Localitatea Vama-Buzăului, de la poalele masivului Ciucaș, la obârșia Buzăului, așezată într-un mediu natural generos, prielnic existenței, este o veche vatră de locuire umană. Vechimea locuirii în zonă se pierde în negura timpului. Izvoarele istorice dovedesc continuitatea viețuirii pe aceste plaiuri din vechime până azi. Dacă documente scrise avem puține, în schimb „ne vorbesc” cele arheologice, etnografice, lingvistice și spirituale.
În epoca modernă, locuitorii din această așezare sunt prezenți în diverse documente, din care vedem rolul lor și al unor familii, care au dăinuit peste timp până astăzi. Unele familii sunt cunoscute atât din documente, cât și din memoria urmașilor, pentru contribuția lor în folosul obștei, pe diverse planuri.
Între familiile vechi din comuna Vama-Buzăului, care au asigurat continuitatea și identitatea neamului pe această vatră, sunt și cele cu numele Mirică.
Locuitori cu numele Mirică întâlnim în documente de la mijlocul secolului al XlX-lea. În anul 1851, apar Ioan și Dumitru Mirică jeleri ai grofului Mikes Jiga, în Cataloagele de robote ale locuitorilor din Vama Buzăului dintre anii 1851-1855.
În Petiţiunea către Înalta Dietă a Transilvaniei din anul 1864, a vămășenilor, printre semnatari sunt: Ioan Mirică și Dumitru Mirică, desigur jelerii lui Mikes Jiga, menționat mai sus. Petițiunea era semnată de primarul / birău Ioan I. Mirică și de parohul Dimitrie Dogariu (întărită cu Sigiliul Bisericii).
Petițiunea către Dieta Transilvaniei cerea cercetarea unui abuz violent din Vama-Buzăului, petrecut în iunie 1863, când „un comando de execuție” (scria „Gazeta Transilvaniei” din 18 iunie 1863), format din oamenii grofilor, a ucis și rănit 18 localnici care s-au opus sechestrării vitelor lor, pentru neplata obligațiilor iobăgești pe care foștii stăpâni feudali le pretindeau încă și după 1848. Birăul / primarul Ioan I. Mirică a încercat să medieze conflictul dar „a fost bătut abia lăsându-i viața”, scrie „Gazeta”.
Neamul Mirică a persistat în comună până azi, contribuind la zestrea materială a locului, prin truda lor, cât și ca zestre umană, cu rol în păstrarea identității neamului.
La nevoie au plecat la oaste, iar unii au pierit, devenind jertfe ale istoriei. În Primul Război Mondial mulți vamășeni, mobilizați în armata Austro-Ungară, nu s-au mai întors, ci au murit, precum Mirică Gh. Gheorghe, iar frații lui, sergent Mirică Gh. Ioan și Mirică Gh. Vasile, foști combatanți, au avut norocul să se întoarcă de pe front ca și un văr, Mirică N. Nicolae.
Ioan Mirică, luptând în Italia, după marea încleștare de la Piave, ostașii fiind risipiți în zonă, s-a salvat ajutat de localnici, a pribegit prin zonă, a lucrat în port la Veneția, apoi a plecat cu un vapor în Egipt, unde a mai lucrat în portul Alexandria, iar când a reușit a plecat cu un vas spre Constanța. Ajuns, după ani, pe teritoriul României Mari, a avut surpriza să fie arestat, fiind considerat spion, iar după clarificarea situației a fost liber să vină acasă. În timp ce se slujea, în curtea casei părintești, parastasul de șapte ani pentru el, fiind dat dispărut, el a intrat pe poartă…
În toamna anului 1918, la prăbușirea statului maghiar, vămășenii participă activ la procesul de pregătire a Unirii cu România, intrând în noile organisme locale cerute de momentul istoric. Bărbați din familia Mirică au făcut parte din Consiliul Național Local și din Garda Națională, care trebuia să asigure ordinea, liniștea, paza bunurilor și viața locuitorilor. Foștii soldați: sergentul Mirică Gh. Ioan, Mirică Gh. Gheorghe și Mirică N. Nicolae, abia veniți de pe front, s-au înrolat în Garda Națională locală (conform documentelor), pentru a apăra comuna și procesul revoluționar al Unirii cu Țara-Mamă.
Familia Mirică a dat tribut de sânge și în Al Doilea Război Mondial; Mirică N. Ioan a fost dispărut (declarat mort, prin sentința judecătorească nr. 270 / 17 august 1944.
În perioada interbelică, familia Mirică este permanent activă în comună, pentru destinele obștei. Unii au aderat la Partidul Național Țărănesc. Liderul PNȚ cel mai important din Vama-Buzăului a fost Dumitru Mirică (foto), care a fost primar în anii 1944-1945.
Primarul Dumitru Mirică a fost la cârma comunei într-o perioadă deosebit de grea, după trei ani de război, cu toată gama de suferințe: peste cincizeci de morți din comună pe frontul din est și de vest, cu mulți soldați din Vama-Buzăului în lagărele de prizonieri din Uniunea Sovietică.
Peste comună a trecut, în septembrie 1944, invazia sovietică, care a produs jaf, rechiziții și alte agresiuni. Deși comuna se găsea în situație grea și sub ocupație militară sovietică, primarul Dumitru Mirică s-a străduit să ajute cetățenii, dar și instituțiile – precum școala, cu lemne și mobilier, „iar pe 30 octombrie 1944, a deschis cantina școlii pentru 30 elevii săraci și orfani de război”.
Primarul Dumitru Mirică a fost înlăturat, după 6 martie 1945, de regimul stalinist, fiind impus un primar de orientare comunistă.
Chiar și în timpul regimului comunist, familia lui Dumitru Mirică a dat dovadă de seriozitate, de moralitate și simț civic al datoriei și responsabilității față de interesele naționale. Așa au fost crescuți copiii lui Dumitru Mirică, după cum s-a remarcat fiul, Ionel Dumitru Mirică, care a urcat treptele învățăturii în domeniul economic. Pentru merite profesionale a fost promovat în unele funcții de conducere în Ministerul de Comerț Exterior al României, fără implicații politice. Datorită capacității sale și lucrului în interesul național, el a adus servicii economice Țării timp de peste 30 de ani.
Familiile Mirică, ca și alte familii din comună, au creat exemple de dăruire, seriozitate morală și adevărate repere identitare românești în zonă. Dintre urmașii acestui neam, unii sunt gospodari de seamă în comună, iar alții au urcat diferite trepte de învățătură, fiind ingineri, economiști sau medici.
