RĂZBOIUL CLANDESTIN AL BLOCULUI SOVIETIC CU ROMÂNIA
LARRY L. WATTS
Lupta pentru suzeranitate asupra etnicilor maghiari din Transilvania
Toate aceste realizări au fost obținute sub pretextul plauzibil al preocupării pentru drepturile minorităților. Politica aplicată de Ungaria era contrară oricăror uzanțe din Blocul Sovietic, iar faptul că acest aspect nu a fost remarcat de Occident este o dovadă a eficienței aparatului de dezinformare sovieto-ungar. Asumarea unilaterală a unei „responsabilități comune” pentru literatura și scriitorii maghiari din Transilvania, în vara lui 1968, când conform ambasadorului Ungariei în România, politicile pentru naționalități se liberalizau, iar literatura în limba maghiară era mai prolifică decât oricând, sugerează efortul autorităților din Ungaria de a exploata și redirecționa acea liberalizare în scopuri total opuse.
Ambasadorul Bulgariei la București, informat de omologul său maghiar că Uniunea Scriitorilor din Ungaria își arogase în mod public drepturi depline asupra „literaturii minorității maghiare din România” ca fiind „parte integrantă a literaturii ungare”, a arătat că „în ultimă instanță literatura minorităților este o parte componentă a culturii țării în care există acea minoritate”. Iată ce a raportat oficialul Ambasadei Ungare la Budapesta:
Mi-a mărturisit, cerândându-mi să păstrez confidențialitatea datelor, că în Bulgaria trăiesc aproximativ 800.000 de persoane de naționalitate turcă, adică fiecare al zecelea cetățean bulgar e de naționalitate turcă. Numeroși autori își publică operele în limba turcă. Pentru ei ar fi ceva de neacceptat dacă literatura turcă din Bulgaria ar fi privită (oficial) ca parte a literaturii turcești din Turcia.
Insistența publică și privată a Budapestei a făcut ca autoritățile române să-i privească bunăoară cu suspiciune pe intelectualii de etnie maghiară, provocând un răspuns reciproc. Budapesta a continuat prin instituționalizarea unor structuri care „să se ocupe de situația comunităților maghiare din țările vecine”. Curând după aceea, Bulgaria și-a lansat politicile de asimilare forțată și deznaționalizare a minorității turce, recurgând în final la violențe letale.
Până în 1966, acțiunile de dezinformare întreprinse de sovietici s-au soldat cu un succes remarcabil. S-a creat un cadru interpretativ bazat pe două premise diferite: interesul Ungariei pentru Transilvania era inofensiv și admirabil, în timp ce interesul României pentru Basarabia era retrograd și condamnabil. La sfârșitul anilor 1960, situația se prezenta astfel: dacă Budapesta ridica problema Transilvaniei, serviciile de informații americane interpretau acest lucru ca fiind o dovadă de preocupare „legitimă” pentru drepturile minorităților. În schimb, dacă România ridica problema Basarabiei, acest lucru era văzut în cel mai bun caz ca o „revanșă” față de URSS, dar de cele mai multe ori era considerat drept o manifestare „agresivă” a unor pretenții teritoriale. Teoria lansată de aparatul propagandistic / de dezinformare, prezentată inițial de ambasadorul ungar la Moscova în 1946 și susținută ulterior de Erno Gero, potrivit căreia campania de revendicare teritorială avea să fie încununată de succes dacă era prezentată ca o formă de „apărare a minorităților”, dăduse roade. În 1964, un raport al CIA arăta că „se fac deja simțite tensiuni între regimurile comuniste din Ungaria și România pe tema tratamentului minorității maghiare din Transilvania”. Problema teritorială a rămas nemenționată.
La scurt timp după aceasta, cele două interpretări divergente au început să circule în paralel. De exemplu, într-o evaluare din 1966, comunitatea de informații din Statele Unite considera că:
Regimul din România se confruntă în continuare cu o gravă problemă în ceea ce privește minoritatea maghiară din Transilvania. Încercările de „românizare” a celor 1,6 milioane maghiari au atras nemulțumirea populației minoritare, după cel de Al Doilea Război Mondial și au condus la permanente disensiuni între guvernele Ungariei și României pe această temă. … Una dintre sursele disensiunilor româno-sovietice a fost reprezentată de vederile iredentiste ale României cu privire la Basarabia (care acum face parte din RSS Moldova).
Această specificație este deosebit de interesantă ca ilustrare a succesului asaltului uneia dintre cele mai reușite căi de propagandă a Moscovei împotriva motivațiilor României. Moscova mai folosise o singură dată denumirea Basarabia pentru întreg teritoriul dintre Prut și Nistru, în 1812, atunci când țarul o utilizase pentru a emite pretenții asupra sa și a anexa întreaga regiune. În realitate, majoritatea regiunii făcuse parte din Moldova românească, cele trei ținuturi sudice corespunzând mai mult sau mai puțin Republicii Autonome Găgăuze de astăzi, parte constitutivă a Basarabiei istorice. Ulterior, diplomația sovietică a insistat în capitalele occidentale că Basarabia reprezenta numai partea sudică a teritoriului dintre Prut și Nistru – parte pe care Stalin o transferase Ucrainei simultan cu impunerea Regiunii Autonome Maghiare, în 1952 – și acuza România că extinde termenul asupra întregului teritoriu al Republicii Sovietice Socialiste Moldova, „dovedind” astfel iredentismul ei agresiv.
Propunerea reformei radicale a Pactului de la Varșovia și căutarea unor aliați
La 6 mai 1966, cu ocazia celei de-a 45-a aniversări de la fondarea Partidului Comunist Român, Ceaușescu a criticat în termeni categorici politica interbelică a partidului, care a negat statutul României de stat unitar și a susținut secesiunea Transilvaniei, Basarabiei, Bucovinei de Nord și Dobrogei. El a subliniat și a condamnat în repetate rânduri faptul că această linie strategică îi fusese impusă partidului din România de structura supranațională a Cominternului. La câteva zile după aceste declarații, Brejnev a efectuat o vizită neprogramată la București, ale cărei detalii au rămas până astăzi necunoscute.
O săptămână mai târziu, România a transmis presei occidentale o luare de poziție, în care arăta că „prezența trupelor sovietice în Europa de Est nu mai este necesară și justificată și că această problemă trebuie soluționată în conformitate cu o serie de acorduri bilaterale încheiate cu URSS”. Întrucât aceste forțe de ocupație nu mai erau necesare, oficialitățile de la București nu intenționau să le mai subvenționeze și, în schimb, își propuneau să opereze reduceri unilaterale ale efectivelor. Dar cel mai uluitor atac la adresa prerogativelor și sensibilităților Uniunii Sovietice l-a reprezentat propunerea României de aplicare a unui mecanism de rotație la comanda supremă a forțelor militare ale Tratatului de la Varșovia, astfel încât aceasta să fie deținută de toate statele membre ale Tratatului, nu numai de Uniunea Sovietică (argument adoptat ulterior și de promotorii reformei militare din Cehoslovacia, care au declanșat Primăvara de la Praga). De asemenea, autoritățile de la București au făcut apel la întărirea rolului statelor membre ale Tratatului într-un domeniu din care fuseseră anterior excluse, cel al elaborării politicii sovietice în materie de arme nucleare. Pentru că nu se bucurase de nicio audiență atunci când a propus aceste reforme, la întrunirea Pactului de la Varșovia, din februarie 1966, conducerea României a decis să apeleze la o audiență mai largă. De asemenea, Bucureștii au solicitat o voce mai puternică pentru membrii non-sovietici ai Pactului într-un domeniu din care fuseseră excluși anterior, formularea strategiei sovietice în domeniul armelor nucleare. Propunerile de reorganizare înaintate de România aveau o trăsătură comună: toate subminau dominația Uniunii Sovietice. Această „provocare lansată de România la adresa integrității alianței sovietice depășea orice încercare cu care se confruntase vreodată NATO”, iar aparenta „toleranță” a Kremlinului a fost considerată de analiști „extraordinară”. Între timp, România a continuat să își consolideze controlul național asupra propriilor forțe armate, introducând o nouă reformă majoră în Constituția din 1966, care stipula că numai organele de stat din România erau în măsură să angajeze armata română în luptă.
Din nou, autoritățile de la București nu s-au mulțumit să respingă propunerile sovieticilor și să își susțină propriile idei, ci au căutat să creeze subalianțe în rândul celorlalte țări membre ale Tratatului, precum și în cadrul Blocului Socialist în ansamblu, pentru a contracara dominația sovietică în aproape toate domeniile. Acest șir de provocări la adresa autorității Kremlinului a avut același impact asupra țărilor din Blocul Sovietic ca și cum România acționa deliberat în favoarea lor, complicând în același timp strategia Moscovei de control asupra RSS Moldova. Astfel, atitudinea subversivă a României a devenit una dintre principalele obsesii ale Kremlinului.
Cel mai evident răspuns al sovieticilor a fost să mărească nivelul de reprezentare al Pactului de la Varșovia, la București, trimițându-l pe general-colonelul Gheorghi Pavlovici în locul general-locotenentului Romanov. Acesta fusese timp de trei ani prim-adjunct al comandantului Districtului Militar Moscova, unul dintre cele mai sensibile posturi militare din punct de vedere politic, din URSS. Romanov făcuse din Garnizoana București principalul său obiectiv și a reușit ca, în scurt timp, comandantul acesteia să (re)devină agent GRU.
Conștiente de nemulțumirea provocată de acțiunile întreprinse de sovietici în Germania de Est și în Polonia în 1953 și în Ungaria în 1956, precum și în alte țări membre ale Tratatului în 1961-1963, autoritățile de la București au încercat să creeze o coaliție neoficială cu conducerile comuniste ale acestor țări pentru a contrabalansa autoritatea Moscovei. Din nefericire, vecinul cel mai apropiat, Ungaria, era scos din discuție (deși România nu a înțeles acest lucru decât după 1968). Aceasta se datora în primul rând „relației speciale” sovieto-ungare și loialității lui Kadar față de Moscova și mai puțin disputei teritoriale întreținute artificial. Ușurința cu care Kadar și-a transferat loialitatea dinspre „prietenul și părintele” său, Nikita Hrușciov, spre arhitectul răsturnării acestuia, Leonid Brejnev – pe care românii îl porecliseră „Măcelarul Moldovei” -, a evidențiat devotamentul fără margini al lui Kadar pentru Moscova, indiferent de cine se afla la Kremlin. Oficialii români numeau întâlnirile dintre aceștia „Convenții ale măcelarilor”, având în vedere că și Kadar își câștigase renumele de „Măcelarul Budapestei” din cauza brutalei strategii de „normalizare” aplicate după revolta din 1956.
După „numeroase întâlniri și îndelungi consultări”, în cadrul unei serii de acțiuni publice de „consolidare a prestigiului”, întreprinse la sfârșitul anului 1966, Brejnev a ținut să „elogieze calitățile de conducător ale lui Kadar” cu ocazia lansării la Budapesta a Noului mecanism economic (NEM). Susținerea arătată de acesta pentru „reformele neortodoxe” ale liderului maghiar, precum și aprobarea și susținerea exprimate de șeful Biroului de legătură, Iuri Andropov (care avea să devină la scurt timp după aceea director al KGB), și de adjunctul său, expertul pe probleme maghiare Vladimir Kriucikov (care l-a succedat la KGB), a reprezentat o „recunoaștere a loialității nestrămutate a lui Kadar”.
Acest sprijin nu a fost o surpriză. Andropov, în calitatea sa de ambasador în Ungaria în 1956, și Kriucikov, ca secretar al acestuia, au jucat un rol decisiv în înlocuirea lui Imre Nagy cu Kadar, iar Andropov a rămas unul dintre principalii susținători ai lui Kadar până la moartea sa în 1984. Reformele economice din Ungaria au fost ulterior catalogate de aparatul de dezinformare sovietic drept o inițiativă „acceptată cu greu”, Kadar fiind astfel prezentat drept „disident” și câștigând credibilitate ca partener de dialog cu Occidentul și ca sursă independentă de informare cu privire la politica internă din cadrul tratatului de la Varșovia. De fapt, cu sprijinul lui Brejnev și al lui Andropov, atât în calitate de director KGB, cât și de lider al partidului după Brejnev, și ulterior cu sprijinul lui Gorbaciov, NEM a înregistrat progrese „fără amestecul sau supravegherea atentă a Kremlinului”.
Sprijin pentru unificarea Germaniei
Un alt motiv de dispută în cadrul Blocului Sovietic (care a trezit în special animozitatea Germaniei de Est) a fost sprijinul acordat de România pentru reunificarea Germaniei. După ce și-a exprimat opoziția față de construirea Zidului Berlinului în 1961, România a refuzat să fie semnatară a unei decizii a Tratatului de la Varșovia care consfințea separarea inexorabilă a celor două țări sau care declara că Berlinul de Vest aparține teritoriului Germaniei de Est. În privința acestui subiect, Polonia, Germania de Est și Cehoslovacia erau aliați devotați ai Kremlinului împotriva României. Unul dintre participanții la reuniunea de la București a statelor membre ale Tratatului de la Varșovia din 1966 a declarat după eveniment: „Ceea ce nu înțeleg românii este că divizarea Germaniei și a amenințării germane reprezintă miezul problemei”. De fapt, poziția României era determinată tocmai de o înțelegere mai profundă a situației.
Importanța unificării a constat în faptul că, în lipsa unui tratat de pace cu Germania după Al Doilea Război Mondial, care ar fi pus capăt acestei divizări, Europa de Est se supunea încă prevederilor armistițiului de la Potsdam, care stipulau divizarea Germaniei și acordarea dreptului „țărilor învingătoare în cel de Al Doilea Război Mondial de a interveni împotriva foștilor inamici”. Așa cum i-a explicat mai târziu Ceaușescu lui Henry Kissinger, prin includerea deciziilor de la Potsdam în articolul 53 al Cartei sale, ONU nu a făcut decât să dea legitimitate amestecului Uniunii Sovietice „în treburile interne ale foștilor inamici”, prevedere căreia i se putea da „orice interpretare”. În schimb, reunificarea Germaniei ar fi pus capăt stării de război conform dreptului internațional și „ar fi desființat baza legală care permitea intervenția Uniunii Sovietice în țările Europei de Est”. Astfel, autoritățile de la București au continuat să blocheze consolidarea și consacrarea în dreptul internațional a prerogativelor Uniunii Sovietice de amestec în treburile altor state, susținând că decizia cu privire la unificare sau la separarea permanentă trebuie să aparțină poporului german, nu unui alt stat sau grup de state.
Această dispută a atins punctul culminant în perioada 1965-1967, când a fost asociată într-o manieră mai explicită cu eforturile Uniunii Sovietice de a controla relațiile tuturor statelor membre ale Tratatului cu Germania de Vest (și, la nivel simbolic, cu Vestul în general), eforturi care „s-au izbit de opoziția categorică a României”. Probabil că și presiunile venite din partea Moscovei pe această temă l-au determinat pe Ceaușescu să condamne, în mai 1966, politica interbelică a PCR și amestecul Cominternului. La un moment dat, liderul român a lansat un avertisment cu privire la „anumite demersuri realizate de structurile comuniste străine în vederea stabilirii de contacte secrete cu grupuri sau persoane din propriul său partid”, făcând o aluzie fără precedent la implicarea Moscovei în cautarea unor alternative de guvernare. Insistența cu care Ceaușescu susținea că unificarea „nu este o chestiune pe care să o decidem noi, ci poporul german” și poziția oficială a României potrivit căreia era „o greșeală” ca guvernul Germaniei de Vest să fie considerat „fascist” au atras atacuri dure din partea „coridorului nordic” și a URSS.
Kremlinul a demonstrat importanța pe care o acorda acestei chestiuni stabilind ca precondiție pentru încheierea oricărui pact de neagresiune cu Bonnul recunoașterea explicită a „legitimității regimului est-german” și a „caracterului irevocabil al granițelor europene”. Pentru a sublinia importanța acestor condiții, Moscova a făcut publică o declarație în care făcea referire la obligațiile asumate la Potsdam și prevăzute în Carta Națiunilor Unite, arătând că „URSS va continua să își exercite dreptul învingătorilor în cel de Al Doilea Război Mondial de a lua măsuri împotriva forțelor «militarismului și neonazismului» din Republica Federală”, în timp ce alte documente date publicității în același timp „reluau declarațiile Uniunii Sovietice potrivit cărora Berlinul de Vest nu face parte din Republica Federală”.
Poziția României a avut la bază atât calcule reci, cât și o pronunțată componentă sentimentală. Așa cum i-a explicat ulterior Emil Bodnăraș ambasadorului american Henry Barnes jr., sursa divergențelor dintre Uniunea Sovietică și România o reprezenta lipsa de interes a sovieticilor în ceea ce privește încheierea unui tratat de pace cu Germania și obiceiul acestora de a respinge „fără drept de apel” orice discuții pe tema „Prusiei de est, a unității Germaniei și a altor probleme spinoase”. În schimb, deviza sovietică era că „«problema Germaniei fusese rezolvată, separarea era permanentă, iar politica lui Brandt (Ostpolitik) era garanția sa», ceea ce l-a determinat pe Bodnăraș să remarce: «Ca și cum germanii din est și din vest nu se vor uni în cele din urmă!»”. Bodnăraș a subliniat apoi că sprijinul pentru unificarea Germaniei reprezenta una dintre acele rare strategii de politică externă care beneficia de o puternică susținere populară în țară, având în vedere că „separarea Germaniei în două «așa-numite» națiuni” era „comparabilă cu încercarea de a prezenta Moldova drept o entitate separată de România”.
Medierea procesului de pace din Orientul Mijlociu
În a doua jumătate a anilor 1960, România s-a implicat în acțiuni de subminare a Planului Strategic al Uniunii Sovietice cu privire la Orientul Mijlociu. Țara a fost chemată pentru prima dată să medieze criza din regiune la jumătatea lui noiembrie 1956, după ce a pus la dispoziția ONU forțe de menținere a păcii pentru soluționarea crizei Suezului, iar ulterior Israelul i-a solicitat în mod discret să medieze tratativele de pace cu Egiptul. Această capacitate aparent surprinzătoare de a juca un rol important în Orientul mijlociu se datora în mare măsură prezenței sale notabile în regiune, care se făcuse deja simțită înainte de cel de Al Doilea Război Mondial datorită industriei petroliere. La începutul anilor 1960 și timp de încă două decenii, România a fost pe locul doi în lume la exportul de utilaje pentru foraj și rafinării și pe locul trei la producția de astfel de echipamente, motiv pentru care se bucura de o prezență importantă în regiune, pe care nici suprafața teritorială, nici interesele sale politice nu i-ar fi putut-o garanta altfel.
Industria petrolieră intensivă a României oferea oportunități politice surprinzătoare. Spre exemplu, în 1963, Coreea de Nord a renunțat la dependența față de Moscova pentru expertiza în domeniul prospecțiunilor petroliere, crezând că sovieticii „căutaseră intenționat petrol acolo unde nu era” și, în schimb, au cerut asistență României. Aceasta i-a oferit posibilitatea de a întreprinde eforturi de mediere pentru SUA (deși o combinație dintre rezistența Coreei de Nord și sabotajul Blocului Sovietic – în special maghiar – a blocat orice progres real). În timpul regimului Ceaușescu, România a beneficiat chiar și de statutul de observator OPEC.
Faptul că prezența sa era independentă de controlul sovietic – ținând cont și de interesele comune manifestate de Iugoslavia și de Uniunea Sovietică în regiune – a devenit evident în timpul războiului arabo-israelian din 1967, când România a refuzat să rupă relațiile cu Israelul, așa cum făcuseră celelalte țări din Blocul Sovietic. Dialogul purtat în iunie 1967, în cadrul căruia președintele Johnson a solicitat în mod deschis asistența României pentru medierea unui acord chino-american, a avut ca principală temă politica din regiunea respectivă. După ce a exprimat convingerea țării sale că Statele Unite manifestau „o atitudine rezonabilă față de conflictul din Orientul Apropiat”, prim-ministrul Maurer i-a explicat lui Johnson că „răspunderea pentru provocarea conflictului din Orientul Apropiat îi revine în mare măsură Uniunii Sovietice”. România, a subliniat Maurer, „nu poate să se ralieze poziției Moscovei pe tema Orientului Apropiat deoarece Uniunea Sovietică desfășoară în acea parte a lumii o politică intervenționistă periculoasă, amestecându-se fără menajamente în treburile interne ale țărilor arabe”.
(va urma)
