♦ „După ce am avut întrevederi oficiale la București, ca delegați ai
Uniunii „Vatra Românească”, poetul Adrian Păunescu ne-a dedicat poezia Clopot ardelean la București (S-a urcat Ardealul azi noapte-n tren / Și-a venit mâhnit în Capitală, / Să ne-nvețe tragicul refren / Despre cei ce Țara nu și-o-nșeală)” – declară șef lucr. univ. ing. Adrian Moisoiu
Când vedem cu câte urgii antiromânești s-a confruntat Poporul Român, cu referire specială în perioada postceaușistă, ne dăm seama cât de mult suntem de iubiți, sub soare, dacă a fost posibil ca, printre atâtea trădări, să rămânem în picioare și, având în frunte călăuze luminate și dârze (cum ar fi distinsul șef lucr. univ. ing. Adrian Moisoiu), „steagul” românilor din Ardeal să continue să fluture, încă, deși „frâiele” naționale ne sunt trase cu vrăjmășie, din exterior și interior, de exponenții aceluiași „cal troian” introdus în Cetate într-un chip și mai viclean decât în vremea instaurării comunismului sub măști bolșevice!
Nu ar fi, deci, deloc târziu, mai ales că generația tânără ne-a fost dezorientată în mod deliberat, să luăm aminte la acei înaintași de seamă, precum domnul Adrian Moisoiu (reprezentant de frunte al Uniunii patriotice „Vatra Românească”, deputat al Partidului România Mare în legislaturile 2000-2004; 2004-2008), care s-au ridicat dintre noi și cărora li se cuvine, pentru meritul de a fi ani la rând stavilă unui Occident protector al antistatalului ong numit UDMR și a se fi promulgat nenumărate legi, a le asculta, cu respect și recunoștință, splendida „lecție de istorie” în care s-au remarcat (sub flamura Demnității Neamului) ca personaje de prim-rang!
– Domnule Adrian Moisoiu, ce studii, de specialitate, aveți?
– Am fost șef de promoție, în 1954, la Liceul târgu-mureșan „Alexandru Papiu Ilarian”. Apoi am intrat, al doilea, la Politehnica din Cluj-Napoca. După absolvire, am lucrat în învățământul preuniversitar, având ca profesor, gradul didactic I și, ulterior, în învățământul universitar (Universitatea „Petru Maior” din Târgu-Mureș)…
– Cât de rar vedem pe cineva, cu o vervă ca a dumneavoastră, să se dedice cauzei românilor ardeleni! Mureșenilor, în primul rând!
– Mulțumesc, m-ați flatat!
– Cum ați văzut schimbarea, în climatul de teroare al sfârșitului de an 1989, unui regim politic cu un altul?
– Îmi puneți o întrebare foarte grea! În primul rând, aș vrea să elimin confuzia din mintea multora! E clar că am avut de-a a face cu o lovitură de stat, promovată din exterior prin președintele sovietic Gorbaciov. Cu aportul „reformatorului” Ion Iliescu, omul lui.
– V-a surprins răsturnarea dramatică, parcă desprinsă dintr-un film, a președintelui Ceaușescu?
– Mă așteptam, mai ales după 1988, să fie o explozie socială și să putem trăi mai bine. Dar nu mi-am închipuit că se va termina cu dizolvarea PCR și cu asasinarea stalinistă a conducătorului său. Îmi vine acum în minte o vorbă a lui Nicolae Ceaușescu: „În Țara mea și cu Partidul meu în frunte, nu mi-e frică de nimic!”. Și iată că exact în Țara lui, cu Partidul lui în frunte, a sfârșit prin a fi executat! De asta spun, deci, că nu m-am așteptat la așa ceva!
– Erați atunci la Târgu-Mureș?
– Da. Fetița mea juca șah la un concurs în Iași. A revenit acasă înainte de Crăciun, spunându-mi că acolo începuseră niște tulburări anticomuniste și anticeaușiste.
– Cum l-ați perceput pe fostul președinte, linșat printr-un proces inchizitorial și pus la zidul din Târgoviște? Ați realizat că era o manipulare grosolană a noii puteri?
– Fără discuție! Mi-am dat seama că asistam la un proces contrafăcut. O punere la zid cu acuzații prefabricate! Fără să i se permită, într-o grabă suspect de mare, să dea niciun fel de răspuns!
– De ce credeți că a fost nevoie de un exemplu (răsunător și înfiorător) al unui masacru, în România, nemaiîntâlnit în țările din lagărul sovietic? Mă refer la operațiunea teroristă, mediatizată mondial, în urma căreia au fost declarați oficial 1.104 morți. Știți că la Timișoara cele mai multe victime au fost împușcate prin ochire, în frunte și inimă?
– Nu știu! Dar mi se pare suspect că multe din victimele Timișoarei nu s-au regăsit în familiile lor. Mă întreb, așadar: unde sunt rudele celor care au fost uciși? De unde erau aceste victime? Din București? Păi, se poate trece cu vederea că avem mulți care nu se regăsesc nicăieri? Și atunci? Cine erau ei? Răspunsul (îl dau unele troițe ridicate, de exemplu, în Ungaria) nu întârzie să apară: erau victime din exteriorul Țării… Nu ne-au aparținut nouă, au venit la noi cu o anumită linie trasată…
– V-a surprins faptul că, pe 25 decembrie 1989, s-a format „cât ai bate din palme” un ong, UDMR, printr-o surprinzătoare regrupare a maghiarilor (atât de rapid și cu cereri atât de radicale)?
– Bineînțeles! Dar vă spun că tot timpul am resimțit structura lor subterană. Încă de când am venit în Târgu-Mureș în 1945, când administrația horthystă încă nu plecase! În același timp, administrația românească nu se instalase. Era, o situație, un pic mai confuză! Știam de altfel de când eram copil în clasa a II-a, despre această diferență sau, cum să îi spun, politică subterană antiromânească (după care mulți, din cei de-aici, plângeau la momentul respectiv).
Era o expresie a nemulțumirii lor că a existat cândva Marea Unire, a românilor din Ardeal, la 1 Decembrie 1918 etc. Nu este, deci, de mirare că, după aderarea Ardealului la România, au existat neîncetat forțe străine care au încercat să mențină o stare de spirit antiromânească, ce au ieșit la suprafață în anii ’89, ’90, la cei ce visau și visează acapararea Transilvaniei la Ungaria!
– Le-a fost Ceaușescu incomod? Deranjant?
– Îmi aduc aminte de un lucru, probabil de mulți uitat, când a avut loc o discuție, la Arad, între Janos Kadar (conducătorul Ungariei) și Nicolae Ceaușescu… Când liderul ungar a insistat pe așa-zisa „problemă” maghiară, referitoare la Ardealul nostru, Ceaușescu i-a dat o replică de genul: „Dacă mai insistați mult în această direcție, noi suntem dispuși ca – mâine dimineață – trupele române să defileze prin Budapesta!”. Știți ce a făcut Kadar? S-a ridicat și a plecat de la discuții! Știu asta de la ministrul nostru de Externe…
– … Ștefan Andrei?
– Da. A publicat informația și în Presă. Este, deci, normal ca, în susținerea ideii acțiunilor subterane, să existe o organizație care a izbucnit pe față în 1989: UDMR!
– Puterea postceaușistă, instalată la București, nu era expresia poporului (a românilor majoritari)? Nu era exponentă a românilor ardeleni?
– Hai să fim cinstiți, structura politică de la București era una „mixtă”!
– Mixtă? Nu cumva era o repunere în scenă după model bolșevic? Cu o componentă guvernamentală, exclusivă, reprezentată de alogeni ascunși sub masca globalismului gorbaciovist?
– Exact. E chiar așa cum spuneți.
– Tensiunea interetnică presupune inevitabil un risc al asumării. Vi l-ați însușit, punând interesele Țării deasupra propriei persoane și a familiei! A fost o reacție „de moment” sau a „mocnit” în dumneavoastră de mai multă vreme?
– Vedeți, părinții mei au fost români – români! Tatăl meu a fost copilul unei familii din Bărăgan care, cândva, și-a vândut oile pentru o traistă de galbeni și a trecut Dunărea în Dobrogea, apoi, când a devenit învățător, și-a găsit un post în Basarabia (unde a cunoscut-o pe mama). Pe-atunci, Basarabia era componentă a României Mari. Era însă jinduită de către cei din Est. Așa că, după război, prin atribuirea acesteia vecinilor din răsărit, normal că învățătorii români nu mai aveau ce să caute acolo. Noi eram în refugiu, iar tatăl meu, care era concentrat, după lăsare la vatră, a cerut un post unde să profeseze mai departe ca învățător… Așa am ajuns, în 1945, aici, la Târgu-Mureș! Oriunde m-am aflat, însă, am purtat tot timpul în suflet, cu toate că erau vremuri de restriște, dragostea de Neam, de Țară, de al nostru Tricolor (roșu, galben și albastru)…
– Când v-ați înscris, efectiv, în rândul membrilor Uniunii patriotice „Vatra Românească”?
– Încă de la înființare, în 7 februarie 1990. Lucrând în învățământ din tată în fiu (cu ambii părinți învățători), este normal ca sentimentele mele patriotice să fi ieșit la suprafață, când aveam să constat cu revoltă că elevii români de la Liceul „Bolyai” erau, pur și simplu, dați afară și puși efectiv în situația să-și caute o școală unde să poată învăța (chipurile, „Bolyai” trebuia să fie un liceu… total maghiar). Ei, momentul de atunci nu l-am putut admite, mai ales că și eu eram profesor, fost refugiat… S-a creat în mine o îngrijorare: unde se va ajunge, oare, dacă se va merge mai departe în acest fel? Imediat, am participat la discuții într-un cerc restrâns de prieteni, iar când s-a dat „semnalul” ca românii să se adune la Colegiul Național „Alexandru Papiu Ilarian”, ca să vedem cum vom reacționa, m-am dus fără ezitări. Am fost prezenți acolo, într-o sală festivă arhiplină cu reprezentanți de elită și oameni de rând. Nu ne-am pus neapărat problema că ar trebui să ne organizăm într-un anumit fel, deoarece aveam impresia că trăiam într-o deplină armonie de conviețuire și prietenie cu maghiarii din Târgu-Mureș… Și ei aveau aceleași drepturi pe care le aveam și noi, mâncau pâine românească și puteau cumpăra orice, să vorbească limba lor, să-și manifeste credința… Și dintr-o dată ne-am pomenit cu o lovitură dată pe la spate! Practic, extremiștii maghiari au creat motivul ca noi să luăm o poziție. Și aceasta avea să fie Uniunea Vatra Românească – „stânca” în care s-a spart „valul” iredentismului maghiar! Aceștia am fost noi! Bineînțeles, cum pregătirea externă fusese de un alt fel în 1989, Vatra nu a fost agreată de inițiatorii loviturii de stat din 1989 (ei au declarat tendențios că ar fi o uniune de dreapta, când adevărul era, de fapt, că a fost și este o uniune de apărare a românilor din Ardeal).
– Cum l-aţi perceput pe liderul Radu Ceontea? Cum l-aţi cunoscut?
– Atunci, când ne-am adunat, era un artist, expresiv, cu un verb foarte puternic! Românesc… De fapt, acesta a fost motivul ca să-l alegem în fruntea noastră! Și a fost un luptător… Păcat că s-a stins așa de repede… Păcat că au existat niște probleme în rândul PUNRT, unde el fusese ales președinte… Nu s-au înțeles (Gheorghe Funar, Ion Gavra, Valeriu Tabără și cu alți membri din conducere)…
– De unde dorința aceasta, a maghiarilor, de separatism și segregaționism?
– Păi, prin această dorință vor să ducă la îndeplinire programul pe care tot timpul l-au promovat, cu gândul că, într-o zi, se vor desprinde de România! Marea Unire din 1918 nu au dorit-o și nu o acceptă nici acum! Nu le-a expirat dorința aceasta! Nu uităm că un mare diversionist în acest sens a fost chiar membru de „vază” în conducerea PCR, la nivel național și local: Kiraly Karoly. N-am uitat că a fost implicat în acești „pași” antinaționali, având chiar conexiuni cu organizațiile secrete ungare! De multe ori, am luat poziție în Parlament împotriva acțiunilor subversive ale liderilor maghiari Marko Bela și Frunda Gyorgy (sau Gheorghe, că nici el nu știe precis cum anume îl cheamă!). Vă amintiți că, la un moment dat, Marko Bela a fost numit viceprim-ministru al României? Da! El l-a înlocuit chiar pe Președintele României, câteva zile, suficiente ca să i se acorde o diplomă de fidelitate din partea… Ungariei! Păi, iertare, cum adică? Conduci România și, în același timp, primești un document de fidelitate semnat de președintele statului vecin? Nu se poate: o vorbă românească spune că „nu poți să stai cu fundul în două luntrii”! Ce ar trebui atunci să credem?
– Cum vă explicați reținerea fostului președinte, Ceaușescu, față de niște persoane, gen Kiraly Karoly, acceptate în sfera puterii și, totuși, cu accente antiromânești?
– Normal! Până la un anumit punct, Securitatea noastră cred că a fost foarte corectă. S-a greșit, totuși, când s-a luat o poziție anti-Securitate, căci Statul Român oricând trebuie să fie apărat, dar s-au făcut cu multă tendință niște greșeli. Parcă și acum văd cu ochii minții grupurile de tineri (cu vârste între 14-20 de ani) care demonstrau în Târgu-Mureș, când li se cerea să-și ia actele și să plece de la Liceul „Bolyai”… Purtau, în mâini, o pancartă pe care scria: „Nu ne separați, suntem de naționalitate copii!”. Ce exprimare mai clară poate să fie? Adică: oameni buni, dar treziți-vă odată! Lăsați-ne să trăim așa cum este normal, nu are importanță că unul este maghiar, iar altul român! Important este să continuăm și să trăim omenește… Și-atunci, acest aspect l-am promovat în „Vatra Românească”. Aceasta m-a determinat ca imediat să mă înscriu în Vatra, având ca deziderate respectarea suveranității și integrității teritoriale!
– Era nevoie de o „mână de fier” civilă, căci oficial, atunci, Securitatea nu era încă reînființată!
– Iar atitudinea aceasta am dovedit-o și ulterior, când am fost cu delegația Vetrei la București, în discuțiile oficiale pe care le am purtat cu președintele interimar Ion Iliescu, cu generalul Victor Athanasie Stănculescu…
– Ministrul Apărării?
– Da, ministrul Apărării la momentul respectiv!
– Au trecut, din ’89, 35 de ani! Politica radicală, extremismul UDMR promovat în această perioadă, are „roade” astăzi?
– Are! Ce doriți mai mult decât aceste întâlniri anuale care au loc, vara, la Tușnad? Și unde tot timpul sunt prezenți ori președintele, ori prim-ministrul Ungariei! Urmăresc mereu discursurile lor acolo și văd că se continuă… Ei spun că trăiesc în Uniunea Europeană, sunt în România, dar de fapt în subsidiar…
– Ați simțit „mâna” Securității în organizarea și desfășurarea activității partidelor politice?
– Of! Se spunea că ar fi niște securiști și în Partidul România Mare etc! Dar eu nu am avut vreo problemă de genul acesta! Pentru mine, important era ce am promovat tot timpul: dragostea de Țară și de educație în spirit patriotic. Care, dacă tot a venit vorba, a dispărut complet acum! De ce? Pentru că, de fapt, toate s-au lucrat din timp. Hai să fim cinstiți: o dată cu desființarea stagiului militar, s-a terminat și cu educația patriotică! Azi, ce facem? Voluntariat? Ce-i acela voluntariat? Vedeți că tinerii nu mai știu nici cum arată steagul României? Păi, în vremea dacilor se mergea cu flamura lupului în față, știau că aia îi reprezintă… Pe steagul României, nici nu mai știm ce mai este!
– Cum ați întâmpinat evenimentele din martie 1990? Ați fost prezent în stradă?
– Da. Normal. Atunci eram și prim-vicepreședinte al „Vetrei”, filiala Mureș. Sediul nostru era de fapt chiar acolo, în Piața Trandafirilor, unde este și astăzi. Acolo am primit o scrisoare de la Comitetul Românilor din SUA, atrăgându-ni-se atenția că și în America, la radio, se face o propagandă pro-maghiară în România. Ce mai la deal, la vale, trebuie să le spunem lucrurilor pe nume. Clar… Era, atunci, lume multă în fața Prefecturii din Târgu-Mureș: s-au adunat foarte mulți maghiari, iar pe urmă au venit și românii. Eu eram, cu soția, printre maghiari! N-aveam de ce să-mi fie frică! Mă simțeam ca „acasă”, ca oricare dintre locuitorii urbei… Văzusem foști elevi și studenți de-ai mei, de ce mi-ar fi fost teamă? Doar le fusesem profesor! Când, deodată… M-a surprins când cineva de pe o clădire din zonă, observându-ne (pe mine și pe soția) a aruncat în direcția noastră cu un… ghiveci! Ghiveciul respectiv a căzut exact în fața noastră, ne-a ferit Dumnezeu… Așadar, cum să nu fiu în evenimente? Cum să rămâi indiferent când afli că a fost devastat un Cinematograf, arhiva „Vetrei” luată? Era imposibil!
– În afară de Radu Ceontea, cine s-a mai remarcat la întreținerea flăcării în mișcarea de apărare a drepturilor românești?
– Înflăcărați au fost dr. Zeno Opriș, dr. Gheorghe Roșca (profesor de Anatomie la UMF), Ioan Cismaș de la ziarul „Cuvântul liber”, avocatul dr. Ioan Sabău-Pop, ec. Victor Suciu, ing. Florin Oproiescu, ec. Dumitru Pop, Daniela Soare, Iosif Dordea, Ioan Iacob, prof. Timotei Enăchescu, prof. Ioan Damian, maiorul Vasile Țâra, maiorul Ioan Frandeș și mulți alții!
– Dar la nivel de partide politice? Care dintre ele s-au raliat mai repede la susținerea ideilor patriotice din Ardeal?
– Culmea este că am întâlnit mulți oameni care gândeau la fel ca noi, românește, dar votau așa cum le cereau liderii de partid! Circula și un șablon mental: cum adică, să fim împreună chiar cu PRM-ul?
– Ați resimțit în PRM o presiune externă menită să destabilizeze partidul?
– Păi, toți știam că puterea ar fi vrut să desființeze PRM! Au încercat prin toate căile posibile, dar liderul nostru, Vadim, era un om deosebit și a rezistat eroic…
– Interacționați, des, cu el?
– Bineînțeles! Și acum am în casă o fotografie cu Vadim când, în fața sa, i-am strâns mâna marelui patriot basarabean Ilie Ilașcu. Pentru mine, a fost un moment deosebit!
– Nu ați fost un membru în PUNR?
– Nu. Am refuzat de la început! Năzuiam ca, prin Vatra, să reușim să realizăm o coagulare a poziției românilor din toate partidele… De aceea mi-am zis că este mai bine să nu mă înscriu în PUNR, dar am rămas alături de membrii ei… Ulterior, am decis să mă înscriu în PRM – un partid naționalist, patriotic, de bun simț…
– Iar PRM v-a mandatat, de două ori, la alegerile parlamentare! Câștigate, cu brio!
– De trei ori! Numai că prima dată, în 1996, nu am reușit! Colegii m-au ales însă, ca lider, încă de la înființare. Eu aveam o anumită „plajă”, să zic așa, de electorat. Lucrând în învățământul preuniversitar și universitar, normal că eram foarte cunoscut. Mergând în teritoriu, m-a secondat excelent fostul șef al Casei Armatei din Târgu-Mureș, colonelul Ioan Grozea, vicepreședintele filialei. Încercam să ne conectăm acolo unde erau români, la diverse evenimente publice, de obicei în duminici în fața bisericilor (preoții îi anunțau pe enoriași că suntem acolo).
– A fost greu să vă faceți auzită vocea în Parlament? V-ați remarcat prin multe inițiative, concretizate în legi!
– Vă spun cinstit, a fost greu! Să știți că această calitate, de parlamentar, nu se învață în școală! Nu poți să faci, la o universitate de Științe Politice, parlamentari autentici! Este o greșeală să se creadă astfel! Un parlamentar trebuie să aibă o pregătire pluridisciplinară și, neapărat, să aibă notorietate! De pildă, abia în al doilea mandat am înțeles modalitatea de a-mi trece proiectele legislative! Cum? Prin abordarea directă a parlamentarilor. După ce semnau deputații, mergeam și dincolo, în Senat. Pentru că orice inițiativă parlamentară se votează în ambele camere. Până în final, se ajungea în situația ca fiecare partid să creadă că inițiativa îi aparține! Am reușit, în felul acesta, să fac să treacă niște inițiative parlamentare care nu ar fi trecut altfel!
(va urma)
