Suflă vântul în nervurile frunzelor până când muzica sferelor se topește și se face cuvânt. Toamna răcorește tâmplele celor care s-au înscris în primirea suferinței ca să nu fie lipsiți de iubirea Cuvântului. În diminețile reci câmpurile se învelesc cu brume fierbinți. Munții cu crestele albe cheamă cântecele din zările nemărginite ale creației. Păsările se adăpostesc în chiliile tăcerii. E pace încă peste Țară…, deși hotarele divine au fost mutate spre răsărit.
O poezie bună este aceea care îți oferă o libertate pe care nu o poți exprima, însă te face să simți că plutești în infinitatea Persoanei lui Dumnezeu.
Deodată îmi pătrunde în suflet o bucurie. E o stare de beatitudine pe care n-o poate reda niciun scriitor. O lumină ce împrăștie liniște și iubire. Mintea îmi arată un semn că voi pleca la Dumnezeu. Iată cum o adiere de bucurie mă face ușor ca un fulg căruia nu-i pasă de legile gravitației. Ca un fulg ai plecat de la Dumnezeu și cu aceeași înfățișare albă te va primi Domnul după ce vei trece din astă viață, îmi spune un gând pacifist.
Femeia sărmană
Ei nu-i lipsesc îmbrățișările, / S-a săturat de iubirile nesincere, / Îi este de-ajuns lumina; / Simte că o încălzește Cineva nevăzut / Ce i se odihnește în inimă. // Ce-am făcut noi din împărăteasa luminii, / Pe care Dumnezeu a numit-o femeie? / Urgii săvârșit-am împotriva firii! // Dar, iată: Îți mulțumim Stăpâne, / Că încă nu ne-ai îngropat sub glie. // Suflă vântul toamnei în urechile noastre, / Să ne trezească din înșelările lumii.
