RĂZBOIUL CLANDESTIN AL BLOCULUI SOVIETIC CU ROMÂNIA
LARRY L. WATTS
China și România, ținte în INTERKIT, 1962-1969
Aparatul înființat de Moscova pentru a gestiona problema Chinei a fost unul dintre cele mai ample. Conform spuselor unuia dintre participanții polonezi, în prima jumătate a anilor 1960 în ambasadele sovietice din Europa Centrală și de Est și în alte regiuni au fost plasați sinologi „cu scopul de a supraveghea atent toate relațiile țării-gazdă cu China”. A fost înființat un sistem de „contacte periodice” între acești specialiști, partid și instituțiile statului, în special serviciile de informații, departamentele internaționale ale Comitetului Central (și departamentele ideologice și de propagandă), Academia de Științe și mass-media, cu alte cuvinte, o organizație clasică de „măsuri active”.
Conform spuselor unui fost ofițer StB, în perioada 1962-1965 serviciile de informații ale țărilor aflate în „strânsă cooperare” din cadrul Tratatului de la Varșovia și-au limitat activitățile referitoare la China la investigarea influenței și activităților subversive ale acesteia, primind acordul pentru „operațiuni speciale împotriva Chinei” abia în anul 1965. În decembrie 1967, „la inițiativa sovieticilor”, operațiunea a fost transformată într-un:
(…) sistem de consultări periodice și a fost instituit un plan de măsuri conjugate în legătură cu politica față de China (INTERKIT). Acesta includea statele Tratatului de la Varșovia, cu excepția României, și Mongolia. Direcțiile importante au fost trasate la reuniunile periodice ale secretarilor CC. Planurile detaliate și coordonarea erau responsabilitatea conducerii departamentelor de relații externe ale CC. Au fost înființate grupuri speciale și echipe pentru activități de propagandă, cercetare științifică și editare de publicații.
Alături de China, România a devenit o țintă, de la începuturile INTERKIT. Acest fapt a devenit evident la întâlnirea din septembrie care a precedat primul INTERKIT, când Kadar „a intercalat acuzații evident valabile numai contra Chinei cu cele împotriva României” și și-a asumat conducerea unei „campanii împotriva «pseudointernaționaliștilor» români, cu cele mai ezoterice acuzații făcute vreodată de un conducător de partid”. Într-adevăr, o operațiune a KGB-ului de distrugere a relației București – Beijing, cu documente falsificate despre care se pretindea că fuseseră scrise de Zhou Enlai, fusese pusă la cale de ședința inițială. După cum a observat liderul bulgar Jivkov, ulterior, la o întâlnire a statelor partenere aflate în „strânsă cooperare”, „chinezii se bazează pe România, și românii sprijină politicile Chinei”. La aceeași întâlnire, făcând referire la INTERKIT ca la un model pentru o campanie la nivelul întregului Tratat împotriva României, Brejnev a propus coordonarea „activităților noastre comune” prin intermediul secretarilor Departamentelor Internaționale și Ideologice ale Comitetelor Centrale, după cum se proceda deja „de exemplu în ceea ce privește China și România”.
Amploarea deosebită a unui astfel de demers a avut implicații devastatoare pentru o țară care nu avea nici pe departe resursele materiale sau umane ale Chinei. INTERKIT coordona „orice referire” la conducerea țării vizate și toate activitățile întreprinse pentru a-i „diminua” influența, având capacitatea de a anihila o țară mică, precum România. Coordonarea „activităților de propagandă și cercetare științifică” din șapte țări (neluând în considerare agenții de diseminare), de la „agențiile de presă, posturi de radio, TV și edituri” la academiile de știință și institutele de cercetare de stat, putea să suprime orice mesaj sau direcție politică pe care Bucureștii ar fi dorit s-o propage. Coordonarea centrală a „propagandei din om în om”, a articolelor, emisiunilor radio și TV, simpozioanelor „științifice”, împreună cu un plan anual unificat „pentru publicații lucrări științifice” au condus la stabilirea unei direcții de propagandă care avea valoare de adevăr științific (și popular) și imposibil de negat.
INTERKIT a tradus acest plan „în engleză, franceză, spaniolă și arabă” și l-a transmis printr-un efort coordonat prin „presă, agențiile de informații și alte organe de propagandă străine”, inclusiv prin intermediul unui număr mare de agenți sovietici, est-germani, maghiari, polonezi, cehoslovaci, bulgari și mongoli, și mai târziu și cubanezi (apărând sub „steaguri false” ca provenind din toate țările din Europa, America de Sud și Asia). Acest proiect desfășurat pe o perioadă lungă de timp – INTERKIT a funcționat din 1967 până în anii 1980 – a copleșit serviciile de informații occidentale (și mediul academic), neobișnuite cu campanii de dezinformare de lungă durată și incapabile să îi înțeleagă proporțiile. Concluziile cercetătorilor și analiștilor occidentali au arătat că astfel de strategii de dezinformare vor reapărea în produsele analitice ale serviciilor de informații și vor copleși sau chiar monopoliza canalele de informații pe care se bazează. Un cor de sute de voci care se exprimau la unison a acoperit cu ușurință vocea izolată și discordantă a României.
Calul troian II: Golițîn și „mitul” independenței
Paradoxal, capacitatea comunității de informații a SUA de a evalua situația din România a fost serios compromisă în anii 1960 de către primul dezertor din noul serviciu de dezinformare al KGB. Anatoli Golițîn a dezertat în 1961, lansând o teorie care îl avantaja și susținând de la bun început că toți dezertorii care îi vor călca pe urme vor fi agenți de dezinformare, trimiși să discrediteze informațiile valoroase și compromițătoare pe care le deținea. De îndată ce a obținut sprijinul șefului Departamentului de contrainformații al CIA, James Jesus Angleton, teoria sa a căpătat un și mai mare potențial distructiv. Teoria susținută de Golițîn și de Angleton a paralizat efectiv operațiunile de spionaj împotriva URSS, a făcut ca toate „intrările” (walk-ins) agenților sovietici și din Europa de Est să fie refuzate, a afectat relațiile cu serviciile prietene (cu norvegienii și cu francezii, de exemplu), a avut impact negativ și asupra celor mai apropiați aliați (în special Marea Britanie) și a demoralizat CIA pe parcursul anilor 1960 și la începutul anilor 1970.
Deși nu este clar încă dacă și în ce măsură informațiile furnizate de Golițîn erau reale și utile, declarațiile în mod evident false ale acestuia cu privire la o pretinsă conspirație au avut cel mai puternic impact negativ asupra percepției Statelor Unite și Marii Britanii cu privire la România în perioada 1963-1969. Evoluția lui Golițîn ca dezertor a cunoscut două etape. În timpul primei etape, din decembrie 1961 până în martie 1963, informațiile sale „nu au fost niciodată contestate”, iar avertismentele sale în privința strategiei sovietice de dezinformare erau în concordanță cu documentele pe care le-a furnizat privind Departamentul de dezinformare al KGB. Devenind nerăbdător și nemulțumit de CIA, Golițîn a părăsit SUA împreună cu familia sa, stabilindu-se aparent definitiv în Marea Britanie.
După întoarcerea sa neprevăzută în august 1963 (informații privind prezența sa în Marea Britanie ajunseseră în mass-media încă din luna iulie), el a început să afirme că, de fapt, conflictul chino-sovietic era o înșelătorie și independența României o minciună, adăugând ulterior, la începutul anului 1968, că „Dubcek și revolta cehoslovacă” au fost regizate, toate acestea având același scop, acela de a determina SUA să ofere ajutor Chinei, României și Cehoslovaciei, „ajutor care ar fi fost apoi folosit pentru a slăbi și a exploata Statele Unite”. Golițîn a afirmat același lucru despre conflictul sovieto-iugoslav și cel sovieto-albanez. El a pretins, de asemenea, că W. Averell Harriman, omul de stat american care cunoștea îndeaproape rolul asumat de România în numele Statelor Unite în Vietnam, în relațiile cu China și în Orientul Mijlociu, era spion sovietic. Astfel, orice problemă majoră în care Bucureștii interveneau pentru a diminua dominația sovietică era minimalizată, iar unul dintre puținii adevărați aliați ai României în cercurile înalte de la Washington era contestat de Golițîn. „Era ca și cum, comenta un observator, stabilindu-și buna-credință cu ocazia primei sale șederi în Statele Unite”, Golițîn „revenea acum pentru a-și executa misiunea de dezinformare”.
Influența teoriei Golițîn – Angleton a fost remarcabilă. De exemplu, în 1961 CIA a intrat în posesia a peste 1.600 de documente chinezești în Tibet care confirmau conflictul chino-sovietic, Biroul CIA pentru informații curente și biroul omolog aparținând MI6 analizau îndeaproape acest conflict, iar fotografiile realizate de U-2 indicau o „grupare masivă de forțe militare la granița Rusiei cu China” (chiar înainte de ciocnirea din martie 1969 de pe râul Ussuri). Totuși, chiar pe parcursul negocierilor dintre Nixon și Kissinger pe tema reluării relațiilor cu China în 1969, Angleton a organizat un seminar unde Golițîn urma să prezinte analiza sa privind „falsul” conflict chino-sovietic, eveniment denumit imediat de către participanți „Conferința Pământului Plat”. Într-o manieră la fel de șocantă, Golițîn a susținut ideea că experimentul „socialismului cu față umană” din Cehoslovacia a fost o minciună care nu avea să determine niciodată o invazie sovietică, chiar și după ce tancurile lor începuseră să intre în Praga.
Ideea că independența României era o minciună a fost, de asemenea, vehiculată. Nu numai că existau dovezi clare privind conflictul chino-sovietic și ostilitățile cehoslovaco-sovietice, dar în 1969 nu mai puțin de șapte dezertori cehoslovaci aparținând eșaloanelor superioare ale aparatului de securitate și de informații cehosclovac, printre care și generalul Jan Sejna, confidentul lui Novotny, maiorul Ladislav Bittman, adjunctul șefului Biroului pentru dezinformare al StB (Departamentul 8), și colegul acestuia, maiorul Jan Frolik, au confirmat ostilitatatea demonstrată de Uniunea Sovietică și de membrii Tratatului față de România. Trădătorii sovietici de mai târziu au confirmat, de asemenea, că ostilitatea sovieticilor vizavi de România era considerabilă în 1960, în paralel cu derularea conflictului chino-sovietic și chiar înainte de apariția conflictului sovieto-albanez. Cu toate acestea, profesioniștii cu experiență în domeniul informațiilor, inclusiv fostul șef pe probleme de cercetare și contrainformații pentru CIA și principalul contraspion al MI5, au fost cuceriți de teza lui Golițîn în asemenea măsură încât au intrat într-un consiliu editorial în vederea publicării acesteia mai bine de zece ani mai târziu, după ce Praga fusese adusă la „normalitate” în mod brutal, cooperarea militară chino-americană se derula cu rapiditate, iar România achiziționa în secret armament sovietic sofisticat pentru Statele Unite.
Insistând asupra „mitului independenței României”, Golițîn afirmă că toate „pretinsele diferențe dintre România și alte țări comuniste” pot fi explicate ca fiind „rezultatul unei operațiuni de dezinformare în bloc”. Gândirea antisovietică a liderilor români este subliniată în repetate rânduri ca fiind „artificial creată pentru a servi scopurile unei strategii pe termen lung”. „Independența mitică” a României, explică el, a fost calculată pentru a da autenticitate conflictelor chino-sovietic și sovieto-albanez apărute anterior, dar toate acțiunile și demersurile sale „primeau anticipat binecuvântarea Blocului Sovietic” și erau „întreprinse cu știința sovieticilor” pentru a le „conferi partidului și liderilor acestuia o imagine de naționalism și independență în ochii opiniei publice interne și externe”, în așa fel încât să contribuie la „îndeplinirea obiectivelor Blocului de intensificare a comerțului și obținere a unor credite pe termen lung și de achiziționare de tehnologie avansată din Occident, într-un mod mai eficient decât dacă ar fi achiziționat ca un membru obișnuit al Blocului”.
Merită să comparăm teoria lui Golițîn exprimată în „România ca un cal troian” cu varianta originală a acesteia, așa cum a apărut în 1956. Această primă ediție a fost prezentată în februarie 1956 în raportul unui atașat SUA către ambasadorul de la București, care a înaintat-o mai departe la Washington:
Rolul României este să devină o „vitrină” a comunismului într-o încercare de a arăta celor din Occident că regimul comunist este funcțional și, astfel, de a contribui la atingerea obiectivului final al comunismului internațional. Pentru ca acest lucru să fie convingător în ochii occidentalilor, se fac în continuare încercări de consolidare a mitului independenței României. Dizolvarea Sovromurilor în 1954 și 1955 a reprezentat un pas în această direcție. Este posibil ca sovieticii să își retragă trupele într-un moment prielnic, ca o dovadă supremă. Probabil partea cea mai importantă a acestui plan ce urmărea să transforme România într-o „vitrină” a comunismului este creșterea prestigiului României în străinătate.
Potrivit afirmațiilor lui Golițîn, „independența României era un mit” creat de nou-înființatul serviciu de dezinformare, ale cărui obiective erau:
– să sprijine alte acțiuni de dezinformare privind dezintegrarea Blocului;
– să sporească „prestigiul intern și internațional al Partiului Comunist Român și al liderilor acestuia”;
– să califice România pentru „ajutoare occidentale de natură tehnică și economică mai generoase”;
– să permită României „să profite în numele Blocului de oportunități diplomatice și comerciale”;
– să pregătească România „pentru un rol strategic special”;
– să poată spori credibilitatea acesteia în ochii Occidentului „ca potențial aliat sau confident în lumea comunistă”.
Singura diferență între cele două este motivația declarată ca fiind în spatele subterfugiului României. În prima variantă, lansată înainte să se întrevadă posibilitatea unui ajutor occidental și a încheierii de relații diplomatice cu țările membre ale Blocului, autorii teoriei nu puteau să invoce motivul tendinței de acaparare și, prin urmare, s-au limitat la afirmația destul de neconvingătoare că independența României era un „joc al aparențelor” menit să contamineze capitalismul occidental. În 1968, când Golițîn și-a prezentat teza scrisă, exista un motiv concret de suspiciune și o temă perfectă de dezinformare, având în vedere incapacitatea occidentalilor de a „urmări fondurile” din spatele Cortinei de Fier.
CAPITOLUL 13
MANIPULAREA RELAȚIILOR DIN CADRUL PACTULUI DE LA VARȘOVIA
FEBRUARIE – AUGUST 1968
Influența exercitată de planul conspirației globale – așa-zisul „monster plot” – al lui Golițîn și Angleton asupra interpretării evenimentelor în general din interiorul Blocului Sovietic și în special a celor privind China, România și Cehoslovacia a fost puternică și îndrăzneață, dar nu și unitară. În ciuda șirului nesfârșit de lovituri date teoriei „România ca un cal troian” pe parcursul anilor 1960 – de la „declararea independenței” în 1964 și propunerile publice ale Bucureștilor privind reorganizarea radicală a Tratatului de la Varșovia în 1966, la refuzul de a pune la dispoziția țărilor Tratatului dotări militare sau refuzul de a condamna Israelul și SUA în timpul războiului arabo-israelian din 1967 -, aceasta a continuat să influențeze importante tendințe de gândire în interiorul comunității de informații americane și britanice. Prin urmare, în paralel cu o serie de evaluări destul de obiective ale comportamentului României, a existat o predilecție puternică pentru negarea sau subestimarea nivelului opoziției românești față de Moscova (și supraevaluarea disidenței altor țări), astfel minimalizând amenințarea pe care URSS-ul o putea reprezenta pentru aceasta.
Minimalizarea amenințării sovietice era importantă pentru a prezenta Occidentului un fait accompli, așa cum fusese cazul invaziei Cehoslovaciei. În acel caz, preferința Occidentului pentru evitarea conflictului militar sporise greutatea unor argumente mai degrabă neîntemeiate și conform cărora preocuparea Moscovei pentru obiectivele sale externe, în special pentru destinderea relațiilor, trecea înaintea oricărei intervenții militare și încuraja iluziile Occidentului. Într-o relatare făcută după intervenția sovietică în Cehoslovacia, un analist CIA remarca faptul că prin măsurile de inducere în eroare Moscova lăsa să se înțeleagă că „situația nu era gravă”, că națiunea „nu consideră că interesele sale vitale erau amenințate” sau că „relațiile sale cu potențiala victimă erau destul de bune”.
În general asemenea măsuri se luau după ce mijloacele politice de găsire a unei soluții eșuaseră și fusese luată deja o decizie pentru realizarea unui atac surpriză sau, cel puțin, pentru pregătirea forțelor militare pentru un astfel de atac, prin minimalizarea situației prin acțiuni de propagandă și pe canale diplomatice. Moscova era maestră în „dezinformarea politică”, tocmai datorită „controlului complet pe care îl deținea asupra presei și a caracterului secret al procesului decizional”. Spre deosebire de părerea CIA, din acea vreme, că durata campaniilor de dezinformare era „scurtă, de doar câteva săptămâni”, adjunctul șefului Departamentului de dezinformare din StB raporta, la scurt timp după aceea, că ele se desfășurau, în general, pe o perioadă de 3-5 ani, în unele cazuri durând și decenii.
Construirea coalițiilor intra-Bloc și loialiștii Moscovei I
În timp ce linia de dezinformare sovietică insista asupra lipsei de semnificație a tentativelor României de creare a unor coaliții anti-Bloc, Kremlinul și ceilalți membri ai Tratatului au văzut, în mod evident, o amenințare serioasă în coaliția București – Praga – Belgrad. Șeful GDR, Ulbricht, insista că scopul acestei coaliții este acela de a „desprinde Cehoslovacia de Uniunea Sovietică și de toată comunitatea socialistă”. Conform Stasi, Bucureștii făceau eforturi similare la Budapesta și la Varșovia, punându-și „mari speranțe” în evenimentele din Cehoslovacia „deoarece ei anticipau că aceste evenimente vor avea ecouri în celelalte țări socialiste”, în special în „Ungaria și Polonia”, unde credeau că forțe asemănătoare „lucrau pentru elaborarea unei strategii naționale mai independente”.
Din nefericire, atitudinea antisovietică a populației ungare și poloneze nu era împărtășită de liderii comuniști ai acestora decât ca un mijloc prin care își puteau câștiga legitimitate pe plan intern. Aceeași moștenire cu caracter conspirativ, care inițial conferea partidelor comuniste trăsăturile clandestine ca putere străină aflată în serviciul „revoluției mondiale”, era valabilă cu atât mai mult în cazul liderilor de partid luați individual. Fie că lucraseră sau nu vreodată în mod oficial ca agenți ai serviciilor sovietice de informații (și majoritatea au lucrat fie ca agenți ai Cominternului – ca în cazul lui Gomulka, Nagy și Rakosi -, fie în cadrul aparatului de informații direct subordonat Moscovei, cum a fost cazul lui Kadar), cu singura excepție a românilor după ce au eliminat cadrele militare sau agenții de informații sovietici care îi controlau, toți liderii de partid din țările membre ale Tratatului de la Varșovia erau agenți voluntari ai Moscovei. Ei nu erau doar complici, ci răspundeau direct pentru faptul că serviciile de informații și instituțiile militare din țările respective rămâneau subordonate autorității unui stat străin.
(va urma)
