„Înainte de Paști cu șase zile, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morți. Și I-au făcut acolo cină și Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce ședeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preț, a uns picioarele lui Iisus și le-a șters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mireasma mirului. Dar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari și să-i fi dat săracilor? Însă el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur și, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis, deci, Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna. Deci mulțime mare de iudei au aflat că este acolo și au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă și pe Lazăr, pe care-l înviase din morți. Și s-au sfătuit arhiereii ca și pe Lazăr să-l omoare, căci, din pricina lui, mulți dintre iudei mergeau și credeau în Iisus. A doua zi, mulțimea cea mare, care se adunase la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, a luat ramuri de finic și a ieșit întru întâmpinarea Lui și striga: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel! Și Iisus, găsind un asin tânăr, a șezut pe el, precum este scris: «Nu te teme, fiica Sionului! Iată, Împăratul tău vine șezând pe mânzul asinei». Acestea nu le-au înțeles ucenicii Lui la început, dar, când S-a preaslăvit Iisus, atunci și-au adus aminte că acestea erau scrise despre El și că acestea I le-au făcut Lui. Așadar, dădea mărturie mulțimea care era cu El când l-a strigat pe Lazăr din mormânt și l-a înviat din morți. De aceea L-a și întâmpinat mulțimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta” (Ioan 12, 1-18).
„Bucură-te foarte, fiica Sionului, veselește-te, fiica Ierusalimului, căci iată, împăratul tău vine la tine drept și biruitor; smerit și călare pe asin, pe mânzul asinei. El va nimici carele din Efraim, caii din Ierusalim și arcul de război va fi frânt. El va vesti pacea popoarelor și împărăția Lui se va întinde de la o mare până la cealaltă mare și de la Eufrat până la marginile pământului” (Zaharia 9, 9-10).
Intrarea în Ierusalim a fost prevestită de către Mântuitorul Iisus Hristos ucenicilor Săi cu scopul de a-i face să înțeleagă, că această lucrare „trebuie” să fie împlinită, fiind voia lui Dumnezeu. „De atunci a început Iisus să arate ucenicilor Lui că El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie ucis, şi a treia zi să învieze. Şi Petru, luându-L la o parte, a început să-L dojenească, zicându-I: Fie-Ţi milă de Tine să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta. Iar El, întorcându-se, a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Matei 16, 21-23).
Intrarea în Ierusalim a născut în mintea fiilor lui Zevedeu, ideea de a primi din partea Domnului împlinirea cererii de a ocupă cele dintâi scaune în ierarhia domniei pământești a lui Hristos, despre care ei credeau că va începe iminent, sub aspect istoric, în cadrul acestei lumi. „Şi au venit la El Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiţi să vă fac? Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta, şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta” (Marcu 10, 35-37). Desigur, acest aspect ne lămurește asupra faptului că ucenicii Domnului nu înțelegeau la acel moment cuvintele despre Împărăția Domnului Iisus în mod duhovnicesc, care nu era din lumea în care trăiau, istoric.
Un alt episod biblic ce precede momentul Floriilor ne edifică asupra realității conform căreia, apostolii în virtutea atașamentului filial pe care îl aveau față de Mântuitorul Iisus nu puteau să accepte o despărțire de Acesta. „Apoi, după aceea, a zis ucenicilor: Să mergem iarăşi în Iudeea. Ucenicii I-au zis: Învăţătorule, acum căutau iudeii să Te ucidă cu pietre, şi iarăşi Te duci acolo? (…) Deci a zis Toma, care se numeşte Geamănul, celorlalţi ucenici: Să mergem şi noi şi să murim cu El” (Ioan 11, 7-8, 16). Cuvintele de foc rostite de Sfântul Apostol Toma constituie dovada clară a faptului că ucenicii iubeau foarte mult pe Învățătorul și Domnul Iisus Hristos și nicio clipă nu ar fi conceput să nu fie alături de El. Chiar improvizarea unei șei pe spatele asinului, prin așternerea hainelor (Marcu 11, 7-8), vădește disponibilitatea ucenicilor Domnului de a-I sluji Mântuitorului, până la a renunța la ei înșiși.
Potrivit cuvintelor Scripturii „mulțime multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, au luat ramuri de finic și au ieșit întru întâmpinarea Lui (Ioan 12, 12-13). Motivele pentru care veniseră să întâmpine pe Domnul Iisus variază foarte mult – unii nădăjduiau că vor fi conduși pe calea eliberării de sub stăpânirea romană, alții nădăjduiau că se vor face părtași minunilor ș.a.m.d. O parte din mulțimea de oameni care L-a întâmpinat pe Mântuitorul Iisus era mânată de entuziasm, fie pentru că se săturaseră din pâinile și peștii înmulțiți de Domnul Hristos în pustie, fie pentru chemarea la viață a lui Lazăr din mormânt.
Totuși, între cei care strigau osanale Mântuitorului Hristos se numărau și persoane, care asemenea lui Zaheu vameșul, se urcaseră pe ramurile copacilor pentru a-L întâlni pe Izbăvitorul lumii, ori așteptau să întâmpine pe Domnului slavei cu lacrimile pocăinței și ale mărturisirii, precum femeile care i-au spălat picioarele și L-au uns cu mir.
În mulțimea oamenilor ce L-au ovaționat pe Domnul Iisus la intrarea în Ierusalim se poate să fi fost și viitorii creștini, printre care îi putem aminti pe Sfântul Marcel, Episcopul Siciliei, şi Sfântul Pangratie, Episcopul Tavromeniei, care au venit la Ierusalim să-L cunoască pe Mântuitorul Hristos, devenind după Înălțare ucenici ai Sfântului Apostol Petru.
Un loc aparte în acest cadru foarte încărcat al zilei de Florii l-au ocupat copiii, care exclamă sub insuflare cerească cuvintele doxologice: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului” (Ioan 12, 13), ca niște adevărate trâmbițe ale lui Dumnezeu. Multora dintre cei care crezuseră în Hristos Domnul le era teamă să-și mărturisească convingerile, însă copiii, întru simplitatea și nevinovăția lor, nu au ținut seama de existența vreunei primejdii, ci au dat glas gândurilor pe care le primiseră prin insuflare divină, după cuvântul Scripturii care zice: „Au niciodată n-ați citit că din gura copiilor și a celor ce sug Ţi-ai pregătit laudă?” (Matei 21, 15-16); „Din gura pruncilor și a celor ce sug ai săvârșit laudă, pentru vrăjmașii Tăi, ca să amuțească pe vrăjmaș și pe răzbunător” (Psalm 8, 2).
Lucru cuvenit ar fi fost ca acum de Florii, arhiereii Ana și Caiafa să cădească cu tămâie pe Cel care le-a dat prin Moise pe Sinai Tablele Legii și iată acum intră în Ierusalim să înalțe pe altarul Golgotei, unica și suprema Jertfă ca Arhiereu, aducându-se pe Sine ca Miel spre junghiere Părintelui ceresc, spre mântuirea neamului omenesc.
Preoții și leviții ar fi trebui să lase deoparte ceremoniile și primirea ofrandelor la templu pentru curățirea păcatelor poporului și să alerge împreună cu fecioarele cele înțelepte, să întâmpine pe Mirele ceresc cu candelele aprinse, ieșind în întâmpinarea Celui ce poate curăți și sufletul și trupul de orice întinăciune.
Bolnavii ce așteptau tulburarea apei la Vitezda trebuiau să fie ridicați și duși la intrarea în Ierusalim pentru a se așterne pe drum, astfel încât umbra Mântuitorului Iisus să-i vindece.
Fariseii și cărturarii acum, în al unsprezecelea ceas, ar fi trebuit să lepede formalismul și egocentrismul și să accepte pe Luminătorul Iisus, pentru a scăpa de învârtoșare și pentru a-și recăpăta vederea ochilor minții prin darul Soarelui dreptății, ce poate alunga cu razele harului întunericul înțelegător, dăruind prin har înțelegerea poruncilor prin transcenderea literelor.
Zidirea însă nu a vrut să asculte chemarea și să răspundă Ziditorului, decât sub înrâurirea momentului, iar acest lucru se poate citi pe chipul Mântuitorului Hristos, care transmite în icoana Floriilor pe lângă intrarea Sa triumfală și imperială, atitudinea prevestitoare și premergătoare jertfei celei pline de durere – prin care avea să treacă peste doar câteva zile.
Taina urcării Domnului Iisus pe asin se poate desluși prin mesajul care se desprinde din pilda samarineanului milostiv. Potrivit acesteia, omul căzut între tâlhari, după ce a fost îngrijit a fost urcat pe asin, pentru a fi dus la casa de oaspeți, pentru a fi tratat până la dobândirea sănătății. Cu prilejul intrării în Ierusalim, Mântuitorul Hristos explică prin exemplul personal această pildă, întrucât așează pe asin umanitatea căzută, dezbrăcată de haina virtuților, jefuită de averea cunoașterii lui Dumnezeu, și abia vie, pe care a luat-o asupra Sa pentru a o vindeca, înveșmânta și a-i dărui viața cea adevărată și nemuritoare.
Potrivit părinților filocalici, inima persoanei umane este numită Ierusalim, iar faptele răscumpărării neamului omenesc, cărora se face părtaș Domnul Iisus în Orașul Păcii, pot aduce multe lămuriri cu privire la procesul de coborâre a minții în inimă, prin rugăciune. Așa cum Mântuitorul Hristos vădește gândurile din sufletele conaționalilor Săi prin sălășluirea în Ierusalim, tot astfel și mintea când coboară în inimă trebuie să ducă o luptă de curățire a acesteia de patimile rele, cu multă jertfă și smerenie. Imaginea coastei sângerânde a Mântuitorului Iisus devine icoana străpungerii inimii, pe care Dumnezeu „nu o va urgisi” (Psalmul 50). Prin coborârea minții în inimă, aceasta din urmă va deveni mormânt pentru omul cel vechi și loc al învierii omului nou, întru Hristos Domnul.
Așteptările noastre nu trebuie să corespundă patimilor sau închipuirilor legate de dobândirea lumii acesteia, ci se cuvine să se ridice prin asceza duhovnicească la înălțimea doririi și a unirii cu Dumnezeu prin suferință, răbdare, iertare și iubire, pentru a urca împreună cu El scara nemuririi, ce duce întru Împărăția Sa.
Imaginea biblică a oamenilor care „tăiau ramuri din copaci și le așterneau pe cale” (Matei 21, 8; Marcu 11, 8), precum și cea a sfinților pe care Sfântul Ioan Teologul i-a văzut „stând pe tronul lui Dumnezeu purtând veșminte albe și ținând în mâini ramuri de finic” (Apocalipsa 7, 9), ne edifică asupra faptului că cei care doresc să se apropie de Domnul Iisus Hristos trebuie să se înveșmânteze în haină de nuntă, prin curățarea întregii ființe și să întâmpine pe Domnul Slavei, cu stâlpările faptelor dreptății și ale milostivirii. Amin.
Pr. dr. Cristian Vlad Irimia
Biserica „Izvorul Tămăduirii”
Staţiunea Covasna
ROMÂNIA
