„… Şi, Doamne, către Putna şi către Dreptate,

În Alba e un clopot de lacrimi, care bate.
Iluminând utrenii şi prelungind vecernii,
El cântă primăvara la începutul iernii.

Muntenia – temeiul, ca şi Moldova toată,
Doar când s-a-ntors Ardealul, vru clopotul să bată.
Divinul nostru clopot, îndreptăţit să spună
Că suntem toţi acasă la mama împreună…”
(Adrian Păunescu)

Marea noastră Sărbătoare Naţională păstrează ecoul celei mai măreţe înfăptuiri a românilor, întreţine şi veghează flacăra iubirii de ţară, de frăţietate şi de durabilitate statală. Momentul Reîntregirii României ne-a făcut cunoscuţi lumii ca un popor puternic, trecut prin atâtea hopuri istorice şi persistent în fierberea celei mai înalte aspiraţii, UNIREA, care a însemnat şi eliberare deplină, şi dobândirea demnităţii neamului, smulse din marea şi îndelunga nedreptate a veacurilor. Românii din Ardeal, înrobiţi, umiliţi, batjocoriţi, au făcut din nădejdile lor citadelă inexpugnabilă, care a rezistat în faţa tuturor încercărilor de convertire cetăţenească şi religioasă.
Se ştiau români şi au rămas români, aveau o credinţă proprie şi au rămas în religia lor, îndurând mizeria desconsideraţiei şi degradării ca naţie de către străini împământeniţi aici prin barbarism.
A readuce pământul, pe care ai trăit ca sclav anonim, la rangul de propria ţară înseamnă să te înalţi, să-ţi prinzi în piept emblema de restaurator de neam, să te înregimentezi în datina străbună cu tot darul pe care ţi l-a dat Dumnezeu. Şi ei, ardelenii, au făcut din Ardeal altarul de închinăciune pentru toţi românii, care, în această zi de bucurie naţională, se îndreaptă spre Alba-Iulia, spre „Mecca noastră”. Aici ne cheamă clopotul Transilvaniei române, aici ne regăsim frate cu frate, aici ne închinăm în faţa jertfei, aici îi preamărim pe eroi. Aici arde intens marea flacără a tăriei neamului, care îşi aruncă lumina peste Carpaţi şi pretutindeni unde vibrează suflet românesc. Aprinsă în altarul transilvan, unde s-a sfinţit „sceptrul cu trei peceţi”, purtat de primul întregitor de neam, făclia Unirii ne-a călit peste veacuri, ne-a însufleţit în confruntările dure ale vremurilor, ne-a luminat datoria de a merge până la izbânda finală.
Ziua de 1 Decembrie aspru ne-a dat România Mare, care a spus lumii cine suntem şi ce vrem, România care şi-a primit verdictul puterilor Europei de stat îndreptăţit a-şi relua ce-a fost al lui, România care şi-a plătit reîntregirea cu suferinţe şi jertfe, rezultat firesc al nestinsei credinţe în dreptatea sa. Ţara aceasta, cu toată zbaterea ei istorică, cu măreţia eroilor, cu lumina izbânzilor, cu ecoul durerii, pulsează în inimile românilor cu conştiinţă trează, care se consideră datori să-i apere marea cucerire a identităţii naţionale, să n-o lase pradă poftelor străine. E un legământ pe care trebuie să-l predăm din generaţie în generaţie.
De aceea, cu iubirea de ţară nu se glumeşte. Iubirea de ţară nu se cuantifică, nu se pune pe tarabă, nu se comercializează. Ea este sacră, şi atât! A o trâmbiţa doar în interes personal înseamnă a te dezagrega moral. A o coborî în ridicol, făcând din aceasta o bravură de nenaţionalist înseamnă să-ţi ştergi identitatea, să-ţi pierzi calitatea umană, devenind bestia care nu urmăreşte un alt scop al acţiunii decât a ucide pentru a trăi!
Din păcate, se găsesc unele voci ale unor pierduţi cu duhul care au început să mormăie că nu-i prea potrivită ziua de început de iarnă pentru sărbătoarea Zilei Na­ţionale, plângându-se că le „îngheaţă mâna pe drapele”. Astfel de opinii sunt emise de suflete deja îngheţate, care mai suflă doar pentru a mai şopti neputinţa muribundului.
O altă categorie a pierzaniei o reprezintă cei ce vehiculează ideea că ziua de 10 mai ar fi demnă de a se considera ziua de sărbătoare a ţării, urmărind să smulgă României de astăzi demnitatea naţională, aşa cum au mai făcut-o şi altă dată, şi s-o încredinţeze tutelei străinului lacom, nesătul şi împopoţonat de un lux ridicol, în totală discordanţă cu viaţa poporului, pe care vrea să-l stăpânească din nou, că aici „are balta peşte”. Aceasta ar însemna să ne coborâm în micimea supunerii, a plecăciunii, pentru că prin a preda unei fantome a trecutului suveranitatea autorităţii statale, românii n-ar face altceva decât să-şi declare neputinţa de a exercita administrarea vieţii poporului. Or, aşa ceva nu mai este posibil astăzi, chiar dacă acum, temporar, ne aflăm într-un moment tulbure, de nesiguranţă, sub o conducere dezechilibrată, care nu trebuie să mai dureze. Avem oameni cu educaţie şi instruire solide pentru a ne cârmui ţara. Pe ei îi chemăm să repare ce s-a deteriorat în viaţa noastră, sub o conducere ostilă poporului, care a creat şi această dezorientare în sentimentele de legătură cu patria noastră.
Să aducem la Marea Sărbătoare amintirea tuturor pragurilor pe care poporul nostru le-a trecut pentru a-şi scrijeli în piatră dreptul de stăpân în ţara lui, să înălţăm cântec de slavă sacrificiului în numele crezului sfânt al
înaintaşilor, care au zidit din osul lor hotarul ţării, chezăşie a dăinuirii noastre! Să presărăm „pe-a lor morminte /Ale laurilor foi!”
La Alba-Iulia, bat clopotele UNIRII!