FEREȘTE-MĂ, DOAMNE, DE PRIETENI (XXIV)

RĂZBOIUL CLANDESTIN AL BLOCULUI SOVIETIC CU ROMÂNIA
LARRY L. WATTS

 

După ce a subliniat eficiența demersurilor lor anterioare, la sfârșitul anului 1968, președintele Johnson, care urma să predea mandatul, „i-a spus lui Nixon că era dispus să continue aceste măsuri pe propria răspundere” dacă președintele ales era de acord. Nixon i-a recomandat însă lui Johnson „să nu întreprindă astfel de acțiuni și să predea noii administrații răspunderea în această privință, pentru a gestiona situația cum considera adecvat”.
Din păcate, considerațiile de politică internă nu l-au motivat pe Nixon să recunoască public rolul președintelui Johnson și al administrației democrate în lansarea unei inițiative care, în final, avea să aducă credit atât lui, cât și administrației republicane. În consecință, nu a avut prea mare interes să atragă atenția asupra continuității acțiunilor și eforturilor României anterioare administrației lui și se pare că a încercat să reatribuie semnificația canalelor dezvoltate de el, în special Pakistanului.
Diplomația română și-a demonstrat abilitatea cu mult înainte de unificarea și consolidarea statului din secolul al XIX-lea, în perioade când statul era înconjurat, vasal sau sub ocupația a trei imperii, toate împărtășind un interes comun, acela de a împiedica unificarea și consolidarea statului român. Interesul României în acțiuni de natură să diminueze dominația sovietică reprezenta o atracție în plus pentru Washington. Cu toate acestea, principalul aspect ce făcea ca implicarea României să fie atât posibilă, cât și dezirabilă era independența sa în cadrul lagărului socialist.
România era considerată un insider (din punctul de vedere al Statelor Unite), fără a fi însă o marionetă, acesta din urmă fiind un neajuns care a făcut ca eforturile întreprinse de Polonia și de Ungaria în Vietnam să fie sortite eșecului. România se afla în situația de a cunoaște terenul politic dificil și avea o motivație puternică pentru a acționa pe acest teren. Astfel, SUA au solicitat sprijinul Bucureștilor în Asia de Sud-Est și în China la mijlocul anilor 1960, la fel cum procedase și Tel-Aviv-ul în 1956, pentru medierea discuțiilor israeliano-arabe.

Eforturile sovietice de sabotare a medierii românești

Dacă faptul că identificarea sursei și a locației negocierilor secrete chino-americane devenise prioritatea informativă a KGB nu a demonstrat măsura îngrijorării Moscovei, cu siguranță demersurile ulterioare „fără precedent”, întreprinse de sovietici „la cel mai înalt nivel, pe lângă guvernele țărilor occidentale”, prin care Moscova solicita ca „țările membre NATO – fostul «inamic» – să ajungă la o înțelegere” împotriva Pekinului – fostul «prieten» – au reușit acest lucru. Serviciile de informații ale statelor membre ale Tratatului, pentru care Bucureștii reprezentau, se pare, deja o țintă, monitorizaseră „numeroasele vizite la nivel înalt” ale oficialilor români la Beijing și raportaseră că scopul deplasării lui Maurer din 1967 era acela de a-i informa „pe chinezi în legătură cu conținutul discuțiilor sale anterioare cu Johnson”.
KGB a lansat imediat o operațiune complexă cu scopul deteriorării relațiilor româno-chineze, printre măsurile luate numărându-se întocmirea unor rapoarte false referitoare la o întâlnire dintre Zhou Enlai și conducătorii români, în care premierul chinez îl „desființa pe Ceaușescu”, numindu-l „un parvenit lipsit de cultură”, care nu avea o influență reală în Politburo. În aceste note false Maurer era numit „adevăratul conducător” al țării, urmat ca importanță de Emil Bodnăraș, adjunctul său, care, pretindeau ele, „îl ura pe Ceaușescu”.
Centrala KGB era convinsă că falsificarea acestor note nu numai că ar fi compromis relațiile Bucureștilor cu Beijingul, dar ar fi provocat și o luptă pentru putere ce putea conduce la căderea lui Maurer, considerat al doilea după Ceaușescu în ceea ce privește naționalismul său independent. KGB spera, de asemenea, să provoace excluderea lui Bodnăraș, care, în opinia Moscovei, putea fi recrutat în scopuri prosovietice dacă era determinat să se alăture opoziției. KGB-ul a încercat să îl discrediteze pe Bodnăraș, susținând că acesta este agent al Serviciului Special Chinez, folosindu-se de relația acestuia cu Kang Sheng.
Kremlinul a încercat permanent să blocheze „rolul de mediator al Bucureștilor” recurgând la colaborarea voluntară sau involuntară a unor agenți pentru a submina, la Washington, Bonn, Londra și Paris, capacitatea Bucureștilor de a-și asuma acest rol, punând sub semnul întrebării discreția și credibilitatea României, contestând motivația autorităților române. Demersurile sale au fost atât de asidue încât chiar și analizele instituțiilor de prestigiu din Occident au considerat că Bucureștii urmăreau să se „strecoare” în niște relații în care se presupunea că nu aveau ce căuta. În realitate, ostilitatea față de implicarea Bucureștilor în tratativele de mediere, fie în conflictul chino-sovietic, fie în sud-estul Asiei sau în Orientul Mijlociu, era manifestată doar de Moscova și de țările subordonate acesteia sau de partenerii săi cointeresați. Deși România a inițiat deseori tratative de reconciliere între state, încurajând părțile să comunice, ea s-a implicat în medierea propriu-zisă a discuțiilor numai la solicitarea expresă a celor implicați și, de cele mai multe ori, cu o reținere nedisimulată (în special, în ceea ce privește conflictul dintre Statele Unite și Vietnam). Principalul obiectiv al României, acela de a contracara dominația sovietică, făcea necesară participarea la negocieri, dar nu și implicarea sa ca mediator oficial.
În ciuda faptului că au existat momente în care relația dintre China și România a cunoscut o îmbunătățire, serviciile de informații americane nu au dat o prea mare importanță acestui lucru, chiar și atunci când și-au dat seama de țelurile strategice care motivau România. De exemplu, în martie 1968, Langley a apeciat că Bucureștii sprijină Beijingul „nu pentru că îi simpatizează pe chinezi sau consideră Revoluția Culturală altceva decât o absurditate, ci pentru că Mao echilibra raportul de forțe în relația cu Brejnev”. Într-o serie de rapoarte ulterioare, CIA a ignorat aproape în totalitate această relație, concluzionând, de exemplu, că, „în urma Revoluției Culturale, singurii aliați ai Chinei erau albanezii”. Paradoxal, chiar dacă CIA a remarcat atenția deosebită pe care China o acorda României, nu a formulat concluzia că acest lucru este o dovadă a unei relații excelente între cele două țări.
Subliniind diferența dintre evaluările făcute de administrație și de comunitatea de informații, diferență rezultată în primul rând din nivelul exagerat de secretizare atribuit relațiilor administrației americane cu România, precum și eforturile depuse de România în vederea atingerii unor obiective comune încă din timpul mandatului lui Kennedy, aceste evaluări difereau în mare măsură de analizele mai complexe realizate de consilierii prezidențiali. De exemplu, după alegerea lui Nixon, Henry Kissinger l-a informat pe președinte în legătură cu modul în care România a luat partea Chinei împotriva atacului virulent al lui Mihail Suslov, din timpul reuniunii țărilor membre ale Tratatului de la Varșovia, care a avut loc în februarie 1968 la Budapesta și apoi, anul următor, împotriva „atacului dur al lui Brejnev, care se lansase într-o diatribă amplă și înverșunată”. Într-adevăr, reprezentantul delegației române la prima întâlnire a părăsit sala „nemulțumit”, considerând „atitudinea celorlalți membri ai Tratatului de la Varșovia ca fiind de un servilism abject, deoarece aceștia urmau linia trasată de Moscova”.
Acest episod și atitudinea României, în general, nu au stârnit interesul CIA. Faptul nu este surprinzător, având în vedere atenția deosebită acordată de Statele Unite Uniunii Sovietice și tendința de a privi țările Europei de Est prin prisma sovietică, dar a făcut ca strategia românească să fie opacă pentru cei de la Langley. În consecință, relațiile dintre România și China au fost interpretate de agențiile de informații americane ca fiind rezultatul politicii externe aplicate de Beijing după Revoluția Culturală, și nu ca o importantă cauză care a dus la aplicarea politicii respective.

 

CAPITOLUL 11
SUBMINAREA DOMINAȚIEI SOVIETICE ÎN CADRUL BLOCULUI COMUNIST 1965-1967

 

Potrivit afirmațiilor făcute de generalul Jan Sejna, unul dintre participanții la întâlnirile pe tema Planului strategic, integrarea în cadrul Blocului Sovietic a fost probabil „cel mai important” obiectiv pe care Moscova nu a reușit să îl îndeplinească. Analiștii occidentali împărtășesc punctul de vedere exprimat într-o serie de surse din arhiva Tratatului de la Varșovia în privința rolului unic jucat de România în reușita acțiunii de „sabotare” a planurilor Kremlinului de integrare economică a țărilor din Blocul Comunist în perioada 1958-1964. Aceeași unitate de opinie se manifestă și în privința rolului României ca principal obstacol în calea „integrării” militare sau, așa cum interpretau autoritățile române termenul utilizat de Moscova, în calea „dominației” militare.
Aceeași intenție a fost clar exprimată cu ocazia unei întâlniri care a avut loc în iulie 1965 cu Deng Xiaoping și Kang Sheng. Admițând că integrarea în Tratatul de la Varșovia era o altă „problemă importantă”, așa cum fusese și integrarea în CAER, Ceaușescu și Maurer le-au explicat colegilor chinezi că România intenționa, cu toate acestea, să se opună controlului militar al Forțelor Armate Unificate sovietice asupra armatelor statelor membre ale Tratatului de la Varșovia și să ia toate măsurile necesare pentru a „împiedica impunerea unui mecanism de control supranațional asupra acestor țări”. Răspunzând unei observații a lui Sheng, potrivit căreia în academiile militare sovietice se învăța că pe timp de război armatele statelor membre ale Tratatului de la Varșovia se subordonează armatei sovietice, Ceaușescu a recunoscut că aceasta nu era doar o teorie academică, având în vedere că „armatele celorlalte țări socialiste din Europa sunt în momentul de față subordonate” autorității militare a Uniunii Sovietice. El a subliniat apoi că România depunea eforturi susținute pentru „a pune capăt acestei situații”.
Acest subiect a generat una dintre cele mai aprinse dispute sovieto-române din perioada Războiului Rece, autoritățile de la București refuzând să facă orice concesii de natură să permită preluarea de către Uniunea Sovietică a controlului asupra forțelor armate ale statelor membre ale Tratatului de la Varșovia. Deși Kremlinul a încheiat o serie de acorduri bilaterale, acorduri de tip „țările Tratatului de la Varșovia minus unu” și chiar acorduri între „șapte state prietene”, în care Mongolia a înlocuit România, autoritățile de la București au refuzat permanent să recunoască sau să respecte aceste acorduri, prevalându-se de principiul unanimității stipulat în Tratatul de la Varșovia. Aparatul de dezimformare de la Kremlin a depus eforturi susținute pentru ca aceste conflicte să nu fie cunoscute în Occident și ulterior pentru a prezenta refuzurile repetate ale României de a accepta propunerile Uniunii Sovietice ca fiind ridicole, lipsite de importanță și iraționale.
În consecință, în iulie 1965, unul dintre cele mai semnificative și mai clare semnale ale izolării României în cadrul Tratatului de la Varșovia a trecut practic neobservat în Occident, România fiind atunci eliminată „pe neașteptate” din strategiile de planificare militară ale Tratatului de la Varșovia (mai puțin ca țintă a operațiunilor Tratatului). Cu toate acestea, poziția României în cadrul alianței și implicit vederile sale radical-reformiste cu privire la viitorul acesteia au fost tratate cu indiferență, după cum o atenstă o evaluare elaborată de CIA la vremea respectivă:
Probabil cu excepția României, țară rămasă practic în afara „primului eșalon strategic” al Tratatului (termen lansat recent de purtătorii de cuvânt ai armatei cehoslovace și ai celei din RDG, care pare să fie o continuare a conceptului de „cvartet” adoptat în 1963), slăbirea relațiilor politice dintre țările membre ale Tratatului care s-a produs în ultimii ani a avut, în mod surprinzător, un efect nesemnificativ asupra politicii aplicate în materie de strategii militare.
În timp ce CIA și Pentagonul au continuat să includă România în evaluările lor pe tema planificării tactice din cadrul Tratatului de la Varșovia până în 1990, pentru celelalte țări membre ale Tratatului era evident că autoritățile de la București nu erau dispuse să accepte un statut special în cadrul organizației și să permită Moscovei să le excludă din conducerea Tratatului. Din contră, România s-a implicat activ în eforturile de „slăbire, sau chiar de desființare, a alianței”.

Utilizarea în scop politic a Transilvaniei și Basarabiei, în perioada Brejnev

În afara aducerii în discuție a posibilității de a ceda Transilvania, Kremlinul nu putea ridica problema drepturilor minorităților naționale, în condițiile în care practicile sale în domeniu îl făceau să fie extrem de vulnerabil. Autoritățile de la București erau în măsură să întâmpine orice referire la eventualele motive de îngrijorare ale Uniunii Sovietice cu o serie de critici bine întemeiate la adresa politicii aplicate de Uniunea Sovietică în RSS Moldova în ceea ce privește populația majoritară română. Atâta timp cât această bătălie se desfășura pe terenul retoricii, Moscova era permanent în defensivă. Nu numai că argumentele sale istorice erau în întregime false, dar și insistența sa asupra etnogenezei slave a moldovenilor putea conduce la dezbateri cu caracter general pe tema reprezentării etnice – moldovenii fiind lipsiți de numeroase drepturi civile chiar și după standardele sovietice – cu consecințe imprevizibile pentru alte republici sovietice multietnice.
După revenirea neașteptată a lui Boris Stefanov în prim-planul atenției în vara anului 1963, urmat de Bela Kun în 1964 – doi dintre cei mai fervenți susținători ai fragmentării României – Gheorghiu-Dej s-a grăbit să susțină criticile dure exprimate de Karl Marx la adresa ocupării Basarabiei de către Rusia țaristă, care condamnau și alianța ruso-ungară împotriva apelului României la recunoaștere egală, lansat în 1848. Așa cum observa CIA, „îndrăzneala de care a dat dovadă România punând pe tapet problema sensibilă a Basarabiei s-a dorit a fi un atu și un avertisment adresat URSS”.
La mijlocul anului 1966, Janos Kadar a făcut pe neașteptate o referire publică la „dictatul de la Versailles și Trianon, impus de imperialiști, care a amputat teritoriul Ungariei”. Acesta era un domeniu în care Kadar – altfel extrem de vulnerabil la acuzațiile de subordonare față de o putere străină – putea valorifica „sentimentele naționale maghiare în avantajul său” și se putea elibera de „stigmatul de marionetă a Uniunii Sovietice”. URSS „a încurajat în secret Ungaria să ia atitudine cu privire la poziția României în Transilvania”, la fel cum a încurajat Bulgaria în disputa cu Iugoslavia pe tema Macedoniei sau s-a implicat în disputa dintre Polonia și Germania de Est pe marginea liniei Oder-Neisse (și a susținut Albania în disputa cu Kosovo în perioada 1948-1960), pentru a exploata „ostilitățile tradiționale dintre aceste țări în scopul promovării propriilor interese”. Doar Ungaria și Bulgaria au fost scutite de această încercare, fiind singurele țări din Tratatul de la Varșovia de la care Moscova nu acaparase niciun teritoriu după Al Doilea Război Mondial.
O consecință a acestui fapt a fost aplicarea în 1967 a unei vaste reforme administrative care a eliminat și ultimele vestigii ale autonomiei teritoriale impuse de Stalin în Transilvania. Așa cum remarca un specialist în domeniu, „relația dintre două regiuni relativ îndepărtate, dar în egală măsură disputate ca Basarabia (și Bucovina) și Transilvania” avea la bază utilizarea de către sovietici a minorității maghiare ca „pârghie de presiune” asupra României. Ungaria, „susținătoare înfocată a politicilor sovietice” și „critic asiduu” al României și Chinei pentru „devierile lor naționaliste”, și-a îndreptat atacurile „nu la adresa statutului minorității maghiare”, ci la adresa „sfidării Moscovei” de către România.
Spre exemplu, chiar înainte ca Janos Kadar să se plângă că Trianonul „dezmembrase teritoriul Ungariei”, șeful Departamentului Internațional, Zoltan Komocsin, a lansat un atac împotriva tuturor argumentelor României pentru autonomia partidului, căruia Moscova i-a asigurat apoi o largă circulație. La unul dintre puncte a citat din discursul lui Kadar de la cel de-al 23-lea congres al PCUS (aprilie 1966):
Oricât de ciudat ar părea, sunt încă unii care, autointitulându-se marxiști-leniniști autentici, încearcă să încurajeze atitudini antisovietice. Comuniștii maghiari rămân la părerea că fundamentul internaționalismului a fost și continuă să fie relația tovărășească și principală cu Uniunea Sovietică. Comunismul antisovietic nu a existat și nu va exista niciodată.
Komocsin a etichetat demonstrarea unei „atitudini naționaliste” din partea unui stat socialist ca fiind „o mare problemă”, cauzată de „slăbiciunile naționale specifice” ale „revoluției socialiste”, care o împiedicau să ajungă la „o soluție leninistă pentru problema națională”. Asemenea „supraviețuitori ai naționalismului” erau considerați „cea mai serioasă dintre toate problemele contemporane”. Ungaria, a subliniat el, va continua „să respingă orice naționalism să promoveze o soluție totală și finală la problema națională, în spiritul internaționalismului proletar”. După cum menționa un analist, articolul tipărit în secțiunea ziarului Pravda „rezervată celor mai importante declarații internaționale” era țintit clar împotriva României și reflecta activarea conflictului național româno-maghiar și intervenția sovietică în favoarea Ungariei.
Diplomații au fost adesea actori principali în aparatul de măsuri active, iar rapoartele lor erau adesea înmânate direct oficialilor responsabili pentru conceperea și direcționarea operațiunilor împotriva României. La momentul respectiv, Ambasada Ungariei la București transmitea rapoartele sale șefului Secției externe Zoltan Komocsin, propagandistului și confidentului lui Kadar, Gyorgy Aczel, fostului membru PCR Istvan Szirmai și altor câtorva persoane. Într-un raport strict secret din iunie 1967, un oficial al ambasadei a consemnat afirmația unui interlocutor al său maghiaro-român potrivit căreia „nicio țară nu reușise până atunci să rezolve problema minorităților”, la care oficialul în cauză, Jozsef Nemeth, neavând se pare cunoștință de peste cele 150 de naționalități pe care Kremlinul le distrusese intenționat în epoca lui Stalin, a obiectat că, „cu toate acestea, Uniunea Sovietică a înregistrat cele mai mari realizări”, încurajând „cele peste 100 de naționalități din rândurile sale să obțină rezultate de renume mondial”. Interlocutorul său maghiaro-român a ripostat:
Uniunea Sovietică nu a reușit să rezolve problema naționalităților; să luăm, de exemplu, cazul Basarabiei, unde populația majoritară este și astăzi de naționalitate română, chiar dacă funcționarii de partid și de stat sunt ruși, se utilizează alfabetul chirilic etc. Un fenomen similar se petrece în Ucraina și în alte regiuni.
Chiar dacă strategia ulterioară de dezinformare a încercat să nege imprudenta declarație publică lansată de Kadar în 1966 cu privire la revendicările teritoriale față de România (îndreptând atenția opiniei publice asupra unei afirmații relativ nevinovate menționate șase luni mai târziu), de fapt, politica Budapestei cu privire la Transilvania și la minoritatea maghiară din această regiune nu se schimbase. Kadar a continuat să aplice o politică menită să asigure loialitatea populației din Transilvania față de Budapesta și să prevină crearea unei identități maghiaro-române care să încurajeze minoritatea maghiară să-și făurească un destin comun cu populația majoritară de naționalitate română. Pentru aceasta, populația trebuia să fie în continuare nemulțumită de România, iar relațiile dintre liderii maghiari locali și autoritățile de la București trebuiau să rămână tensionate. Prin urmare, la fel ca în trecut, sprijinul acordat populației de autoritățile române a fost discreditat și denaturat, localnicii de naționalitate maghiară care aveau legături cu compatrioții lor români erau catalogați drept „trădători” și uneori erau puse la cale provocări al căror scop era să mențină rivalitatea dintre cele două părți.

(va urma)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *