„Mai de folos îți este să te îngrijești să învii din patimi sufletul tău căzut, prin mișcarea gândurilor tale în cele dumnezeiești, decât să învii pe cei morți” (Sfântul Isaac Sirul, Filocalia, vol. 10, p. 114).
Pierdem adesea din atenție nemurirea și învierea sufletului, adică uităm esențialul. Nu acordăm toată credința faptului că Dumnezeu-Tatăl împreună cu Dumnezeu-Cuvântul au adus la lumină și la viață, întreaga creație cu ajutorul cuvântului. Și în aceiași clipă trebuie să adăugăm și pe Dumnezeu-Duhul Sfânt. Treimea deci, prin Cuvânt a creat omul. Noi dorim să tragem un semnal de alarmă asupra faptului că omul vremurilor noastre nu mai acordă atenția cuvenită puterii spirituale a cuvântului. Deși cuvântul ne însoțește în fiecare moment, iar omul are menirea și marea bucurie să exprime gândul prin cuvânt. Cu ajutorul cuvântului sădim în sufletul semenilor entuziasm, care este, de fapt, învierea care ne scoate din întunericul necredinței.
Omul e într-un veșnic dialog. Prin rugăciune, cu inimă umilită și zdrobită, intră în dialog cu Dumnezeu. Vorbește cu sine și când e singur sau cu alți oameni pe care mintea îi aduce aproape, în fața ființei sale.
Prin cuvânt (cu ajutorul cuvântului), Domnul Iisus Hristos a înviat pe Lazăr și ne învie din morți pe toți care credem în ridicarea din mormânt a Mântuitorului. Ne amintim strigătul cu glas mare al Domnului: „Lazăre, vino afară!”. La învierea lui Lazăr au fost prezenți mulți oameni care au văzut în mod concret ieșirea din mormânt al Sfântului Lazăr. Nu am citit până acum nicăieri, la vreun autor necredincios care să conteste învierea lui Lazăr. Mântuitorul a înviat și pe tânărul din Nain tot cu ajutorul cuvântului: „Tinere, ție îți zic: scoală-te!”. Și a făcut-o din milă și cu iubire pentru mama sa aflată în văduvie. A înviat și pe fata lui Iair, mai marele sinagogii. Dar și, în Faptele Apostolilor, Sfântul Luca consemnează câteva învieri. Și vor fi fost și altele. Fiindcă, după cum bine am aflat din sfintele cărți, Luca Evanghelistul a fost chemat la ceruri înainte de a termina cartea dedicată faptelor apostolilor.
Când citim Evanghelia trăim și noi o stare de înviere tot prin cuvânt. Repetăm intenționat învierea prin cuvânt pentru a sublinia și a lumina puterea dumnezeiască aflată în cuvânt. „Duhul este cel ce dă viață; trupul nu folosește la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh și sunt viață” (Ioan 6, 63).
Glasul Domnului a fost adresat nu numai lui Lazăr, ci nouă, tuturor. Fiindcă eu însumi zac într-un mormânt mai plin de necurăție decât Lazăr, care era prietenul iubit al Mântuitorului. Sunt multe de spus și foarte multe exemple care arată limpede forța mai mult decât nucleară a cuvântului.
Dar, e bine să luăm aminte că multe cuvinte au conotație negativă. Dar, de noi depinde să le dăm o funcție terapeutică, dacă sunt rostite cu blândețe. Însă provoacă răni mai adânci ca ale sabiei, dacă sunt rostite cu mânie sau ură. Precum un cuțit, care poate fi folosit atât la tăierea anaforei, cât și de către un om prins de mânie, care îl poate folosi pentru a ucide. De aceea, Sfântul Isaac Sirul îndeamnă la o blândețe dumnezeiască, încât ne spune să pășim cu atenție și atunci când călcăm firele de iarbă, pentru că în fața noastră sunt furnici, sau alte gâze, pe care le putem strivi din neatenție și lipsă de răbdare. Sunt unii doctori care vindecă boli și suferințe cu ajutorul cuvântului. E și sintagma aceea, care spune că o întrebare pusă din inimă curată poate regenera universul, adică îl poate învia. Îl poate lumina. Dar și simpla prezență a unui om cu suflet bun ne luminează. Măcar o data în viață, Domnul a trimis un om la noi care, pur și simplu, ne-a uimit sau chiar ne-a înviat cu lumina și bunătatea sa. Cuvântul e o taină mare. Cuvântul e lumină. Cuvântul are puterea de a umple de lumină noaptea în care a înviat Domnul. „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”.
Cuvinte foarte adânci și frumoase despre viața cuvântului ne-au rămas de la Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae. Redăm, cu mare însuflețire, un scurt fragment:
„Prin credință și smerenie simțim cuvintele lui Dumnezeu grăite în fiecare moment în inimă, deci nu ca pe niște cuvinte spuse odinioară de Dumnezeu și acum desprinse de El.
De aceea, Îl simțim și pe Dumnezeu Însuși ca persoană, grăindu-ni-Le. În ascuns, Îl simțim grăindu-ne, iar la arătare, ajutându-ne în faptele noastre.
Cuvintele lui Dumnezeu simțite în inimă sunt, deci, cuvântări ale lui Dumnezeu adresate nouă acum și care susțin viața noastră cu puterea lui Dumnezeu comunicată în ele” (Filocalia, vol. 10, p. 88, scoliile 91-92).
