RĂZBOIUL CLANDESTIN AL BLOCULUI SOVIETIC CU ROMÂNIA
LARRY L. WATTS

Cu ocazia unei întâlniri convocate în iulie 1967 la Budapesta pentru a condamna Israelul și Statele Unite, la care a participat Iugoslavia, dar nu și România, Brejnev a subliniat acest dezacord fățiș. România nu numai că refuza să rupă relațiile cu Israelul sau să condamne Statele Unite, dar își „folosea dreptul de veto” în CAER pentru a bloca acordarea de asistență economică țărilor arabe aliate Moscovei. Poziția României a fost cu atât mai surprinzătoare și ofensatoare – în ochii sovieticilor – pentru că Moscova primea un mai mare sprijin politic de la Paris decât de la București. După cum sublinia o delegației est-germană de nivel înalt în fața conducătorilor nord-coreeni, cu de Gaulle aliniat la poziția sovietică, „România se afla practic la dreapta Franței”, solicitând ca „Israelul și națiunile arabe să negocieze direct între ele, manieră în care ONU (a se citi: URSS) ar fi exclusă din proces”. Brejnev a relatat, aprobând evident, că Irakul „face apel la lumea arabă să rupă relațiile diplomatice cu România și să includă România pe «lista neagră»”, alături de „Statele Unite, Anglia și RFG, pentru sprijinul acordat Israelului”.
România îndrăznise chiar să obstrucționeze operațiunile Uniunii Sovietice și ale Tratatului de la Varșovia, interzicându-le aliaților să îi survoleze teritoriul. Rezumând deciziile adoptate în cadrul conferinței, Brejnev a abordat o problemă mai confidențială vizând România, rugându-i pe ceilalți lideri socialiști „să nu ia notițe”. După o scurtă trecere în revistă a celor mai recente acte de nesupunere, Brejnev a afirmat că România „s-a distanțat de alte țări socialiste”; „a adoptat o poziție diferită cu ocazia sesiunii speciale a Adunării Generale a ONU”; „a întreprins acțiuni extinse” la New York „fără să contacteze alte țări socialiste sau să le informeze despre activitățile sale”; „a vizitat China ignorând cu desăvârșire Moscova” și „nu și-a informat camarazii din alte țări socialiste cu privire la rezultatele respectivei vizite”. Mai mult, Brejnev a continuat:
Marea Adunare Națională se va întruni la data de 24 iulie și va adopta, se pare, o serie de decizii de o deosebită importanță. În ultima perioadă, Ceaușescu s-a dovedit a fi foarte activ, a rostit numeroase discursuri (peste 70, 14 într-o singură săptămână!), afirmând că România, alături de toate țările Blocului Socialist, va lupta împotriva agresiunii imperialiste. Aceasta este, cu siguranță, o fațadă. Totul pare să indice că românii intenționează să rupă relațiile cu țările din cadrul Blocului. Nu putem exclude posibilitatea ca această declarație senzațională să însemne ieșirea din Tratatul de la Varșovia.
Brejnev a subliniat încă o dată caracterul confidențial al subiectului respectiv, amintind tuturor celor prezenți că „era necesară păstrarea celui mai strict secret” și „evitarea oricăror scurgeri de informații”, arătând că se preconiza o abordare mai serioasă decât o simplă scrisoare comună de protest.

CAPITOLUL 12

ORGINIEA „MĂSURILOR ACTIVE”
ANTIROMÂNEȘTI COORDONATE

Excluderea României din aparatul de
„măsuri active”
Pe măsură ce legăturile României cu celelalte țări membre ale Tratatului se dizolvau, KGB-ul a pus în mișcare un aparat multinațional de „măsuri active” capabil să prejudicieze relațiile externe și stabilitatea internă a adversarilor săi prin generarea și diseminarea de informații false și provocări deliberate. Astfel de metode provocatoare de „manipulare” făcuseră parte integrantă din repertoriul comunist chiar și înainte de victoria bolșevică din Rusia și de crearea Cominternului. Dar în 1959 s-a înființat o nouă structură în cadrul KGB, Departamentul A (Dezinformatsia), menit să asigure „continuitatea dintre măsurile active și politica și strategia partidului, precum și o viziune pe termen lung care să permită aparatului Securității de Stat să își atace inamicii”. Până în 1962, Departamentul A fusese transformat în Serviciul A (Slujba Aktivnik Meropriatil sau Seriviciul de Măsuri Active), ca o unitate de supraveghere, evaluare și planificare.
Serviciul A a lucrat în strânsă legătură cu Departamentul Internațional al CC (ID) – cunoscut și ca Departamentul de Relații Externe sau Secția Externă -, unitate creată în 1943 pentru a prelua funcțiile Cominternului de propagandă externă, dezinformare și finanțări secrete. ID a acționat ca „un stat-major” pentru operațiunile sovietice de „măsuri active”, asigurând „coordonarea strategiilor și inițiativelor la nivel general”, precum și „coordonarea și direcționarea” operațiunilor de dezinformare. Departamentul de Propagandă al CC, presa scrisă și audiovizuală și Academia Sovietică de Științe au completat acest „aparat” de dezinformare.
Personalul Serviciului A a fost plasat în secțiile de științe sociale și umane din cadrul Academiei, pentru a asigura interpretarea „corectă” atât a evenimentelor istorice, cât și a celor contemporane, și a format „o secție întreagă” la APN (Agenția de Presă Novosti) pentru a asigura diseminarea eficientă a interpretărilor respective, așa cum proceda și rețeaua extinsă de ofițeri, agenți și informatori ai KGB. ID, în colaborare cu KGB, a coordonat organizații-paravan de menținere a păcii, organizații religioase și de protecție a drepturilor omului, ca parte a rețelei de dezinformare.
Acest aparat de „măsuri active”, care era compus din Serviciul de dezinformare (cu întregul personal de informații), Departamentul Internațional și de Propagandă al Comitetului Central, instituțiile de presă și secțiile Academiei de Științe, a fost exportat mai întâi în Ungaria, Germania de Est și Cehoslovacia în perioada 1963-1964, iar apoi în Bulgaria și Polonia până în 1965. Deși fiecare dintre serviciile aflate în „strânsă cooperare” și-a creat planuri proprii pentru operațiunile de dezinformare, acestea au fost formulate în conformitate cu cele realizate de Serviciul A al KGB și perfectate cu ajutorul consilierilor sovietici, care au rămas în serviciile de informații respective de-a lungul Războiului Rece. Au fost stabilite legături strânse între instituțiile fiecărui serviciu și Departamentul Internațional din subordinea acestuia, după modelul celor dintre KGB și Departamentul Internațional al Comitetului Central Sovietic.
România a fost exclusă din această inovație structurală din cauza politicii sale independente și a „răcirii relațiilor dintre serviciile române și cele ale statelor membre ale Blocului Sovietic de după 1962”. Importanța acestei excluderi era descurajatoare, având în vedere că misiunea de dezinformare, după cum o descriau chiar cei care o practicau, consta în „otrăvirea opiniei publice”, înscenarea de „jocuri murdare” și în general manipularea percepției publice asupra realității, în detrimentul adversarilor desemnați, categorie în care se încadra și România. La nivel internațional, misiunea era aceea de a „distruge credibilitatea unui lider sau a unei națiuni” și de a submina relațiile acesteia cu partenerii externi, pentru a o izola și pentru a o face mai vulnerabilă. Pe plan intern, scopul urmărit era de a „distruge relațiile dintre guvernele inamice și populație, intensificând disputele existente și instigând la altele noi”. Scopul acestei acțiuni era acela de a compromite „oficialitățile antisovietice din guvernele străine” și de a le înlocui cu persoane loiale sovieticilor. Nefiind supuse niciunor constrângeri de natură etică sau legală, „măsurile active” au exploatat toate vulnerabilitățile, punctele slabe, erorile, „disputele și divergențele”.
Încă de la început, s-a produs o diviziune a muncii în rândul țărilor partenere aflate în „strânsă cooperare”. De exemplu, serviciul bulgar KDS, StB-ul din Cehoslovacia și Stasi din Germania de Est s-au implicat mai mult în operațiunile sovietice desfășurate în mod fățiș în țările în curs de dezvoltare din Asia, Orientul Mijlociu și Africa, asigurându-le sute și mii de „experți”. Stasi era influent în special în Orientul Mijlociu, unde nemții se bucurau de considerație de pe vremea când kaizerul Wilhelm al II-lea pretinsese că s-ar fi convertit la islam și a încercat să inspire un jihad împotriva imperiului britanic, înainte de Primul Război Mondial. Între timp, serviciul ungar AVH a dezvoltat anumite structuri (create inițial ca parte a eforturilor sale revizioniste clandestine în perioada interbelică), care aveau rolul de a dezinforma opinia publică occidentală. Pentru aceasta, era necesară păstrarea unui profil mult mai discret, care să garanteze credibilitatea operațiunilor.
Avantajele comparative au fost întotdeauna exploatate. Astfel, activitatea Stasi a fost mai eficientă în Germania de Vest și, sub „steagul fals” al Germaniei de Vest, în SUA și în Europa. De asemenea, Stasi a colaborat îndeaproape cu AVH în Austria, unde ungurii ajunseseră în cercurile politice și sociale aflate la conducere încă din perioada imperiului, și s-a alăturat serviciilor AVH și SB, orientarea lor religioasă nonortodoxă înlesnindu-le accesul în organizații religioase din Occident. AVH-ul își dezvoltase rețele în Scandinavia, unde erau exploatate legăturile lingvistice fino-ugrice, și în Asia, unde exista o înrudire lingvistică îndepărtată cu Coreea de Nord și Japonia. Totodată, experiența Ungariei cu organizațiile separatiste și campaniile din perioada interbelică a oferit AVH-ului autoritate în conexiunile pe care le avea cu grupurile radicale separatiste, de exemplu, cu separatiștii uiguri (considerați de unii ca fiind înrudiți cu hunii) din China, cu bascii și irlandezii, precum și cu italienii din Tirolul de Sud.

Retragerea din operațiunile împotriva Vaticanului și emigrației

Stasi s-a alăturat AVH-ului, SB-ului și StB-ului în activitățile din organizațiile religioase din Occident, fiind favorizat de rădăcinile catolice și protestante. Un asemenea caz a fost episcopul maghiar Zoltan Kaldy, agent AVO/AVH, care a devenit președinte al Federației Mondiale Luterane. Succesul său a fost însă mult depășit de cel al episcopului maghiar Karoly Toth, agent KGB/AVH, care a deținut mult timp șefia Conferinței Creștine pentru Pace. Toth a devenit un membru marcant al Consiliului Mondial al Bisericilor, al Alianței Mondiale a Bisericilor Reformate și al altor organizații creștine, poziții care i-au oferit posibilitatea (cu sprijinul agenților sovietici) să influențeze politicile și pozițiile acestora, astfel încât să fie conforme cu dorințele sovieticilor.
SB și AVH erau cea mai potrivită alegere pentru desfășurarea de operațiuni împotriva Vaticanului (unde StB și Stasi aveau, de asemenea, performanțe „admirabile” din perspectiva KGB-ului). Ungurii chiar își câștigaseră o reputație pentru „infiltrarea în ierarhia de la Vatican” și erau considerați „cei mai activi și probabil cei mai eficienți în ceea ce privește infiltrarea în rândul clericilor catolici atât din Ungaria, cât și din străinătate”, înainte de alegerea Papei Ioan Paul al II-lea. Pentru că proveneau dintr-o țară predominant ortodoxă, sovieticii erau dezavantajați la Roma și i-au desemnat pe maghiari ca „responsabili pentru toate operațiunile serviciilor secrete” ale Tratatului de la Varșovia împotriva Vaticanului.
Aceasta a reprezentat încă o zonă în care Bucureștii au intrat în conflict cu ceilalți parteneri, în special cu Moscova și Budapesta. La conferința de la Budapesta, din iulie 1967, a serviciilor de informații ale Pactului referitoare la operațiunile împotriva Vaticanului, România a fost singura care s-a opus „să acționeze împotriva Vaticanului, în strânsă legătură cu activitatea împotriva adversarului principal”. Ceilalți parteneri au sprijinit cu entuziasm Ungaria, care conducea operațiunea și era mai entuziastă decât toți ceilalți.
Paradoxal, poziția contrară a României nu avea nimic de-a face cu vreun ipotetic sentiment pro-Vatican. Din contră, Emil Bodnăraș era atât de orbit de ura împotriva bisericilor romano-catolică, greco-catolică și ortodoxă, încât nu mai vedea dezavantajele pe care o asemenea ostilitate le aducea liniei naționale independente pe care o susținea cu atâta insistență. Punctele majore de divergență erau în legătură cu faptul că această campanie anti-Vatican servea întăririi influenței sovietice (în timp ce ostilitatea lui Bodnăraș și a „internaționaliștilor” din PCR era direcționată împotriva catolicismului din România și nu împotriva a ceea ce făcea Vaticanul în alte zone) și ajuta autoritățile maghiare să-și sporească influența asupra Bisericii Unite – denumită de Vatican „Biserica estică”.
Biserica Unită avea o ramură extinsă în Ucraina, România și Cehoslovacia, dar fusese scoasă în afara legii de autoritățile instaurate de sovietici, imediat după război, și obligată să activeze într-o manieră subterană. Stalin a preferat însă să nu scoată în ilegalitate minuscula Biserică Unită din Ungaria, care a devenit astfel principala cale de contact a Vaticanului cu bisericile ilegale și a fost adusă curând sub controlul organelor de securitate maghiare. Printr-o operațiune comună AVH-KGB, ultimul conducător independent al Bisericii Unite maghiare, episcopul Miklos Dudas, care avea reședința în Ungaria și reprezenta congregația Vaticanului pentru Biserica estică, a fost cultivat cu succes de agenta POTOCHINA. Succesorul lui Dudas, episcopul Imre Timko, a fost el însuși agent maghiar, la fel ca și, practic, orice cleric ungur care avea contact cu Vaticanul (inclusiv cardinalul primat catolic Laszlo Lekai și viitorul cardinal Laszlo Paskai, precum și 10 dintre cei 13 membri ai Conferinței Episcopilor Maghiari). În cele din urmă, organele de securitate sovietice și maghiare au reușit să-și plaseze agenții în orice punct de contact dintre Vatican și România.
Românii au refuzat chiar și să participe la conferința de urmare a Pactului de la Varșovia privind operațiunile împotriva Bisericii, care a avut loc în februarie 1975, referitoare la operațiunile contra Bisericii. Scopul acelei conferințe era creșterea gradului de penetrare a agenților la Vatican (unde polonezii, cehoslovacii și maghiarii raportau succese semnificative) și împotriva Consiliului Mondial al Bisericilor (unde sovieticii și ungurii erau cei mai avansați). La începutul anilor 1980, succesul penetrărilor Consiliului Mondial al Bisericilor și al altor organizații internaționale va permite partenerilor din „cooperarea strânsă” să le manipuleze în serviciul campaniilor de măsuri active împotriva României. Paradoxal, ostilitatea evidentă afișată de Bodnăraș față de romano-catolicii și greco-catolicii din propria țară a obscurizat faptul că România a fost singura membră a Tratatului de la Varșovia care nu s-a angajat în atacul clandestin contra Vaticanului și a Bisericii Romano-Catolice internaționale. Aceeași ostilitate a conferit plauzibilitate măsurilor active întreprinse de Ungaria contra României, pe tema represiunii religioase, chiar și în perioada în care Budapesta conducea „partenerii apropiați” în campania secretă împotriva Vaticanului.
În SUA, Canada și Marea Britanie, SB, AVH și StB au beneficiat de prezența unor comunități mult mai mari de emigranți în cadrul și prin intermediul cărora puteau să acționeze. Serviciile poloneze, de exemplu, câștigaseră respectul KGB-ului prin penetrarea agresivă „a cercurilor largi de emigranți polonezi, pe care îi foloseau pentru a fura secrete militare, tehnice și comerciale din Occident”. Una dintre deosebirile definitorii dintre serviciile de informații poloneze și ungare și celelalte servicii ale țărilor din Pact a constituit-o preocuparea lor extensivă pentru operațiunile privitoare la emigrație.
De exemplu, în anul 1980, deși mult mai mică decât cea de 9 milioane de americano-polonezi, comunitatea maghiară număra 1,8 milioane persoane, fiind de cinci ori mai numeroasă decât comunitatea română de emigranți. Agenților le-a fost mult mai ușor să se infiltreze în comunitățile mai mari de emigranți. Fie din mândrie națională, fie din teama pentru situația membrilor de familie rămași în țara de origine, unii emigranți puteau fi determinați să spioneze pentru serviciile respective și erau considerați „instrumente de bază în măsură să se infiltreze în cadrul Congresului și al unor agenții federale importante, cum ar fi Departamentul de Stat, Departamentul Apărării, Biroul Federal de Investigații și Agenția Centrală de Informații”. Odată infiltrați, agenții puteau atât să culeagă informații, cât și să denatureze analizele și interpretările în scopurile dorite.

Excluderea din rețeaua de terorism și de trafic de droguri

Un alt domeniu în care partenerii apropiați au fost extrem de activi începând din anii 1960 și din care România a fost exclusă a fost traficul de droguri împotriva Occidentului. Implicarea departamentelor internaționale și a serviciilor de spionaj în comerțul de droguri sovietic a avut două scopuri: subminarea societății occidentale și finanțarea operațiunilor de aprovizionare cu armament a teroriștilor. Departamentul Internațional al PCUS, sub conducerea lui Boris Ponomarev, a fost „principala agenție de sprijinire a terorismului”, asistată de KGB și GRU, acesta din urmă deținând responsabilitatea principală pentru traficul de narcotice. Această implicare a contribuit la coruperea regimurilor comuniste și le-a transformat în complici la uciderea miilor de victime ale traficului de droguri. Se estimează că Erich Honecker, conducătorul RDG, a realizat un profit personal situat între 75 și 93 milioane de dolari, în timp ce Bulgaria, „un actor principal în traficul de arme în schimbul drogurilor”, a câștigat „miliarde de dolari” pentru vârfurile ierarhiei regimului Jivkov.
Terorismul dirijat de la Moscova a fost încă un domeniu al cooperării intrapact la care România nu a participat. Ponomarev a utilizat Institutul de Studii Sociale, care aparținea de Departamentul Internațional și Școala Internațională de Marxism-Leninism (Institutul Lenin), precum și Universitatea de Prietenie Patrice Lumumba din Moscova drept baze de îndoctrinare și instruire „în războiul psihologic și de propagandă, precum și în tehnicile militare și în războiul de gherilă” cu antrenament special pentru teroriști furnizat în centrele din Odessa, Simferopol, Baku și Tașkent. Spionajul occidental a identificat URSS-ul, Cehoslovacia, Germania de Est, Ungaria și Bulgaria ca fiind puternic implicate în înarmarea și antrenarea teroriștilor pe propiul teritoriu, Praga, Berlinul și Sofia fiind implicate semiacoperit și în Orientul Mijlociu.
Prin măsurile active sovietice din acea vreme și prin afirmațiile din perioada postcomunistă făcute de foști ofițeri KGB s-a susținut la unison că URSS-ul a evitat cu scrupulozitate implicarea în acțiunile teroriste și era extrem de nemulțumită de „sprijinul est-european care fusese acordat teroriștilor internaționali, de genul lui Carlos”. Ei au fost însă contraziși explicit de observările occidentale ale eforturilor sovietice „de a penetra și de a controla mișcarea palestiniană, încă din anii 1960”, de mărturia unui ofițer Stasi care a afirmat că ordonase KGB-ul să le fie furnizate adăpost și resurse teroriștilor, precum și de materialele din arhivele sovietice care arătau că șeful KGB-ului, Iuri Andropov, se lăuda lui Brejnev cu abilitatea organizației sale de a influența și de a controla operațiunile teroriste prin agenții pe care KGB-ul îi avea în conducerea acestora încă din 1970.
Pe parcursul a peste un deceniu Ungaria a fost sediul unuia dintre cei mai activi lideri teroriști împotriva țintelor occidentale, Carlos „Șacalul”. Polonia, aparent neimplicată în activitățile teroriste, a servit încă de la început și până la sfârșitul anilor 1980, drept sediu pentru și mai sângerosul Abu Nidal și rețeaua sa de finanțare a terorismului. Dacă Abu Nidal a vizitat România, el a făcut-o pentru a-și exercita activitățile teroriste – iar oamenii lui au făcut așa ceva de câteva ori – și nu pentru a primi sprijin. Serviciile de informații ungar și cehoslovac s-au alăturat și ele partenerilor cubanezi și nord-vietnamezi în antrenarea și echiparea grupului terorist „The Weathermen” din Statele Unite.
Efortul fostului șef al KGB-ului, Oleg Kalughin, de a înrola România în lista statelor care au sprijinit terorismul, alături de alte trei state defuncte – Germania de Est, Cehoslovacia și Iugoslavia -, prin așa-zisa „descoperire” făcută de o echipă KGB, la mijlocul anilor 1970, că „acestea acordau ajutor unor diverse grupări terorist”, omițând însă total URSS-ul, Bulgaria, Ungaria și Polonia, poartă însemnele moștenirii operațiunilor de măsuri active. În niciuna dintre investigațiile care au urmat atacurilor teroriste dinainte de 1981 nu au fost găsite urme de armament sau muniție românești, în Europa sau în Orientul Mijlociu. În schimb, au fost descoperite cu regularitate urme de muniție bulgărească, ungurească, cehoslovacă sau poloneză în anchetele care au urmat atacurilor.

(va urma)