Prin excelență Creștinismul ortodox se adresează persoanei umane și nu națiunii, dar există o legătură profundă între calitatea națională și individ, pentru că fiecare eu uman se formează în concordanță cu zestrea moștenită de la părinți și într-o oarecare legătură cu istoria neamului din care se trage; astfel că existența persoanei este determinată de anumite caracteristici apriorice care o încadrează în anumite tipare vibraționale, gânditoare și sufletești ce pot fi asimilate specificului național. Așadar, potrivit doctrinei ortodoxe nu există om anațional, iar în ceea ce privește raportul Ortodoxie – națiune se poate spune că factorul național reprezintă una din componentele importante ce configurează lumea.
Raportul dintre Ortodoxie și naționalitate necesită folosirea unui limbaj antinomic și o gândire așezată pe acceptarea adevărului, conform căruia Dumnezeu a gândit și a imprimat din veșnicie fiecărei națiuni modelul, pe care aceasta se cuvine să-l împlinească în planul istoric.
Biserica Ortodoxă este atât comuniunea Sfintei Treimi extinsă în istorie și umanitate și plenitudine a revărsării Duhului Sfânt prin preoția Mântuitorului Hristos, cât și Biserică națională, care cuprinde în misiunea sa aspirațiile de înaintare socială și culturală a credincioșilor și a statului, fără a deveni tributară vreunei ideologii sau filosofii lumești (Diac. prof. dr. Petre I. David, Invazia sectelor, vol. III, Editura „Europolis”, Constanța, 2000, p. 63, 70).
Plecând de la premisa conform căreia toate lucrurile din lume reprezintă plasticizări ale cugetării lui Dumnezeu (Sf. Pr. acad. Dumitru Stăniloae, Ortodoxie și românism, p. 38), căci pentru fiecare dintre acestea există „un cuvânt care reprezintă norma lui de existență și calea lui de transfigurare” (Vladimir Lossky, Teologia Dogmatică, trad. de Pr. dr. Cristian Galeriu, Editura „Anastasia”, Bucureşti, 2014, p. 97) și cugetând la actul revărsării harului Duhului Sfânt asupra Sfinților Apostoli, sub forma darului cunoașterii limbilor tuturor popoarelor, putem deduce faptul că Dumnezeu a „aprobat diversitatea neamului omenesc și a recunoscut existența neamurilor” (Pr. prof. dr. Spiridon Cândea, Neamul şi izvorul său de purcedere, în „Revista Teologică”, nr. 1, anul XXXIV, ianuarie 1944, p. 16-17).
Sfântul Preot prof. Dumitru Stăniloae afirmă că: „Ortodoxia nu este un sector al vieții detașat de toate faptele și condițiile naturale ale omului; căci dacă e drept că până la un punct neamul acoperă sectorul Ortodoxie, dând unei forme universale în anumite privințe un colorit propriu, la rândul ei și Ortodoxia cea universală acoperă întreg pe fiecare neam care aderă la ea” (Sf. Pr. acad. Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism, p. 144).
Genealogia identitară și religioasă a Neamului Românesc dovedesc o întrepătrundere atât de iubitoare și intimă a acestuia cu Creștinismul apostolic, încât această împreună ființare se poate asemăna cu o „perihoreză” (Pr. Cristinel Ioja, Dogmele credinţei reflectate în unitatea Bisericii şi a neamului românesc în prima jumătate a secolului al XX-lea, în „Revista Ortodoxia”, Seria a II-a, anul X, nr. III, iulie-septembrie, 2018, București, p. 54).
Preotul Nicolae Steinhard spunea: „Știu că există o simțire și o gândire românească, un cer românesc, un farmec românesc, o minunată dulceață românească sfâșietor și de necrezut de dulce și de blândă, care ne duce până la porțile paradisului” (Pr. conf. dr. Gheorghe Holbea, Legea românească, credinţa creştină şi dragostea de neam, în „Revista Ortodoxia”, Seria a II-a, anul X, nr. II, aprilie-iunie, 2018, București, p. 30), arătând prin aceasta că noi românii ne putem mântui, fără a ne dezice de caracterul național. Acesta (caracterul național) reprezintă de fapt pecetea pusă în sufletul, sângele, firea și pe chipul persoanei umane de către părinții și strămoșii săi, dar și de istoria și țarina neamului (Ibidem, p. 25). Prin urmare, putem conchide că abordarea temei naționalului din perspectiva învățăturii de credință ortodoxă și a concepției reprezentanților Națiunii Române din Transilvania este una oportună și revelatoare de înțelesuri teologice.
Anul 1630 marchează începutul unei ofensive agresive a Calvinismului în Transilvania, iar acest lucru a fost doar pretextul religios ce acoperea o acută problematică națională, după cum confirmă Nicolae Iorga, care a observat că misiunea de calvinizare a reprezentat „încă o dovadă că e vorba de o persecuţie răspicat naţională, de o tentativă de distrugere morală a unei naţiuni, fiindcă de trupurile din care se alcătuiește o nație are oricine totdeauna nevoie, pe când ceea ce stă în calea unei puteri încălcătoare este sufletul celorlalți – acest suflet, prin urmare trebuia înăbușit, distrus cu desăvârșire” (Acad. Nicolae Iorga, Istoria românilor…, p. 171).
Eșecul misiunii de calvinizare, precum și statornicia identitară așezată pe temeiul credinței strămoșești ortodoxe a românilor din Transilvania reiese și din scrisoarea Superintendentului Ştefan Katona Gelejinus, din 24 Septembrie 1640, în care acesta aduce la cunoştinţa principelui Gheorghe Rakoczi I că „nu se găseşte între preoţii români şi între candidaţii la scaunul vlădicesc vacant nici unul, care să poată fi înduplecat a-şi schimba credinţa, căci se tem că un astfel de preot sau episcop poporul nu l-ar primi şi cine ştie ce i s-ar întâmpla, dacă ar cuteza să meargă între români” (C. Rudnean, Factorul religios determinant în istoria naţională…: „Religia să şi-o schimbe din temelie deodată nu se află nici unul (e vorba de vlădici) şi nici nu s-ar învoi la aceasta, pentru că patriarhul l-ar excomunica și nu s-ar putea sfinţi de vlădică şi apoi românii nici nu l-ar primi şi ieşind între ei astfel, cine ştie ce ar păţi”, cf. Ştefan Meteş, Mănăstirile româneşti din Transilvania şi Ungaria…, p. 22). De asemenea, un cronicar pe nume Georg Hanner a scris, pe la anul 1640, că „românii măcar de se făgăduiau ascultători superintendentului calvinesc, credinţa şi legea cea părintească n-o părăseau, nici se supuneau înnoirilor calvineşti, ci pururea se scârbeau de acelea” (Mitropolitul Antonie Plămădeală, Romanitate continuitate unitate…, p. 192).
Mitropolitul Varlaam al Moldovei (1632-1653) a venit în ajutorul preoţilor români din Transilvania în anul 1642, osândind doctrina calvină ca fiind „plină de otravă aducătoare de moarte sufletească” (Sebastian Stanca, Preoţimea română din Ardeal…) și a susţinut Ortodoxia din Transilvania alcătuind Răspunsul la catehismul calvinesc – prin care i-a încurajat pe românii ardeleni „să nu se lase atraşi de erezia cea rătăcită” (Mitropolitul Antonie Plămădeală, Romanitate continuitate unitate…, p. 192-193) și tot el a dedicat Cartea românească de învăţătură celor „cu noi de un neam români, pretutindenea tuturor ce să află în părţile Ardealului şi într-alte ţări, pretutindenea ce sunteţi cu noi într-o credinţă” (Florian Dudaş, Vechile tipărituri…, p. 122), oferindu-le transilvănenilor ortodocși suportul doctrinar al contracarării acțiunilor de convertire la Calvinism. Această activitate a ierarhului moldovean nu a făcut decât să confirme spusele Patriarhului Constantinopolului, Chiril Lukaris, care, în anul 1621, a menționat faptul că românii trăitori în cele trei principate, Ardeal, Moldova și Țara Românească, sunt uniți prin „legătura de sânge și de iubire” (Acad. Nicolae Iorga, Istoria românilor…, p. 167.), adică erau conștienți că sunt frați și membri ai aceleiași Națiuni Române, datorită zestrei identitare comune, reprezentate de etnicitate, limbă și credință. Această unire sufletească, după cum vom vedea, îi va determina pe domnitorii și ierarhii din Țara Românească și Moldova să se implice în viața românilor din Transilvania în calitate de protectori ai identității românești, care era pusă adeseori în pericol de politica stăpânitorilor unguri de religie catolică sau reformată. Astfel că, odată cu venirea pe tronul mitropolitan al Transilvaniei al Sfântului Ilie Iorest (1600-1678), acesta a adus cu sine „curentul românesc de care era însuflețită atunci Biserica Moldovei” (Ibidem, p. 173) și, mai mult decât atât, ierarhul ardelean, potrivit surselor istoriografice, ar fi colaborat cu Domnitorul moldovean Vasile Lupu, în vederea dezrobirii Transilvaniei, de către trupele românești din Moldova (Ștefan Meteș, Istoria Bisericii…, vol. I, p. 133), drept pentru care stăpânirea maghiară l-a întemnițat și depus din scaunul vlădicesc al Mitropoliei. Misiunea de apărare a Ortodoxiei în fața ofensivei calvine, depusă de Sfântul Mitropolit Ilie Iorest, a fost catalogată de Principele George Rakoczi I drept „crimă” (Gheorghe Barițiu, Studii şi articole…, p. 76).
O altă dovadă a responsabilității și purtării de grijă de care era însuflețit domnitorul moldovean Vasile Lupu față de românii ardeleni reiese dintr-una din scrisorile adresate de către acesta vizirului turc, în care îi transmite că în Ardeal locuiesc români mai mult de o treime și aceștia sunt dornici de a dobândi libertate, iar acest lucru reprezintă în viziunea sa o premisă importantă pentru ca ei să se răscoale și să se ridice împotriva ungurilor cu război (Acad. Nicolae Iorga, Istoria românilor…, p. 174).
Cronicarul Georg Hanner a scris, pe la anul 1640, că „românii măcar de se făgăduiau ascultători superintendentului calvinesc, credinţa şi legea cea părintească n-o părăseau, nici se supuneau înnoirilor calvineşti, ci pururea se scârbeau de acelea” (Mitropolitul Antonie Plămădeală, Romanitate continuitate unitate…, p. 192).
Sfântul Mitropolit Simion Ștefan a devenit, odată cu numirea sa ca Mitropolit al Transilvaniei, în 10 octombrie 1643, doar vicarul superintendentului calvin, de care trebuia să asculte necondiționat, supunându-se, astfel, tuturor condițiilor dictate de cancelaria regală ungurească; dintre acestea, cea mai radicală fiind impunerea ruperii unității canonice și ierarhice cu mitropoliile românești vecine; însă sursele istoriografice confirmă faptul că ierarhul ardelean nu a dat curs politicii calvine, ci a rămas statornic în slujirea Legii românești (Acad. Nicolae Iorga, Istoria românilor…, p. 175, 176, 178). De asemenea, legăturile diplomatice și politice susținute pentru promovarea cauzei românilor ardeleni, pe care Sfântul Mitropolit Sava Brancovici le-a deținut cu oficialii turci, ruși, români (din Țările Române) și conducătorii de la Viena, precum și statornicia în Legea ortodoxă au fost socotite de conducătorul Apafi trădare a intereselor maghiare și a țării, drept pentru care, în anul 1679, ierarhul ortodox este depus din funcția de întâistătător al Bisericii românilor din Transilvania (Ștefan Meteș, Istoria Bisericii…, vol. I, p. 239). Această alungare din tronul mitropolitan al Ardealului s-a datorat, spun sursele istoriografice, și faptului că Sfântul Sava Brancovici a fost omul reprezentativ și vectorul principal al politicii românești duse de Domnitorul Șerban Vodă din Muntenia (Acad. Nicolae Iorga, Istoria românilor…, p. 190).
Credința greco-catolică a fost privită de românii neuniți, după cum declară Nicolae Iorga, ca „un eres pierzător de suflet al legii nemțești” (În perioada vacantării scaunului vlădicesc, comunitatea românească din întreg Ardealul a fost păstorită până în anul 1735 de Episcopul ortodox de Râmnic, cf. acad. Nicolae Iorga, Istoria românilor…, p. 263), iar problema iscată de propaganda Curții în favoarea Uniatismului a atras din partea ortodocșilor ardeleni o implicare de natură armată, aceștia sprijinindu-l pe Sfântul Visarion Sarai, între anii 1744-1746, în demersul acestuia de a mobiliza comunitatea ortodoxă să rămână statornică în religia răsăriteană (Acad. Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti…, vol. II, p. 125). Activitatea călugărului Visarion Sarai, în perioada 1744-1746, a produs atâta emulație ortodoxă în sânul românilor din Transilvania încât „poporul nu mai cerceta bisericile unite şi nu mai primea slujbele religioase de la preoţii uniți” (Cuvintele aparțin Episcopului Inochentie Micu Klein, C. Rudnean, Cauzele religioase ale revoluţiei lui Horia, Cloşca şi Crişan, în „Foaia Diecezană”, nr. 8, anul L, din 24.02.1935, p. 1).
„Statul și clerul catolic” nu s-au arătat dispuși să susțină Națiunea Română în ciuda acceptării de către o parte a ei a Unirii cu Roma, pentru că funcțiile de conducere a societății catolice au rămas tributare și accesibile întru totul maghiarilor, care aveau să-și urmeze doar propriile interese (Acad. Nicolae Iorga, Istoria românilor…, p. 261). De asemenea, pentru această perioadă există menţiuni care atestă o amplă misiune de păstrare a credinţei ortodoxe şi a recunoaşterii drepturilor românilor în Transilvania. Textul scrisorii adresate ţarinei Rusiei, Elisaveta, în anul 1757, semnată de călugării Teodosie, Daniil şi Ştefan, de preoţii Avram, Petru, Ioan Cosma, Avram şi Măcinic din Sibiel, precum şi de patru ţărani (Oprea Miclăuş din Sălişte, Filimon Vintilă, Avram Deleanu şi Constantin Petru din Jina), dezvăluie sentimentele şi convingerile românilor ortodocşi din Transilvania (Ştefan Meteş, Mănăstirile româneşti din Transilvania şi Ungaria…, p. 34). Aceşti luptători pentru păstrarea credinţei ortodoxe s-au adresat astfel ţarinei Rusiei:
„Ne iaste sufletul nostru întristat până la moarte pentru sâla eresului unaţii […] că suntem năcăjiţi aşa tocma ca şi mai de înainte creştinii în vremile împăraţilor celor tirani, în temniţe, în obezi şi în legături ne ţin atâta cât şi moarte ne vine multora dintru acea patimă şi bisericile şi schiturile le pradă şi am jăluit dintru noi şi la împărăţia aciasta a noastră şi ne-au răspuns că nu sileşte, iar deac-am venit la casele noastre nimica pace nu avem, numai ne silesc au să jurăm întru acelea dogme, au deacă nu, pe loc ne pun la închisoare şi de acolo nu putem să scăpăm, ci numai au să ne lepădăm de credinţă, au să murim închişi, şi în locuri străine, fugind de vrăjmaşii noştri uniţi, care mult necazu, grea povară şi întunecată rătăcire a noastră văzând-o Împărăţia ta şi fiind şi noi oi din oile staulului păstorilor Împărăţiei tale, apucându-ne lupii cei răpitori de suflet şi stricându-ne din credinţa cea pravoslavnică, care mulţi dintre noi nu ne-am pomenit întru acest eres, şi de nu se va strica acuma acest eres, la început, aşa va rămânea în veac” (Ştefan Meteş, Mănăstirile româneşti din Transilvania şi Ungaria…, p. 35).
Printre apărătorii transilvăneni ai Ortodoxiei din secolul al XVIII-lea (În veacul al optsprezecelea patima răzbunătoare se arată a fi şi mai înverşunată împotriva celor ce nu vor să-şi lepede Legea ortodoxă. Puşi la lucrări incompatibile cu poziţia lor, preoții români erau bătuţi cu beţe, alungaţi de pe moşie, aruncaţi în închisori, obligaţi la robotă şi dare grea, pe lângă năpăstuirile ce aveau să le sufere din partea dregătorilor statului, cf. Sebastian Stanca, Preoţimea română din Ardeal în slujba idealului naţional, în „Renașterea”, nr. 15, anul V, din 10.04.1927, p. 4), canonizați de Biserica Ortodoxă (aceștia sunt prăznuiţi ca sfinţi mărturisitori de către Biserica Ortodoxă Română la data de 21 octombrie), care au fost arestaţi şi întemniţaţi, se pot aminti: ieromonahul Sofronie (arestat în 1761 la Sibiu), ţăranul Nicolae Oprea şi preotul Moise Măcinic din Sibiel (care au fost arestaţi în 1750 şi au pierit în temniţă la Kufstein); preotul Ioan din Galeş (mort în temniţa din Kufstein) şi Cosma din Deal (arestat împreună cu soţia şi copilul în 1755). De asemenea, politica unionistă a făcut numeroase victime în rândul preoţilor ortodocşi din Ardeal, dintre care se pot enumera următorii: Constantin Turciu (Hunedoara), Ioan Hagi Crişănuţ (Bistra), Ioan din Bedeleu, Dumitru Marcu (Certege), Vasile (Pintic), Dumitru (Cinciş), Mihai (Băcia), Ion (Bârsău), Anghel (Săcărâmb), Constantin (Rapolt), Toader (Băcăinţi), Antonie (Lupşa), Dumitru (Ocolişul Mare), Vasile (Cucerdea), Simion (Cricău), Matei (Hăpria), Costea (Decea), Petru (Nirasteu-Mureş), Ioan (Micăsasa) etc. (Constantin Voicu, Biserica strămoşească din Transilvania…, p. 68).
În petiţia românilor din Valea Rodnei, înaintată reginei Maria Tereza, la 13 aprilie 1758, aceştia s-au plâns că „le sunt încălcate în picioare toate drepturile dumnezeieşti şi omeneşti” (Contribuţii istorice privitoare la trecutul românilor…, p. CI.).
Documentele de la 1760 confirmă faptul că șapte mii de țărani români împreună cu preoții lor se adunaseră la Zlatna pentru a pune la cale o răscoală (Gheorghe Vasilescu, Din suferinţele Bisericii noastre în teritoriul vremelnic ocupat (1916-1918), în Biserica Ortodoxă Română şi marea Unire, vol. II, Editura Basilica, 2018, p. 96), lucru care s-a și realizat în 21 aprilie 1760, când Sfântul Sofronie, în calitate de conducător al românilor, nemulțumiți că le este încălcat dreptul de exprimare a credinței ortodoxe, a intrat în forță în Zlatna (Munții Apuseni), unde i-a făcut pe oameni să conștientizeze nedreptățile pe care le suportau și i-a îndemnat să rămână fideli Bisericii strămoșești și credinței străbune (Silviu Dragomir, Istoria Desrobirei Religioase a Românilor…, p. 159). În cadrul Sinodului de la Alba-Iulia, din perioada 14-18 februarie 1761, călugărul Sofronie a emis o proclamație în 19 puncte, care conține următoarele prevederi: prizonierii români care au luptat pentru apărarea Ortodoxiei să fie eliberați; să se acorde libertate cultului ortodox; românii ortodocși să fie „ascultători, să plătească darea împărătească și să îndeplinească celelalte servicii care se cuvin”; să se oprească incitarea la răscoală și să se cultive valorile morale și sentimentul religios în popor (Ibidem, p. 195, 196). Ceea ce este foarte important de relevat în legătură cu aceste revendicări de natură religioasă este faptul că ele nu au fost singurele probleme cărora românii ortodocși ar fi dorit să le găsească rezolvare, pentru că mișcarea Sfântului Sofronie a devenit o adevărată revoluție socială, în care s-a strigat următorul slogan: „A trecut puterea domnilor, acum suntem noi domni” (Acad. Nicolae Iorga, Istoria românilor…, p. 289), așadar, românii și-au exprimat dorința de autodeterminare în Transilvania și au dovedit că sunt dispuși a depune orice jertfă pentru atingerea acestui deziderat. Conflictul religios din Transilvania a fost tranșat în cele din urmă de politica vieneză prin aplicarea unui regim al terorii, transpus în practică prin arderea și dărâmarea a sute de biserici și mănăstiri ortodoxe și condamnarea a sute de preoți ortodocși la temniță sau exil.
Ulterior, misionarismul catolic, întrupat în activitatea episcopului unit Petru Paul Aron (1752-1764), s-a impus în Transilvania prin intermediul tunurilor comandate de francezul Rabutin şi germanul Bucow (Teodor M. Popescu, Uniaţia în lumina adevărului istoric…, p. 44-45). Mărturiile istorice menţionează faptul că Bukow, începând cu anul 1761, a dărâmat cu tunurile schiturile şi mănăstirile construite de zid, iar pe cele din lemn le-a ars, numărul acestora ajungând la ordinul zecilor (Constantin Voicu, Biserica strămoşească din Transilvania…, p. 65). De pildă, au fost incendiate aşezămintele monahale din: „Arpaşu de Jos, Berivoiul Mare, Bucium, Comana de Jos, Dejani, Lisa, Mărgineni, Ohaba, Porumbacu de Sus, Scorei, Vaida Recea, Telechi Recea, Veneţia de Jos şi de Sus, Mintiul Român, Strâmba Fizeşului, Treznea, Cioara, Geoagiul de Sus” etc. (Ibidem, p. 67-68).
Un act de mărturisire a Ortodoxiei, însoțit de un gest jertfelnic de revendicare a drepturilor legitime pentru românii ardeleni, au împlinit și Sfinții Martiri Năsăudeni – Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigorie din Zagra și Vasile din Telciu – însoțiți de alți nouăsprezece țărani, în data de 12 noiembrie 1763, pe platoul din Salva. Aceștia s-au opus politicii orchestrate de la Viena care urmărea să-i determine pe români să-și părăsească credința strămoșească ortodoxă și s-au învrednicit de cununile măririi în Împărăția Cerurilor (Mineiul pe luna noiembrie, Editura Institutului biblic și de misiune ortodoxă, București, 2017, p. 241-243).
Concluzii
Atestările legate de existența românilor creștini în arealul Transilvaniei încă din secolele al II-lea și al III-lea, păstorirea acestora de către ierarhii Bisericii Răsăritene, ce se aflau în comuniune cu Patriarhia de Constantinopol (sec. al VII-lea), și cu episcopii de peste munți, de la Curțile domnitorilor din Țara Românească și Moldova, confirmă faptul că românii au devenit ceea ce sunt și s-au format ca națiune, trecând printr-un proces de Hristogeneză identitară.
Zicerile de felul „așa am apucat”, cu care se apărau românii în fața misionarilor apuseni, manifestându-și astfel voința de a rămâne statornici în credința răsăriteană, precum și suferirea nedreptăților și a lipsurilor pentru iubirea Legii românești, relevă faptul că întreg parcursul istoric al românilor din Transilvania a fost o urcare a Golgotei și o împreună-răstignire cu Hristos Domnul. Simfonia realizată prin amestecarea traiului zilnic cu predaniile bisericești s-a desăvârșit prin cuminecarea identității românești și a avut ca rod cristalizarea unei conștiințe îmbibate de spiritul moralei creștine și a unei voințe luminate de a dăinui ca neam.
Trăind sub ascultarea duhovnicilor plini de Duh Sfânt și iubitori de neam, românii din Transilvania au legat cu Dumnezeu o relație iubitoare (Dumnezeu drăguțul, Măicuța Domnului), duioasă și echilibrată, chiar românească, am putea spune.
Reprezentanții Bisericii au contribuit la realizarea și păstrarea simfoniei dintre Ortodoxie și etnicitatea românească, conștienți de faptul că numai prin apropierea de Dumnezeu Neamul Românesc va putea dăinui, se va împlini și va fi capabil să urce spre zările luminoase, spre care este chemat de Tatăl ceresc.
Pr. dr. Cristian Vlad Irimia
Biserica „Izvorul Tămădurii”
Staţiunea Covasna
ROMÂNIA
