nu în ultimul rând, să demoleze, cu un realism necruțător, iluziile colective în care arhitecții Noii Ordini Mondiale au reușit să ne țină captivi: col. (r) Ioan Frandeş, din Târgu-Mureș…
Când l-am auzit cu câtă responsabilitate își deapănă amintirile, încercând să-mi răspundă la întrebări cu o acuratețe specifică ordinii militare, nu mi-a fost greu să înțeleg (deși ne expune faptele cu o resemnare… neresemnată) că am în fața mea un Erou al Armatei Române, care și-a asumat riscul, în clipe istorice de mare cumpănă națională, să fie cu adevărat alături de Popor, să nu fie printre cei care ne-au trădat și să ne reprezinte în public pe cât i-a stat în putere! O putere din care, fiecare, avem ce lua și avem ce da… mai departe…
– Vă declar „război”!
– „Războaie” din acestea să tot fie!
– Aţi fost un ofiţer al Armatei Române…
– Al Armatei, da!
– Ce grad aveaţi, atunci, în 1989?
– Maior!
– Cum a fost evoluţia dumneavoastră militară?
– Dragostea pentru Armată am avut-o de mic, de când un elev de la un Liceu Militar a venit (îmbrăcat frumos, elegant) la Liceul Teoretic din Reghin… Mi-a plăcut ideea să mă dedic vieții militare și așa am ajuns să absolv Liceul Militar (care era în ultimii doi ani, în clasele a X-a și a XI-a). Pe urmă, am continuat studiile și am terminat Școala Militară de la Sibiu!
– De unde sunteţi, de
origine?
– Comuna Hodac, satul Toaca, județul Mureș.
– Există şi o localitate Teaca…
– Da, în Bistrița!
– Eraţi, în decembrie 1989, în judeţul Mureş?
– Da, la Centrul Militar Județean.
– Tumultul „revoluţionar” v-a luat prin
surprindere?
– Da!
– Nu aveaţi ceva informaţii „suplimentare”?
– Nu! Atât la Mureș, cât și în Țară, Armata nu avea, în general, informații! Sigur că, fiind luat de „valul” evenimentelor, am crezut și eu (ca și alții) că aveam de-a face cu o revoluție… De fapt, însă, nu a fost nicio revoluție! Totul a fost regizat! Poate că, printre cei ce erau pe-acolo, pe sus, s-o mai fi „strecurat” și vreunul fără să trebuiască să fie acolo, dar aceștia, oricum, au fost puțini! Puțini! Ceilalți, erau stabiliți dinainte: cine, ce, cum… Cine să distrugă industria, agricultura… Ce trebuie să facă pentru a subjuga Țara…
– Din exterior, nimic?
– S-au folosit CIA și KGB-ul (serviciile secrete – n.a), că ele au pus la cale totul, împreună, deși „la vedere” erau adversare! Cu România, s-au „unit”! S-au folosit de nemulțumirea, într-adevăr, din Țară și au făcut în așa fel încât, inițial, să pară că este, totuși, o revoluție! Nu a fost nimic! A fost ceva departe, departe, de ceea ce înseamnă o revoluție!
– Ce-am fost noi, atunci? O masă de manevră?
– Absolut!
– A fost România „poligonul” unui exerciţiu
diversionist?
– S-a profitat de faptul că eram închiși, nu aveam legături cu exteriorul și nu știam nimic… Sau știam mult mai puțin! Ce se știa era de la posturile străine de radio. Care, pe lângă adevărurile pe care le spuneau, băgau și propagandă, pe filiera CIA și KGB, chiar dacă, de exemplu, „Europa liberă” era un post arondat CIA! Și a fost o manevră… Iar atunci, nu numai eu, dar majoritatea a crezut că este o revoluție și că ei au făcut-o! Dar nu a fost așa! Și nu este așa!
– Păi, aproape toţi morţii Timişoarei au fost împuşcaţi, prin ochire, în cap şi în inimă! Aveau soldaţii români, în termen, această dexteritate?
– Nu… Sutā la sută, nu au fost români cei care au tras! Ca să ne înțelegem bine, a tras și Armata! Chiar mă deranjează faptul că, de la Armată, niciun șef nu a ieșit să spună: „Da, domnule, a tras și Armata… Probabil că (uneori) a trebuit să tragă, alteori nu! Când a trebuit? Păi noi eram în misiune de luptă, aveam alarmă de luptă, eram cu armamentul și cu muniția la noi…”. Pe urmă, să nu uităm că militarii au fost atacați! Nu știu cine se poate abține, cât se poate abține, fiind înarmat, să vină cineva la el cu ranga, sau cu bolovani… Așa că, aceasta a fost treaba, și este o problemă că nu a ieșit nimeni de la Armată să zică: „Da, domnule, uite, am văzut că s-a tras acolo fără să fie nevoie, iar acolo s-a tras pentru că am fost provocați… Și nu provocați, ci atacați de-a dreptul!”.
– Da, ar fi trebuit ca şefii Armatei, după 1989, să nu devină complici la deteriorarea imaginii publice, a Insituţiei Apărării, cu atât mai mult cu cât comandantul militar suprem, Ceauşescu, a spus, în videoconferinţa din 20 decembrie 1989, că unităţile militare (şi fortele ei) au fost atacate de bande bine organizate…
– Da!
– Cum aţi văzut dumneavoastră înfiinţarea surprinzătoare a UDMR, a radicalismului ei (că era atunci o bucurie naţională), tocmai când, parcă „plutea în aer” un sentiment general de frăţietate, între români şi maghiari, care credeam că va fi pentru totdeauna?! V-a surprins atitudinea aceasta, de a se dori separarea maghiarilor de noi, românii?
– Parțial, m-a surprins! Dar radicalizarea, nu. Trăind aici, am reușit să-i cunosc. Am avut prieteni maghiari, nu mai am din păcate, s-au dus… Oamenii se înțelegeau, să fim foarte clari; din punctul meu de vedere, românii și maghiarii s-ar fi înțeles dacă nu ar fi apărut UDMR, care i-a pus pe maghiari împotriva românilor. Și a apărut foarte repede, pentru că maghiarii aveau toate structurile înființate, era acel Consiliu al Maghiarilor din România (sau cam așa ceva). Deci, toate structurile UDMR erau existente înainte de 1989, nu au apărut după 1989. În Decembrie numai au schimbat „placa”, cu denumirea. Sută la sută că maghiarii știau mai bine decât noi ce avea să urmeze, deja știau și cum se va chema organizația…
– Până când aţi fost activ, ca ofiţer?
– Până în anul 2002!
– În paralel cu profesiunea de cadru militar, aţi avut şi o activitate „de suflet” în lupta românilor ardeleni, nu-i aşa?
– Activitate sufletească au avut mulți! Activitate faptică, din păcate…
– V-aţi asumat „clipa istorică”, într-un moment de cumpănă, care implica şi nişte riscuri…
– Din păcate, nu mulți s-au implicat…
– Care a fost „scânteia” participării?
– Când, în contextul evenimentelor de la Liceul „Bolyai” din Târgu-Mureș, UDMR s-a manifestat în favoarea segregării elevilor…
– Ideea separatismului!
– Da, ce mai… Dacă, însă, românii ar fi făcut așa ceva (fie să îi scoată pe maghiari din școli, fie să-și dorească licee separate), cred că era „jale”, „nenorocire” în lume! Că, iată, de ce ar fi în stare românii! Dar, dacă ei au făcut treaba aceasta, nu a fost nicio nenorocire! A fost chiar un lucru „bun”, pentru ei și pentru mulți din Guvernul României de atunci, deoarece, o delegație de părinți și elevi s-a deplasat la București, dar nu a fost primită de prim-ministrul Neulander (Petre Roman – n.a.) și ne-a primit până la urmă altcineva…
– Roman, da?
– De Roman știm noi, dar el se numește, la origine, Neulander…, acum deviez puțin! Vadim Tudor i-a spus o dată, la TV (când mă mai uitam), că tatăl lui a fost Neulander și el a fost „surprins”… Asta să o creadă el și nu știu cine o mai crede! Da, vezi Doamne!, nu a știut că Walter „Roman” a fost Walter Neulander, nu Roman… Dar, aceasta este altă treabă!
– Şi cine v-a primit?
– Ne-a primit viceprim-ministrul Drăgănescu, academician, căruia i-am expus punctul nostru de vedere: că se dorește, de fapt, separarea românilor de maghiari!
– Şi? Ce reacţie a avut?
– A promis că, în satele unde sunt puțini români vor fi clase cu mai puțini elevi decât prevedea ordinul ministrului.
– A fost aşa?
– Da, doar că invers! Deci: unde au fost trei copii maghiari s-au făcut clase pentru ei! Iar unde au fost zece copii români, nu s-a făcut clasă (că nu îndeplineam „condițiile numerice”)!
– Aveaţi copii, atunci?
– Da! Aveam o fată, la Liceul „Bolyai”, în clasa a IX-a!
– Câte persoane făceau parte din delegaţia părinţilor şi elevilor?
– În total, eram 30-35!
– La TVR nu aţi fost?
– Ba da! Ne-a primit acolo domnul Boroș, cred, de la emisiunea în limba maghiară! Ceilalți nu au vrut să ne primească! De ce? Doar eram un grup de români, din județul Mureș, care ar fi dorit ca și românii să aibă drepturi precum ceilalți!
– Cum a fost cu acel „martie negru”? Cum l-aţi înţeles?
– Nu l-am înțeles! Nici chiar acum, prea bine! Pe atunci, eu eram la Cluj-Napoca. A fost și aceasta o acțiune organizată! Trebuia să se „întâmple” evenimentele, reporterii de la publicitățile străine erau aici (am înțeles că a fost numai un irlandez, dar mă îndoiesc că numai unul era!)… Ce căutau, la Târgu-Mureș, atunci? N-avea treabă Târgu-Mureșul cu așa-zisa revoluție, dar ei știau că aici trebuie să fie! Ulterior, am aflat că au venit cu autobuzele mai mulți români de pe Valea Gurghiului, oprite să nu ajungă în Târgu-Mureș!
– Cine v-a spus cum a fost?
– Cineva (cu doi studenți) a venit din Germania și a vrut să stea de vorbă cu martori oculari! Am fost cu ei și am auzit declarațiile celor care au participat la evenimente. Deci, au fost oprite autobuzele ca să nu ajungă prea repede în Târgu-Mureș (câte unul, nu mai multe), ca să poată să fie exterminați! Că asta se urmărea, de fapt!
– Sunteţi rudă cu vreunul dintre cei ucişi?
– Nu! Cel omorât este, însă, tot din Toaca: Simion Frandeș!
– V-am văzut, într-o fotografie, la înmormântarea eroului Simion Frandeş!
– Da, așa este! M-am dus la înmormântare, fiind acuzat – și atunci! – că fac politică (ca militar, nu aveam voie). Nu cred, însă că am făcut politică, dacă mi-am spus punctul de vedere despre evenimente și cei responsabili!
– De unde a venit
acuzaţia?
– De la „domnii” de la FSN, sau cum se numea atunci… Pentru că (și atunci am spus, spun și acum) Ion Iliescu știa 98% despre ce avea să se întâmple la Târgu-Mureș!
– Dacă el avea informaţii…
– Probabil nu avea informații că se va ajunge chiar la crime… Dar informații avea, despre ce avea să se pună la cale…
– Presupunând că avea informaţii, cum de s-a afişat atât de „neştiutor”, ba chiar răuvoitor, într-un moment crucial, mediatizat, internaţional, în declaraţia lui de la TVR, după evenimentele de la Târgu-Mureş, când a înfierat cu „mânie proletară” mişcarea românească şi s-a solidarizat (într-o manieră şocantă şi foarte insistentă) cu partea maghiară?
– Da. Pentru că el, nu știu, o fi român la origine? Dar prin comportamentul lui, nu se arăta că era român!
– Puteţi să-mi nominalizaţi, însă, un român din echipa instalată la putere în 1989?
– Nu, nu… Nu pot să spun! Și cred că nici nu au fost! Dar nu sunt sigur, s-ar putea să greșesc…, să fi fost, totuși, vreunul.
– … Şi s-au intitulat „emanaţi ai revoluţiei”, ca să se
legitimeze…
– Eu nu am văzut la TV, dar cineva mi-a zis că era vorba, într-un grup, despre cum să se numească partidul ăsta care s-a înființat…
– Frontul Salvării
Naţionale.
– Așa… Și cineva din grupul lor a zis că s-a stabilit deja înainte de „revoluție”, nu mai știu când…
– Generalul Nicolae
Militaru…
– Deci, ei se știau! Se știa, dinainte, fiecare ce funcție va avea!
– Păi da, preşedintele sovietic Gorbaciov trasase ca sarcină, prin 1986-1987, implicarea serviciului secret KGB în înfiinţarea „Fronturilor” în URSS şi „lucrarea” a dat „rod” inclusiv în spaţiul dominat de sovietici!
– Da!
– Deci a fost o operaţiune concertată, bine organizată!
– Normal! Nu Ion Iliescu este cel care a cerut ajutor sovietic? Ce ne trebuia nouă „ajutorul” sovietic? Ca să vină să stea, să rămână aici la noi? Dar, așa era în Plan! Noroc cu generalul Ștefan Gușă care s-a opus…
– Ne-am pomenit peste noi, în 1989, în mod radical, cu conducători alogeni (minoritari, evrei, dar cu nume românesc)…
– Da! Echipa a fost „clona” echipei din 1945-1946! A fost o „clonă”! Inclusiv – era să spun un cuvânt urât! – Șora!
– Mihai Şora?
– Da, cel care a fost adus de „românca” Pauker!
– Ana Pauker, da!
– Este singurul individ care a venit în România după instalarea puterii sovietice, ceilalți au reușit să vină ca…
– Cel care a tranşat „problema”, ca ministru al Învăţământului, mi se pare, în privinţa realizării separatismului româno-maghiar…
– … A fost adjunct al ministrului Învățământului… A venit aici, la Târgu-Mures, cu adjunctul maghiar, să ne explice nouă că este mult mai bine așa cum vor ei, că nu avem noi de ce să stăm cu ei! Cândva erau destul de mulți elevi maghiari care știau Limba Română, acum nu mai știu, într-o vreme am înțeles că nu mai vor să o învețe… Totuși, am înțeles că au început acum să o învețe (și-au dat seama că este o neșansă ca ei să nu știe Limba Română, fiindcă nu pot să lucreze decât în Harghita, Covasna, Mureș, eventual Satu Mare, dar nu oriunde ar putea avea alte facilități…).
Eu, atunci, am văzut problema și din alt punct de vedere (dar am greșit la vream aceea), gândindu-mă că elevii maghiari mai buni vor da admitere la liceele românești, iar ceilalți se vor duce la liceele maghiare… Da, dar acest Șora s-a implicat foarte mult, cum a făcut-o și în 1946… Separatism total! Căci Guvernul din 1946 a fost format, tot așa, din alogeni (evrei), care și-au schimbat ulterior numele… Și-au bătut joc de intelectualitatea românească! Atunci! Acum, în 1990 și în momentele de după, și-au bătut joc de toată Țara!
– Exact!
– Inițial, ne-au exterminat intelectualitatea. Dar nu au făcut-o singuri (ca să nu dăm vina numai pe ei). Ei au fost inițiatori, dar au fost destule „cozi de topor” dintre români!
– Despre „fenomenul” mişcării românilor, al formării Vetrei Româneşti şi PUNR, ce anume ne-aţi putea spune?
– Măi… Vatra Românească cred că s-a născut singură! Ei, nu chiar singură! A avut inițiatori (printre care și Radu Ceontea, poate principal sau, în orice caz, printre primii și cei mai buni), născându-se ca o emulație în fața radicalizării revendicărilor UDMR. Bineînțeles că începuse să se radicalizeze și populația, dar asta pe fondul „instruirii” de către UDMR! Și, atunci, a apărut Vatra Românească! Iar PUNR a apărut ca o necesitate la faptul că UDMR făcea parte deja din Parlament, deși nu este nici până azi partid politic!
– Nu, nu este partid! Este incredibil cum o acceptă Uniunea Europeană, care, de fapt, nu permite formarea de partide politice pe criterii etnice!
– Nu este partid, ci o organizație culturală, iar Vatra Românească nu avea voie ca „organizație” culturală să participe la alegeri! Ei aveau voie! De ce? Pentru că ei erau acolo, sus, în conducere. Și-atunci, eu am fost printre inițiatori (nu aveam voie să mă implic în înființarea PUNR sau ulterior). Atunci, cei care eram în Vatra Românească ne-am pus problema că degeaba stăm noi aici și facem nu-știu-ce, dacă nu mergem acolo, în Parlament! Și așa a luat naștere PUNR, partid care a „prins” nu numai în județul Mureș, ci și în Țară! Dar, dar… Și în Vatra Românească și în PUNR erau două categorii de oameni: idealiştii (mare parte) și tot destul de o mare parte de materialişti (oportuniști) – cei din urmă, ați înțeles, au intrat în Vatra Românească și în PUNR ca să profite…
– Sau, poate, au avut
„misiune”…
– Ulterior… Poate, chiar la început nu au avut misiune, ulterior însă au intrat alții cu misiune! Și profitorii i-au atras și pe ceilalți! S-a dovedit aceasta prin faptul că o mare parte din parlamentarii PUNR-ului s-au regăsit, apoi, în celelalte partide!
– Era pe placul regimului apariţia unei asemenea
mişcări politice?
– Nu, păi de-asta au încercat și au infiltrat cu tot felul de oameni. Au făcut tot ce le-a stat în putință să îl devieze. Era un partid care apăra interesele românilor, că la început acesta a fost rolul lui. Poate părea absurd pe undeva (dar este absurd pentru cei care nu înțeleg fenomenul), cum un partid politic să apere interesele majorității!
– Au fost ingerinţe externe, sau interne, în destabilizarea partidului prin Serviciile
Speciale?
– Nu, nu! Și nici în timpul evenimentelor din 1989 nu am avut astfel de „subtile”,
informații!
– Cu toate că dorinţa lui Radu Ceontea şi a familiei sale a fost ca înmormântarea acestuia să fie discretă, până la discreţie totală, totuşi aţi participat la înmormântare! Cum aţi ajuns la inima familiei marelui patriot?
– Când Radu Ceontea a împlinit 60 de ani, am fost la Dobârca, împreună cu un prieten din Târnăveni. El era, pe atunci, bolnav! Și a refuzat să vină la Târgu-Mureș, spunea că are doar o simplă răceală, dar… Apoi, când i s-a agravat starea de sănătate, a fost dus cu Salvarea la Sibiu. A fost și doamna Lucia, soția sa, cu el. De-acolo, l-au trimis la Târgu-Mureș! Și, seara, doamna Ceontea a venit la mine… Știa unde locuisem, dar între timp eu m-am mutat și nu știa noua mea adresă. Știa doar că era o stradă cu numele unei provincii românești și, zicându-i aceasta unui șofer de taxi, a fost adusă pe micuța mea stradă. Și, atunci, am aflat că Radu Ceontea este internat. Pe urmă, a venit și fiica sa, Teodora, au stat vreo două zile cred! Apoi le-am dus la Bistrița și, când Radu a decedat, eu le-am anunțat…
– Şi aţi anunţat publicul prin ziarul „Cuvântul liber”!
– Da! Eu eram pus „între ciocan și nicovală”! Ele mi-au spus că, sub niciun motiv, nu vor să știe nimeni!
– Da…
– Nu am vrut să-mi ridic, eventual, dușmani în cap (pentru că n-aș fi anunțat)… Cred că în 13 noaptea a murit, iar în 15 ianuarie, în ziarul „Cuvântul liber”, am dat un anunț din partea mea, nu a familiei sale! N-am zis nimic de înmormântare, de nimic altceva! Și a apărut anunțul în ziar! Pe atunci, ziarul se citea… Și, când eram la spital cu Teodora, să-l ridicăm pe Radu, a sunat-o la telefon o verișoară din Deda și a întrebat-o dacă este adevărat!? „E adevărat”, i-a răspuns Teodora, „dar de unde știi”? Verișoara i-a spus că scrie în ziar! Atunci, Teodora a exclamat „vaaai…, dar cine a scris în ziar”? I-am răspuns: „Eu am scris…”. Şi a înţeles fiica sa, până la urmă… Eu trebuia să scriu: cine vrea să citească şi să vină, este bine venit, iar cine nu, nu! Şi s-a ştiut! Deci, chiar aici am vrut să vă spun, că nu v-am spus atunci când am vorbit la telefon, deci s-a ştiut de înmormântarea lui Radu Ceontea nu numai în Târgu-Mureş! La înmormântare a fost şi Ioan Vulcan…
– Corespondentul „Radio România” de la Sibiu!
– Exact! Au fost la înmormântare și cunoscuți de-ai lui Radu din Târgu-Mureș. S-a venit și cu o întrebare: dacă familia îndoliată ar fi de acord să vină și domnul Corneliu Vadim Tudor la înmormântare? Și, atunci, Lucia a zis: „Nu, sub niciun motiv”! Deci, dacă Ioan Vulcan de la Sibiu a aflat, în Târgu-Mureș se pare că nu a aflat nimeni!?
(va urma)
