Ninge-a România Mare
Ninge-a rugăciune și-a înduplecare,
Ninge ca un credit cu dobândă mare,
Ninge ca din rană și ca din seringă,
Din coșmarul lumii a-nceput să ningă.
Ninge în prăpăstii, ninge-n ochi și-n cupe
Și lumina lunii parcă se-ntrerupe,
Ninge cu bandaje, ninge cu canale,
Când ninsoare dârză, când ninsoare moale.
Ninge pas de gâză, ninge tras cu tunul,
Ninge a distanță, Unu minus Unu,
Ninge-a adaptare și a nedreptate,
Ninge harta rece, Romania Mare.
Ninge tot trecutul pentru și-mpotrivă-ți,
Ninge sinucideri în halou de crivăț,
Ninge nădușeala când ne este frică,
Vânatorul trage și vânatul pică.
Ninge praf de cretă, rumeguș de rază,
Ninge-n trei provincii ce se-nsingurează.
Troienite lacrimi și, cumplit, bing-bangul
Viscolindu-și mortul îi îmbracă ștreangul.
Ninge a zăpadă veche, țurțurie,
Sania se întoarce în copilărie,
Caii altor vremuri fornăie în aburi,
Haina altor vârste urcă în dulapuri.
Ninge în albastru ca în sine însuși,
Dumnezeu când ninge e întreg în plânsu-și.
Un impozit straniu crivățul ne cere,
Ninge sfârc de lampă de la Înviere.
Moș Crăciun pe gheață reînvață mersul,
Ninge să se vadă bine Universul.
Și, din dealul Crucii până-n dealul Hulii,
Ninge praf de marmuri drumul Albei Iulii.
Alba-i sus în clopot, că se rebotează
În delir de faclă și-n ninsoare trează,
Cântă Tudor Gheorghe deșteptând orașul,
El de la Craiova, și, din Cluj, Fărcașu.
Ninge harta veche, cuie de jăratic,
Ninge-a amintirea craiului carpatic,
Ninge a proiecte și-a îmbărbătare,
Ninge a-nviere: România Mare.
Dacii liberi
Noi n-am avut nevoie
Să luăm adeverințe
Că vieţuim acasă,
În patrie la noi,
Am fost și vom rămâne
De-a pururi dacii liberi
Și iubitori de pace,
Și vrednici de război.
La Sarmisegetuza,
La focuri, cu Zamolxe,
Şi stelele din ceruri
Din sânge ni se rup.
Nu ne-au învins romanii
Şi-am râs de toţi barbarii
Strigând la ei cu steagul
Făcut din cap de lup.
Aceasta dăm de ştire,
De sub pământul nostru,
Urmaşilor în care
Reinviem acum.
Femeile iubindu-şi
Să nască dacii liberi
Spre răzbunarea noastră
Pe cel din urmă drum.
Numiţi şi ţara noastră
Cu numele ei dacic,
Iubiţi pe nou veniţii
După atâţia ani,
Dar veşnic ţineţi minte
Că peste dacii liberi
Au tot călcat invazii
Şi altfel de romani.
Noi am rămas în glie
Şi devenim pădure,
Şi devenim recolte,
Să vă hrănim pe voi,
Şi temelia ţării
S-o întărim cu oase,
Şi iubitori de pace,
Şi vrednici de război.
Cu tot ce năzăreşte
Din firea noastră veche,
Dăm Romelor de ştire,
Prin ierburi murmurând,
Că numai oboseala
Ne-a aşezat sub scoarţă,
Dar dacă e nevoie
Ne vom scula orïcând.
