RĂZBOIUL CLANDESTIN AL BLOCULUI SOVIETIC CU ROMÂNIA
LARRY L. WATTS
Capacitățile de dezinformare ale Ungariei
Capacitatea Ungariei de a exploata potențialul comunităților de emigranți în scopul desfășurării unor acțiuni de dezinformare a luat un avânt considerabil în timpul și după revolta din anul 1956, întrucât mulți agenți maghiari și agenți KGB au făcut parte din valul masiv al celor peste 200.000 de refugiați (în final). Majoritatea acestora s-au stabilit în cele din urmă în SUA (și o mare parte în Marea Britanie și în Canada). Deși majoritatea acestora erau refugiați din motive economice, în scop propagandistic tuturor li s-a acordat statutul de „luptători pentru libertate”, o calitate dezirabilă pentru a activa în organizațiile de emigranți și alte foruri care desfășurau operațiuni în Europa de Est. Se estimează că KGB a avut cel puțin 200 de agenți proprii infiltrați printre emigranții din primul val, fără a-i lua în calcul și pe agenții AVO, despre care FBI „știa foarte bine” că profitaseră de situație, „introducând în valul mare de refugiați care părăsea Ungaria emigranți ilegali și agenți AVO”. Conform spuselor unui fost ofițer GRU, în anii 1960 și 1970, serviciile de informații sovietice au continuat să folosească „luptătorii pentru libertate” maghiari drept paravan pentru a-și plasa agenții în SUA, de obicei după o scurtă ședere în Austria și în Germania, pentru a-și fabrica „legenda”.
După modelul stabilit în taberele de refugiați din Austria, AVH a continuat în mod agresiv recrutarea de „noi candidați pentru activități de spionaj” din interiorul acestor comunități și a lansat provocări, care au avut scopul de a influența relațiile externe ale țării-gazdă. Având în vedere reprezentarea sa în Occident și cei aproximativ 1,6 milioane de etnici maghiari din România, AVH a beneficiat de un avantaj în cazul operațiunilor desfășurate împotriva României, în timp ce Stasi putea acționa în rândul comunităților de origine germană din țară, exercitând totodată o puternică influență în RFG și în special în mass media din Germania de Vest. Asociațiile care încercau să limiteze relațiile dintre SUA și România erau ținta preferată a KGB și AVH, în vederea infiltrării de agenți. Diverse „asociații transilvănene”, formate aproape în totalitate din membri ai minorităților naționale care urmăreau obținerea autonomiei regionale, au preluat modelul și obiectivele „societăților basarabene” conduse de Comintern în perioada interbelică, ce au atacat asiduu legitimitatea administrației românești în regiune și credibilitatea Bucureștilor în fața partenerilor occidentali.
Serviciul ungar AVH era specializat în operațiuni speciale de „influență pozitivă” vizând America, NATO și alte ținte similare; serviciul realiza dezinformări prin intermediul agenților proprii și al unor „cetățeni străini care acționau în secret”, cu scopul de a influența indivizi, partide și guverne. Într-una dintre cele mai de durată operațiuni, agenții AVH au înlocuit scrisorile transmise zilnic de ascultătorii postului Radio Europa Liberă (REL) cu unele false, scrise aparent de o rețea vastă de studenți, casnice, ingineri și muncitori, pentru a manipula percepția postului de radio cu privire la interesele și prioritățile populației maghiare. Scopul urmărit era ca postul de radio să se concentreze asupra problematicii culturale, și nu asupra celei politice, și să determine crearea unui curent de opinie preocupat de presupusele abuzuri comise de români asupra populației maghiare din Transilvania. La fel ca în perioada interbelică și în cea a Cominternului, maghiarii s-au specializat în influențarea mijloacelor de informare în masă. Astfel, AVH s-a implicat atât în campanii pe termen lung, considerate „prea dificile pentru a fi imitate” de alte servicii, precum și în operațiuni pe termen scurt, cum ar fi furnizarea „de materiale de dezinformare provenite de la KGB” anumitor jurnaliști occidentali, care să le publice sub semnătura lor.
Capacitatea serviciilor de informații maghiare de a „transmite informații denaturate cercurilor guvernamentale din Occident” era de neprețuit pentru Centrala KGB care transmitea în mod regulat „subiecte propuse de Serviciul A” către șeful Departamentului de dezinformare al AVH, pentru „a fi puse în practică”. Astfel de operațiuni necesitau o procedură specială de lucru și de protecție pentru a fi eficiente. În vreme ce Departamentul de dezinformare maghiar se plăngea omologilor săi de la StB, la mijlocul anilor 1960, de resursele financiare reduse, de deficitul de personal și de sfera limitată a activităților, este posibil ca acest departament să nu fi fost dispus și nici autorizat să „dezvăluie toate atuurile și deficiențele” operațiunilor sale de dezinformare, nici măcar partenerilor cu care colabora îndeaproape. La fel ca în cazul Bulgariei, operațiunile și realizările ungare au beneficiat de protecția Moscovei, fiind astfel „dificil de evaluat”, chiar și de partenerii lor din comunitățile de informații finanțate de sovietici. În timp ce măsurile active ale StB erau concentrate în Lumea a Treia, operațiunile ungare, precum cele ale departamentului condus de Agayants, vizau în primul rând „strategiile de influență pe termen lung în încercarea de a manipula nu doar opinia publică, ci și factorii de decizie” din principalele state occidentale.
Faptul că nu există referiri la legăturile serviciilor de informații maghiare cu conducerea KGB e un caz clasic de „câine care nu latră noaptea”. Până la dezvăluirile lui Mitrokhin (și publicarea raportului anual din 1967 de către Andropov), sursele sovietice nu făceau practic nicio referire la cooperarea dintre serviciile de informații maghiare și cele sovietice. Această lipsă de informații caracterizează și memoriile dezertorilor sovietici, și ale ofițerilor KGB în rezervă, care relatează de obicei în amănunt relația dintre KGB și fostul Stasi, subliniază faptul că relațiile cu serviciul bulgar DS erau chiar mai strânse (deși nu furnizează detalii), menționează cooperarea cu serviciul cehoslovac StB și cu cel polonez SB, dar omit orice referire la serviciul ungar AVH. În acest sens, este sugestivă maniera similară în care conducătorii sovietici și KGB-ul îi protejau pe Kadar și pe președintele finlandez Urho Kekkonen, ambii veniți la putere în anul 1956, cu un grad mai mare sau mai mic de sprijin din partea sovieticilor, și care au acționat ca agenți ai Moscovei.
Prejudiciile pe care le-ar fi avut cunoașterea la scară mai largă a cooperării dintre serviciile de informații sovietice și cele ungare asupra credibilității Budapestei și asupra capacității sale de a fi un mijloc de propagare a dezinformării sovietice către Occident făceau necesar ca această cooperare să fie atent gestionată. Așadar, faptul că serviciile de informații maghiare erau unul dintre cele mai valoroase elemente ale Centralei KGB a fost păstrat la fel de secret cum a fost și faptul că România era considerată o țintă inamică. Este posibil ca relațiile de cooperare dintre serviciile de informații sovietice și cele ungare în anumite domenii să fi fost ținute secrete și față de ceilalți parteneri cu care se aflau în relații de „strânsă colaborare”. Cu toate acestea, în opinia unui agent special FBI responsabil cu contracararea activităților serviciilor din Blocul Sovietic, AVH era „o organizație de informații de nivel superior și extraordinar de activă”, a cărei rază de acțiune în Statele Unite era „întrecută doar de cea a serviciului de informații sovietic”.
Pe lângă prejudecățile adânc înrădăcinate și posibilele infiltrări de agenți, subestimarea constantă a disidenței române și impresia la fel de constantă cu privire la presupusa disidență a altor lideri ai țărilor membre ale Tratatului se datora probabil eficienței strategiilor sovietice de dezinformare și procesului de „consolidare a prestigiului”. Autoritățile sovietice au căutat deseori să „îmbunătățească imaginea unora dintre liderii est-europeni”, în principal a lui Gomulka, Kadar și Jivkov, „ca și cum aceștia ar fi fost membri ex officio ai elitei sovietice”.
Puterea distructivă a dezinformărilor
Atât Kekkonen, cât și Kadar erau prezentați drept mediatori importanți „între Est și Vest”, dar aceștia au lansat dezinformări și au cules informații din alte țări, la comanda Moscovei. Kekkonen urma instrucțiunile unui ofițer de caz al KGB și, în cadrul unor discursuri și conversații private, a transmis informații denaturate și teme de dezinformare „pregătire de către Departamentul Internațional al Comitetului Central și înmânate lui de către rezidentul (KGB)”. Kadar primea instrucțiunile direct prin telefon de la liderul sovietic și raporta în același fel.
O combinație corectă de dezinformări, instigări și provocări poate avea efecte devastatoare. În toamna anului 1964, serviciul de informații StB a inițiat o operațiune în Indonezia, cu sprijinul KGB, care, după ce și-a îndeplinit scopul de a eradica influența SUA asupra guvernului Sukharno, a instigat la lovitură de stat partidul comunist local și, conform surselor serviciilor de informații occidentale, a dus la o reacție armată violentă, soldată cu 50.000 de morți. În aceeași perioadă, serviciul cehoslovac a încurajat apariția unor tensiuni de natură etnică și a unui conflict la graniță între Austria și Italia în zona disputată a Tirolului de Sud. „Bombardamentele și distrugerea liniilor de alimentare cu energie electrică din zonele rurale cu populație de origine germană din nordul Italiei” realizate de StB, precum și distribuirea unor fluturași cu mesaje instigatoare provenind de la așa-zise grupuri de disidenți au dus la declanșarea unui conflict la granița austro-italiană. În același timp, StB-ul a fost implicat într-o operațiune de discreditare a Germaniei de Vest, pentru fascism și antisemitism, parțial prin mâzgălirea cu însemne naziste și distrugerea cimitirelor evreiești.
Cea mai simplă și ieftină modalitate de dezinformare „din om în om” – răspândirea de zvonuri – putea fi foarte eficientă în Occident, unde cultura informației era predominantă și existau standarde de transparență destul de ridicate. Tehnica era extraordinară în simplitatea ei. După cum a explicat un dezertor KGB, Moscova pur și simplu a ordonat fiecărui ofițer să repete „aceleași informații fiecărui american pe care îl întâlnea”, fie că era vorba despre informații tehnice despre armament, știri despre rivalitățile de la Kremlin sau despre personalitatea și preferințele liderilor sovietici și est-europeni (de ex., Andropov era prezentat ca „reformator” proamerican și amator de jazz, Zia ul-Haq, Ceaușescu și Sadat ca tirani sângeroși și imprevizibili etc.). Implicațiile acestei acțiuni sunt copleșitoare dacă se ține cont că în primul an când a deținut conducerea KGB-ului, Andropov a trimis în delegații în Occident și grupuri de turiști „378 de oameni ai KGB-ului”, peste „2.200 de agenți” și „4.400 de persoane de încredere”. Dacă zeci și sute de surse confirmă aceeași informație, nu e surprinzător că analiștii occidentali au ajuns la concluzia că „trebuie să fie adevărată”.
KGB a introdus o a doua modificare importantă în 1965, când a inițiat relații operative „directe și periodice” la nivel de departament între serviciile-satelit din Germania de Est, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria și Polonia în domeniile dezinformării, contrainformațiilor și operațiunilor contra Statelor Unite. În timp ce Moscova și-a menținut rolul coordonator, serviciile erau încurajate să coopereze în mod direct „excluzând România”, din cauza „politicii externe independente a acesteia față de Occident și a relațiilor de prietenie cu Republica Populară Chineză”. Într-o perioadă în care cooperarea României cu celelalte agenții de informații din Blocul Sovietic se reducea la „o simplă formalitate”, departamentele lor de dezinformare făceau în mod activ schimb de „informații de fond pentru proiecte speciale” și își acordau asistență „reciprocă pentru a derula operațiuni în străinătate”. Acum nu mai era vorba „doar” de o sută de ofițeri KGB care repetau aceeași informație, ci de câteva sute de surse, aparent diferite, din cel puțin 6 țări care o confirmau, ceea ce, în interpretarea Occidentului, îi demonstra veridicitatea.
DSS nu a creat un astfel de departament de dezinformare și nu a făcut niciodată parte din rețeaua de dezinformare. Nici nu a dispus de personalul sau resursele necesare pentru a face acest lucru. Într-una dintre cele mai de succes operațiuni de dezinformare sovietică desfășurate împotriva României – și sunt multe de genul acesta -, KGB a descris serviciul român de securitate drept o organizație „masivă”, cu siguranță una dintre cele mai mari din Blocul Sovietic, cu ochi, urechi și informatori peste tot. De fapt, România avea unul dintre cele mai mici (poate chiar cel mai mic) servicii de securitate și, raportat la populația țării, din cadrul Tratatului de la Varșovia. Personalul său, format din 15.312 membri, era mai mic decât cel al serviciului slovac, StB, care avea 17.000 de membri, al celui polonez, care avea 34.000 de membri sau al serviciului din Germania de Est, Stasi, care avea în jur de 100.000 membri.
Același lucru este probabil adevărat și în privința AVH-ului și KDS-ului care deserveau state cu o populație pe jumătatea României. Conform estimărilor maghiare, AVH-ul avea între 11.000 și 20.000 de persoane. După modelul obișnuit, este dificilă obținerea de informații detaliate despre serviciile din Ungaria și Bulgaria, care se bucurau în cel mai înalt grad de protecția Moscovei, dar se estimează că exista cel puțin un ofițer AVH sau KDS (sau DS) la 1.000 de locuitori, ceea ce reprezenta un procent mai mare pe cap de locuitor decât DSS-ul românesc. Conform unui fost ofițer StB, aparatul de informații maghiar era de două ori mai mare decât cel românesc, la sfârșitul anilor 1960, în timp ce, chiar și în Bulgaria, cu o populație mai mică cu 60% decât cea a României, avea un aparat de informații cu 20% mai mare. Mult reclamatele eforturi ale României de a manipula opinia publică s-au limitat, de fapt, la promovarea imaginii lui Ceaușescu în exterior, desfășurată de birourile din cadrul fiecărui departament special, un efort care s-a dovedit nu numai în zadar, dar și contraproductiv. România era, prin urmare, nepregătită să înțeleagă și cu atât mai puțin să combată „măsurile active” pe care Tratatul le-a adoptat pe termen lung la adresa sa.
Moldova și cea de-a treia campanie basarabeană, 1965-1968
În anul 1965, prim-secretarul RSS Moldova și protejatul lui Brejnev, Ivan Ivanovici Bodiul, a acuzat autoritățile române de răspândirea unor „minciuni și denaturări despre Moldova”, calificând chiar publicarea însemnărilor lui Karl Marx cu privire la anexarea Basarabiei de către Rusia țaristă drept o „propagandă naționalistă”. La sfârșitul anului 1966, șeful KGB din RSS Moldova, Serghei Romanovici Savcenko, care mai târziu a jucat un rol esențial în atragerea forțelor din Blocul Sovietic în campania de invadare a Cehoslovaciei în 1968, a remarcat că „principala lui sarcină fusese de a combate propaganda verbală și scrisă din străinătate, în special pe aceea provenită direct de peste graniță”. „Propaganda” ofensatoare a fost de fapt noua abordare românească a istoriei, bazată pe documente, care a atras și protestele Budapestei. La sfârșitul lui 1966, în timpul celui de-al 9-lea congres al partidului muncitoresc maghiar, ideologul șef Istvan Szirmai (fost membru al PCR), a lansat un atac împotriva „activității unor istorici din țările vecine Ungariei, care nu țin cont de sensibilitățile naționale ale celorlalte popoare”, care a fost preluat în ziarul oficial al partidului.
Bodiul și-a reînnoit plângerea într-un rapot către plenara din februarie 1967 a Comitetului Central, afirmând că Rusia a acționat întotdeauna în favoarea libertății politice și sociale „chiar și în condițiile exploatării țariste”. Cu toate acestea, din nefericire:
(…) indivizii cad cu ușurință pradă influenței propagandei de dezinformare, deseori devenind promotorii acesteia, fără a avea de suportat vreo consecință. Este necesar să spunem că tăcerea și pasivitatea noastră sunt folosite de către falsificatorii burghezi ai istoriei care, în publicațiile lor, în mod conștient (…) suprimă faptele și evenimentele care au caracterizat aspirațiile străvechi ale poporului moldovean pentru uniunea cu Rusia și pentru reunirea cu statul rus.
Prezentând administrația românească drept total criminală, postul Radio Moscova în limba română descria așa-zisele „atrocități” comise de români în timpul răscoalei din Tatar Bunar, afirmând că „zeci de alte state” au fost „rase din temelii” de „jandarmii români și trupele de ocupație” în 1924, în timp ce „mii de rebeli au fost omorâți și trupurile le-au fost aruncate în Nistru”. Unul dintre „inocenții” lui Willi Munzenberg din campaniile de front cominterniste, Henri Barbusse, a fost lăudat pentru articolele sale „demascatoare” despre „tragedia de la Tatar Bunar” care „au umplut de revoltă în inimile oamenilor din întreaga lume” și „au luat apărarea victimelor care protestau împotriva teroarei și a violenței din Basarabia”, „aflată sub administrare românească”. Și RSS Ucraina a publicat lucrări care demonizau administrația românească, afirmând că, după ce „înșfăcaseră Bucovina, ocupanții români instituiseră un regim sălbatic de teroare și de opresiune politică și economică”.
Pentru a combate efectele subversive ale literaturii și ale „emisiunilor radio (române) ostile”, venite de peste graniță, Bodiul a făcut apel la inițierea unor măsuri de „contrapropagandă”, în care să se implice în egală măsură „academicieni și oameni de cultură, precum și înalte oficialități ale partidului, ale Sovietului și organisme economice”, coordonate cu campanii desfășurate prin intermediul unor „ziare și jurnale, transmisii radio și tv, cărți, broșuri și alte publicații”. Șeful propagandei moldovene, V.K. Barbulat, pe care Bodiul l-a criticat dur pentru neîndeplinirea obligațiilor, a fost eliberat din funcție. Protejații „moldoveni” ai Moscovei au considerat acest lucru deosebit de frustrant din moment ce România fusese împiedicată să aibă vreun contact cu populații din RSS Moldova, după 1958, inclusiv prin interzicerea micului trafic de frontieră dintre satele din zonă și miile de familii divizate, și totuși identificarea „moldovenilor” cu românii a continuat.
Îndreptându-și aparent atenția asupra istoricilor occidentali, o autoritate sovietică în domeniul istoriei românești interbelice și din perioada războiului a demascat campania împotriva „falsificatorilor” istoriei, în iulie 1967:
În lupta ideologică împotriva comunismului, împotriva unității statelor socialiste, apologeții imperialismului exploatează constant arma otrăvită a naționalismului. Aceasta se manifestă clar în interpretarea pe care o dau istoriei burghezo-moșierimii din România. În anii din urmă au apărut în Occident nu puține cărți ale unor autori care denigrează politica externă a sovieticilor față de România.
Această istoriografie și practicienii ei erau acuzați de prezentarea tendențioasă și chiar pur și simplu de falsificarea politicii sovietice din perioada interbelică și din timpul războiului pentru a „semăna discordie între popoarele Uniunii Sovietice și Republica Socialistă România”. Elitele românești, susținea autorul, erau „orbite” de „ura de clasă” împotriva URSS-ului, de „natura fascistă” a politicilor interbelice și de „perfidia” democrației. După cum sublinia un analist occidental, inserarea Transilvaniei în acest atac aparent istoric implica faptul că „abilitatea României de a menține Transilvania ca parte componentă era minimizată în proporție egală cu respingerea unor bune relații cu URSS-ul”.
La doi ani de la lansarea acestei campanii, impactul „dăunător” exercitat de România asupra acestei regiuni din perspectiva atracției culturale, a modelului independent pe care îl reprezenta și a influenței subversive active transmise prin intermediul mass-media și a publicațiilor „antisovietice” a continuat să preocupe autoritățile moldovene (și pe cele ucrainene). În aprilie 1968, prim-secretarul moldovean a condamnat conducerea română pentru „poziția sa singulară și aducătoare de prejudicii vizavi de o gamă largă de probleme importante, legate de mișcarea comunistă și muncitorească internațională” și pentru „opoziția sa asiduă față de măsurile luate de cele cinci state socialiste de a pune capăt contrarevoluției din Cehoslovacia”. Faptul că „presa română a publicat materiale și declarații ale unor autori români și străini care erau ostili față de Uniunea Sovietică și față de alte țări socialiste și a preluat materiale antisovietice de la organele de presă străine, inclusiv organele de presă burgheză”, era, în opinia sa, condamnabil.
În mai 1968, lideri ai partidului ucrainean și KGB au afirmat că românii (și cehoslovacii) promovau idei contrarevoluționare și alimentau speranța că Cehoslovacia, Polonia și Ungaria „se vor desprinde de URSS, așa cum făcuse deja România”. Introducerea în Uniunea Sovietică a unor documente românești „dăunătoare din punct de vedere ideologic” a devenit un laitmotiv în rapoartele KGB. În august 1968 șeful forțelor KGB din districtul de la granița de vest a plasat politica română în aceeași categorie cu „activitatea subversivă intensă a serviciilor de informații din SUA, RFG și Anglia, orientată împotriva URSS”.
(va urma)
