După 1866, problema cea mai mare a României a fost ieșirea de sub tutela Imperiului Otoman și obținerea Independenței statului. Oamenii politici români au făcut apel la Marile Puteri prin proiecte menite să modifice statutul internațional al Țării, dar aceste încercări au eșuat.
În vara anului 1875, pe teritoriile Bosniei și Herțegovinei izbucnește o răscoală împotriva Imperiului Otoman. Dorința de independență a României, aflată și ea sub suzeranitatea Imperiului Otoman, o face să fie solidară cu dorința de eliberare a popoarelor balcanice de sub dominația Porții, dar și prudentă față de Turcia, declarându-și neutralitatea și păstrând-o până în anul 1877. Neutralitatea României față de evenimentele din Balcani s-a datorat faptului că aceasta nu ar fi fost sprijinită, în cazul unei intervenții, de nicio mare putere (Gheorghe Cliveti, România și puterile garante 1856-1878, Editura Junimea, Iași, 2020, p. 331).
Relația României cu statele creștine din Balcani era destul de bună. În anul 1868 a încheiat un tratat cu Serbia, iar cu Muntenegru avea relații cordiale și de prietenie. Cu Grecia au existat câteva tentative de alianță între anii 1866-1869, toate ducând la o relație bună între cele două state. În ceea ce privește Bulgaria, România a acordat ajutor refugiaților bulgari, activitatea patrioților bulgari din România reprezentând baza pentru evenimentele care au marcat redeschiderea crizei orientale (Independența României – Documente, Vol. II – Corespondență diplomatică străină, Ionel Gal (coordonator), Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1977, doc. 42, București, 21 august 1875, Comitetul revoluționar bulgar către Voievodul bulgar, p. 103).
Încă din ianuarie 1875, dorința lui Carol I a fost aceea de a fi pe picior de egalitate cu Marile Puteri, suzeranitatea Porții asupra României limitându-se la tributul anual. Franța și Anglia au înfrânat avântul românilor (Ibidem, doc. 41, București, 6 ianuarie 1875, Baron des Michels către Decazes, p. 99). Englezii considerau, încă din anul 1874, că dorința Principatelor Române de a stabili propriile tratate comerciale fără implicarea Porții poate încuraja intenția de independență, cerând ca acestora să le fie amintite principiile fundamentale din 1856 (Ibidem, doc. 36,Therapia, 7septembrie 1874, Henry Elliot către Contele de Derby, p. 79). Vivian, consulul Marii Britanii la București, observă evoluția Principatelor Române, dar și implicarea Marilor Puteri în politica acestora. Conform unui raport trimis Contelui Derby, acesta precizează că Rusia, Germania și Austria susțin extinderea privilegiilor comerciale ale României. Austria și Rusia, mai spunea Vivian, „doresc să obțină aici popularitate; prima recunoscând că în poziția ei de vecin și cu aceste principate, legăturile comerciale cresc an de an și se dezvoltă foarte repede, ceea ce face ca relațiile nemijlocite și aranjamentele directe dintre ele să constituie o necesitate reală; Rusia, parțial, poate din aceleași motive, dar îndeosebi din dorința de a-și recâștiga vechea poziție și influență asupra acestor popoare creștine, ca fiind principalul lor protector, și pentru a-și întări propaganda împotriva Tratatului din 1856, ca fiind perimat și nepotrivit față de schimbările care s-au petrecut de atunci, întrucât Principatele vor avea o soartă mai bună dacă ar privi spre ea ca spre vechea și singura lor apărătoare” (Ibidem, doc. 37, București, 22 octombrie 1874, C. Vivian către Contele de Derby, p. 83). În legătură cu celelalte Mari Puteri, ambasadorul preciza că Germania simpatizează evoluția Principatelor, Italia, neavând niciun interes în Principate, are o atitudine rezervată și urmează politica majorității marilor puteri, iar Franța și Anglia au o atitudine rece și indiferentă față de problemele românilor. Vivian spunea despre Anglia că românii o consideră vinovată pentru „rezistența hotărâtă a Porții față de dorințele lor și de toate obstacolele și greutățile pe care le întâmpină în încercarea de a și le realiza, […] atribuie atitudinea noastră necunoașterii sau indiferenței față de progresul și evoluția lor, precum și politicii noastre orientale tradiționale, temându-se că popoarele creștine dependente de Turcia vor fi întotdeauna sacrificate, chiar atunci când interesele lor reale și materiale sunt în joc” (Ibidem, p. 84).
Pe parcursul anului 1875, România a rămas vehementă în a-și declara neutralitatea față de evenimentele din Balcani, lucru care i-a asigurat supraviețuirea ca stat național în fața amenințărilor duse de diplomația Marilor Puteri.
La sfârșitul anului, situația din Balcani nu se apropia de final, iar acest lucru determină Principatele să-și revizuiască prioritățile. Consulul Marii Britanii la Iași, St. John, îi comunica în decembrie 1875 Contelui Derby faptul că, datorită crizei din cadrul Imperiului, Turcia solicită României plata anticipată a tributului pentru trei luni. Situația financiară precară a Principatelor, datorată Constantinopolului, îl determină pe Carol să refuze plata tributului afirmând „având în vedere situația financiară actuală a României, cât și a celorlalte puteri învecinate care au fost grav afectate de criza care continuă acum la Constantinopol, o asemenea cerere nu poate fi satisfăcută” (Ibidem, doc. 4, București, 20 decembrie 1875, C. St. John către Contele de Derby, p. 110). În același timp, mai afirmă consulul britanic, Carol I se pregătește pentru eventualitatea unui conflict în Turcia (Ibidem, doc. 46, București, 10 ianuarie 1876, C. St. John către Contele de Derby, p. 112). Această informație este întărită și de consulul general al Rusiei la București, Zinoviev, care afirmă că Ministrul de Război, Generalul Florescu, a cerut bani Camerei pentru a dota și aproviziona o armată de aproximativ 50.000 de oameni (Ibidem, doc.47, București, 19/31 ianuarie 1876, I. Zinoviev către Prințul Gorceakov, p. 115).
Starea de ostilitate a României față de Imperiul Otoman continuă și pe parcursul anului 1876. La începutul lui februarie, ambasadorul Rusiei la Viena, Novicov, îl anunța pe Prințul Gorceakov de faptul că, potrivit unei telegrame confidențiale din partea Guvernului român, deși România și-a declarat neutralitatea față de conflictele din Bosnia și Herțegovina, Turcia a concentrat trupe la Vidin și mai multe nave de război sub pavilion turcesc staționează în fața orașelor românești de la Dunăre. Astfel, mai scrie consulul, România își vede integritatea teritorială amenințată de Turcia și, ca atare, așa se justifică pregătirile militare din Țară. Pentru a liniști temerile României, Novicov i-a declarat lui Constaforul, agentul român de la Viena, că „temerile emise în ea [telegrama – n.n.] și ipotezele care reies de acolo sunt pură fantezie; că Europa, acționând pentru a liniști Bosnia și Herțegovina, nu avea deloc răgazul să se gândească la știrbirea drepturilor României”. De asemenea, Contele Andrasy, Ministrul Afacerilor Externe al Austriei, a afirmat că înarmarea românilor nu este justificată de ostilitatea Porții (Ibidem, doc. 48, Viena, 30 ianuarie/11 februarie 1876, Novikov către Prințul Gorceakov, p. 118-119).
Vivian, consulul britanic de la București, remarcă, în luna martie, criza financiară din România, accentuată de tulburările politice din guvern. De asemenea, atrage atenția asupra relațiilor dintre România și Poartă. Cu toate că atât miniștrii, cât și Carol I îl asigură că România se va conforma dorințelor de pace ale Marilor Puteri, în caz că Turcia ar fi ocupată de o altă putere sau ar izbucni un război general, atunci România „în primul caz ei vor refuza să plătească tributul, pe care îl consideră a fi doar personal pentru Sultan, și în cel de-al doilea caz că se va alia cu acea putere care le va garanta independența” (Ibidem, doc. 50, București, 23 februarie/6 martie 1876, C. Vivian către Contele de Derby, p. 123-124).
În iunie, Fava, agentul italian din Principate, îi relata lui Melegari, Ministrul Afacerilor Externe de la Roma, despre problema „Radetzky”, asigurând guvernul italian de faptul că românii nu au susținut acest incident, din contră, au luat măsuri împotriva mai multor bulgari primind astfel recunoștința sultanului pentru loialitatea lor față de Poartă.
În 18/30 iunie, situația din Balcani degenerează în noi conflicte, Serbia și Muntenegru atacând armata otomană. În aceste împrejurări, conform lui Fava, Turcia mobilizează flota pe Dunăre împotriva Serbiei, lucru care pune în pericol neutralitatea României (Ibidem, doc. 52-București, 15/27 iunie 1876, Fava către L.A. Melegari, p. 128-129). Guvernul României la asigurat că „politica noastră externă va fi pacifistă și plină de respect față de tratatele internaționale care stabilesc condiția politică a României, îi asigură independența și-i garantează neutralitatea. Numai astfel Țara va merita încrederea marilor puteri protectoare” (Ibidem, doc. 54, București, 20 iunie/ 2 iulie 1876, Fava către L.A. Melegari, p. 133-134). În aceste condiții, România solicită neutralitatea Dunării de la Negotin, Serbia, până la Vârciorova, România. Din păcate, Turcia întârzie soluționarea acestei probleme, determinând Guvernul României să facă declarații ostile împotriva Turciei, stârnind, din nou, zvonuri despre înarmarea Principatelor. Fava îl asigură pe Ministrul de Externe de faptul că România, epuizată financiar, nu este capabilă să respingă nici cel mai mic atac (Ibidem, doc. 56, București, 8 iulie 1876, Fava către L.A. Melegari, p. 138). În final, Imperiul Otoman răspunde cerinței românilor, angajându-se să păstreze neutralitatea Dunării, de la Timoc până la Vârciorova; în schimb, România trebuie să apere neutralitatea insulei Ada Kaleh și să aprovizioneze insula urmând să fie despăgubită de Poartă (Ibidem, doc. 59, București, 11 iulie 1876, Viceconsulul Adolph Stern către William Hunter, p. 142-143).
Consulul englez St. John trimite mai multe rapoarte Contelui de Derby, prin care face cunoscută Angliei situația României. Acesta dezminte zvonul de înarmare a Principatelor, dar dezvăluie aspirațiile României la Dobrogea și faptul că Principatele ar putea apela la Rusia pentru ajutor financiar (Ibidem, doc. 64, București, 23 iulie 1876, C. St. John către Contele de Derby, p. 160).
În octombrie, colonelul Mansfield, Consulul general al Marii Britanii la București, îi prezintă principelui Carol poziția Angliei față de politica României. Astfel, el spunea că „în Anglia există o mare simpatie pentru această Țară. Noi privim România ca pe un centru de progres în mijlocul raselor puțin cultivate și destinată, prin exemplul ei de bună guvernare politică, în același timp înțeleaptă și discretă, și a practicii unor instituții libere, să joace un rol civilizator în aceste țări îndepărtate”. De asemenea, Mansfield considera că încheierea de acorduri comerciale și de extrădare între Poartă și România ar fi utile pentru ambele părți (Ibidem, doc. 70, București, 3 octombrie 1876, Fréd Debains către Ducele Decazes, p. 180-181).
Tot în octombrie, printr-un decret princiar, se ordonă concentrarea trupelor permanente și rezerviste de pe teritoriul României. Fava, consulul italian, crede că, deși Guvernul român îl asigură că această măsură s-a luat împotriva unei eventuale invazii de voluntar, acesta nu este motivul real și că „prevăzând ruperea relațiilor dintre Rusia și Turcia guvernul principelui vrea să fie pregătit pentru orice eventualitate” (Ibidem, doc. 72, București, 8 octombrie 1876, Fava către L.A. Melegari, p. 188). În același timp cu mobilizarea trupelor române, o delegație română condusă de Brătianu a plecat la Livadia pentru a-l saluta pe țar, lucru care a iscat o agitație în rândul reprezentanților marilor puteri (Ibidem, doc. 73, București, 10 octombrie 1876, Fava către L.A. Melegari, p. 188). Consulul britanic asigură guvernul englez că vizita delegației române a fost doar cordială, fără implicații politice, dar îi comunică și atitudinea agresivă a lui Brătianu vizavi de politica Imperiului Otoman (Ibidem, doc. 75, București, 19 octombrie 1876, C. Mansfield către Contele de Derby, p. 197). Mansfield declara că „ei par cu totul incapabili de a vedea că slăbiciunea constituie tăria lor și ei sunt posedați de dorința de a face ceva, care ceva, în mod inevitabil probabil că este foarte primejdios pentru existența lor ca națiune” (Ibidem, doc. 77, București, 23 octombrie 1876, C. Mansfield către Contele de Derby, p. 206).
Sfârșitul anului 1876 adaugă mai multă agitație în Principate. Nicolae Ionescu, Ministrul de Externe al României, îi face declarații antiotomane consulului britanic (Ibidem, doc. 85, București, 9 decembrie 1876, C. Mansfield către Contele de Derby, p. 228), Sturza, Ministrul Lucrărilor Publice, îi dezvăluie amenințarea Prințului Gorceakov făcută delegație române la Livadia (Ibidem, doc. 86, București, 12 decembrie 1876, C. Mansfield către Contele de Derby, Prințul Gorceakov i-a spus lui Brătianu: „dacă nu mergeți alături de noi cu siguranță veți fi distruși”, p. 230), iar Baronul Stuart, agentul rus din România, pleacă la Chișinău însoțit de colonelul român Pencovici, Mansfield constatând că „acest guvern se lasă în mod evident târât din ce în ce mai mult spre influențele rusești” (Ibidem, doc. 87, București, 16 decembrie 1876, C. Mansfield către Contele de Derby, p. 232). Același lucru îl comunică și consulul italian, Fava, care precizează faptul că „guvernul de la București se va sprijini, dacă nu în totul, cel puțin în parte, pe măsurile care se presupun a fi deja stabilite între baronul Stuart și dl. Brătianu” (Ibidem, doc. 88, București, 19 decembrie 1876, Fava către L.A. Melegari, p. 234).
Bănuielile celor doi consuli sunt confirmate de telegrama trimisă de Alvensleben, consulul german din România, cancelarului Germaniei Otto von Bismark, prin care acesta îi comunică că „Rusia propune reglementarea trecerii trupelor sale printr-un tratat acceptabil, care garantează demnitatea principelui și integritatea teritorială a României. […] Principele Carol pune deosebit preț ca, înainte de hotărârea definitivă, să primească cel puțin o indicație cu privire la opinia Alteței Voastre despre eventualele consecințe ale unui asemenea act și mi-a cerut, deși eu am fost împotrivă, să aduc la cunoștință Alteței Voastre cele de mai sus” (Ibidem, doc. 89, București, 28 decembrie 1876, Alvensleben către Alteța Sa prințul von Bismarck, p. 235-236).
Consulul german este însărcinat de către Bismark să facă cunoscută prințului Carol poziția sa vizavi de problema rusă: „Prințul Bismarck crede negreșit, că este mai bine să se reglementeze și să se asigure prin tratat poziția României decât să se supună fără tratat unui fapt care nu poate fi împiedicat. O încheiere prea timpurie a tratatului trebuie, dimpotrivă, întâmpinată cu rezervă, pentru a nu da Porții prilej de a exploata chestiunea împotriva principelui Carol” (Ibidem, doc. 95, Berlin, 5 ianuarie 1877, Alteța Sa prințul von Bismarck către Alvensleben, p. 247).
Începutul anului 1877 este la fel de zbuciumat pentru Principatele Române. Pe de o parte, exista presiune din partea Austro-Ungariei (Ibidem, doc. 90, București, 28 decembrie 1876, C. Mansfield îi scria Contelui de Derby: „Va fi interesant pentru Excelența Voastră să știe că în ultimele zile guvernul austriac i-a făcut cunoscut guvernului principelui Carol că dată fiind atitudinea (de slăbiciune) a României, Austria va dori sau va decide asupra ocupării acestor principate cu o puternică forță militară”, p. 237) și a Rusiei privind evoluția evenimentelor din Balcani; pe de altă parte, promulgarea Constituției turce din 11/13 decembrie 1876 aduce din nou în discuție statutul Principatelor în cadrul Imperiului Otoman. În cadrul Conferinței Marilor Puteri de la Constantinopol, problema cea mai importantă o reprezenta determinarea Porții de a adopta anumite măsuri menite să clarifice statutele țărilor creștine din cadrul Imperiului. Constituția adoptată de Poartă desemna România ca fiind „provincie privilegiată” (Istoria Românilor, vol. II, Tom. I, Constituirea României moderne (1821-1878), Dan Berindei (coordonator), Editura Enciclopedică, București, 2003, „Art. 1. Imperiul Otoman cuprinde regiunile și posesiunile actuale, precum și provinciile privilegiate. El formează un corp indivizibil, din care nici o parte nu poate fi desprinsă sub nici un motiv; Art.7. Sultanul dă învestitura șefilor provinciilor privilegiate în formele hotărâte de privilegiile ce le-au fost concedate; Art.8. Toți supuși Imperiului, fără deosebire, sunt otomani, oricare ar fi religia de care se țin”, p. 646) a Imperiului Otoman, lucru care însemna încălcarea autonomiei statutului reglementat anterior de tratatele internaționale aflate în vigoare. Acest lucru a ofensat Guvernul român, consul britanic și cel italian remarcând din nou că, astfel, România își va îndrepta politica externă spre Rusia (Independența României. Documente, vol. II, Corespondență diplomatică străină, Ionel Gal (coordonator), Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1977, doc. 91, București, 2 ianuarie 1877, Fava către L.A. Melegari, p. 240).
Tulburările din Principate, cauzate de Constituția otomană, se intensifică, Guvernul român fiind determinat să întocmească un protest, adresat reprezentanților Marilor Puteri, împotriva celor trei articole ale Constituției otomane. Tonul protestului era destul de categoric: „Responsabilitatea și consecințele unei violări atât de flagrante cad în întregime asupra guvernului otoman, care a rupt legăturile pe care românii au știut întotdeauna să le respecte” (Ibidem, doc. 99, Constantinopol, 7 ianuarie 1877, L. Corti către L.A. Melegari, p. 258). Turcia, preocupată cu Convenția de la Constantinopol și cu propriile probleme interne, comunică Guvernului român o notă prin care dorește să liniștească temerile României (Ibidem, doc. 100, București, 11 ianuarie 1877, Fava către L.A. Melegari: „Unele articole ale cartei otomane au dat loc la interpretări greșite. Constituția otomană nu poate modifica tratatele existente și Sublima Poartă n-a dorit să prejudicieze, nici să altereze cu nimic acele tratate care reglementează poziția Principatelor Unite care fac parte din Imperiul Otoman”, p. 259). România continuă să ceară asigurări oficiale din partea turcilor, cu privire la statutul ei în cadrul Imperiului. Tot în acest timp, încep să aibă loc incidente pe malul românesc al Dunării, între soldații români și țăranii turci care traversează Dunărea și îi atacă (Ibidem, doc. 101, București, 12 ianuarie 1877, Fréd Debains către Ducele Decazes, p. 261).
Toate aceste evenimente duc la împărțirea în două tabere a oamenilor politici din România. Astfel, o parte din ei, aici numărându-se și Brătianu, cer ca România să se îndrepte spre Rusia, iar cealaltă parte înclină înspre prudență din partea României cerând „dezarmarea și o neutralitate absolută, bazată pe garanții” (Ibidem, doc. 103, București, 20 ianuarie 1877, C. Mansfield către Contele de Derby, p. 263).
Conferința de la Constantinopol se încheie cu un eșec în ceea ce privește politica pacifistă a Marilor Puteri. Guvernul otoman nu acceptă propunerile Marilor Puteri, reia ostilitățile împotriva Serbiei și Muntenegrului, lucru care va duce la izbucnirea Războiului ruso-turc din 1877-1878, război în care Turcia nu va mai avea sprijinul militar al Angliei sau al Italiei.
drd. prof. Ligia Ioana Platon,
Liceul Teoretic
„O.C. Tăslăuanu”,
Topliţa, judeţul Harghita
