Privind prin clepsidra nemiloasă a timpului, și cu nostalgia unui pământean al locului și al tradițiilor, mă cuprinde un sentiment, acum, când scriu aceste rânduri despre Ilie Șandru, care adună, cu bucuria atâtor dureri trecute, iată, în acest an, nouăzeci de primăveri, vestite de luna mărțișorului și când natura prinde viață și speranță.
Mă folosesc de prilej, pentru a depăna amintirile – Doamne! – atâtor ani care au trecut de când ne cunoaștem. Destinul a făcut să ajungem unul în calea altuia (nu știu precis care dintre noi a făcut-o primul); încercarea acestei prietenii are durata originii sale din anii ʼ70 ai secolului trecut, când eram un tânăr cercetător și am efectuat cercetări etnografice în zona Bilborului, împreună cu muzeograful de atunci Mircea Artimoniu Mihail, reprezentant ai Muzeului Etnografic din Reghin. Atunci, inevitabil, l-am întâlnit pe învățătorul Ilie Șandru, care se cunoștea dinainte cu Mircea Mihail, la rândul său, acesta din urmă, originar din Pietriș, comuna Deda, așezare apropiată cu Săcalu de Pădure, locul de origine al învățătorului Ilie Șandru. Mi-l amintesc ca fiind un dascăl înflăcărat, bun cunoscător al zonei, preocupat, la rândul său, de cultura populară, și, îmi amintesc, preocupat în mod deosebit de folclor. În acele repetate peregrinări ale noastre, pe care le-am făcut cu colegii de la Muzeul din Reghin, în Bilbor și în așezările românești din zonă, pentru activitatea noastră de cercetare și de culegere a unor vestigii tradiționale vii ale locuitorilor, ne-a fost de mare folos Ilie Șandru, care, cu bunăvoință și deschidere, întâi ne-a prezentat la colegii lui de la școala în care profesa și unde am cunoscut un colectiv minunat de dascăli, apoi ne-a introdus în cunoașterea istoriei locale a zonei; de asemenea, ne-a arătat și descris Bisericuța de lemn din Bilbor, datând din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, și care era într-o ruină și degradare, pentru că, și atunci ca și acum, mai marii zilei nu prea erau interesați de moștenirea culturală care a dăinuit peste vremi. A fost atunci de un real folos prezența și colaborarea cu Ilie Șandru, pentru misiunea pe care am avut-o în zonă, pentru că era un cunoscător avizat și, în același timp, el a sprijinit înlăturarea urmelor de neîncredere, care persistau în rândul populației atunci când apăreau străini în satul lor, pentru că, în perioadă, veștile aduse de cei care cârmuiau destinele Țării nu erau pe cale să bucure pe localnici. Dascălul Ilie Șandru, am putea spune că a reușit să stârnească interesul și pasiunea pentru aprofundarea cât mai fundamentală a cercetărilor din zona Bilborului, comună care, cel puțin pentru mine, mi-a rămas întipărită ca fiind cea mai frumoasă așezare pe care am cunoscut-o în România. Mai arăt că tot lui i se datorează faptul de a fi cunoscut ocupațiile tradiționale ale locuitorilor: creșterea animalelor, dulgheritul – lucrul în general al lemnului, păstoritul și agricultura, după metode străvechi: încă se folosea plugul, cu brăzdar de lemn, și grapa cu colți, de asemenea, de lemn de esență tare, pe care se puneau pietroaie atunci când se lucra pentru a nivela arătura. Directorul Muzeului din Reghin de atunci, Anton Badea, a condus echipa de la instituție și colaboratorii de la Muzeul Satului, efectuând filmări documentare cu privire la practicarea ocupației plugăritului tradițional, precum și alte munci ale câmpului, dovedind originea lor arhaică și continuitatea acestei forme de civilizație.
Am stăruit, poate prea mult, pentru a relata această „întâmplare” care, probabil, nu a fost o simplă coincidență; la Bilbor, unde l-am cunoscut pe învățătorul Ilie Șandru, la aceea vreme încă tânăr și sprinten, cu o veselie debordantă, bucuros, că s-a reîntâlnit cu Mircea Artimoniu Mihail, care, la rândul său era la origini învățător, și bucuros, totodată, de preocuparea de a aduce în lumină publică frumoasa așezare a Bilborului. Am făcut-o cu motivul că ipostaza reflectă cu relevanță personalitatea dascălului Ilie Șandru.
Apoi, a fost dat ca, prin anii 1976-1977 să ne revedem la Miercurea-Ciuc, unde Ilie Șandru, era colaborator al ziarului „Informația Harghitei”. Publicam și eu acolo; se știe că erau puține publicații în aceea perioadă. Ce observ ca o constantă, că Ilie Șandru și acum, după trecerea atâtor vremi, își păstrează același zâmbet, aceeași privire scrutătoare, adună puteri ca să se afle în permanentă căutare spre sensurile profunde ale existenței noastre, ca ființe umane, raționale, dar și ca români, în primul rând, cu dragoste de Țară.
Dragostea lui de România se suprapune cu prețuirea constantă a locurilor natale, precum Săcalu de Pădure, care este pentru el o adevărată Mecca a credinței strămoșești, a locului de unde a pornit în lume și pe care l-a purtat permanent în sufletul său în toate „aventurile” vieții. Ilie Șandru se regăsește în fiecare dintre noi, care îl înconjurăm cu prețuire și respect, pentru că destăinuirile sale, în cărțile pe care le-a scris, constituie o enigmă a dăinuirii, care se identifică în profunzime cu întreaga istorie a Văii Mureșului, în întreaga sa unitate și continuitate cu restul ținuturilor trăitoare ale Poporului Român, în care de milenii arde o flacără nestinsă în vetrele sale.
Despre Ilie Șandru și faptele sale s-au spus și s-au scris atât de multe lucruri minunate, ceea ce te pune în fața multor dificultăți atunci când dorești să le repeți, dar cu alte cuvinte, fiind necesar să pătrunzi în metaforele destăinuirii crezului pe care îl exprimi. Merită repetată străduința faptelor sale, care i-au îmbogățit sufletul, măcar pentru atâta răsplată.
Se știe că Ilie Șandru, care poartă numele Sfântului ce aduce capriciile ploii, cu tunete și fulgere în plină vară, cu aceeași forță și greutate și-a așezat cuvintele sale în scrierile artistice, literare, istorice, care poartă permanența izului originii din care s-a desprins și pentru care calea reîntoarcerii rămâne doar una sentimentală. Citind cărțile lui, te răvășesc și amintirile propriei existențe, ca până la urmă să rămâi cu regretul că timpul este fără întoarcere; ce fericire naivă era cândva, când, copil fiind, umblai desculț prin poieni înflorite, îmbrățișat de soare și de acele puține bucurii inocente.
De-a lungul celor nouă decenii, parcurgând cărări uneori mai puțin umblate, Ilie Șandru s-a așezat neobosit pe mersul lui îndelungat, ca pe o cărare ancestrală, văzută doar de călător, cu speranța apropierii de orizont, de care, atunci când simțea că a ajuns în preajmă, se îndepărta din nou, ceea ce obliga pe călătorul său deseori singuratic, să continue și iar să continue, pentru că nevoia exprimării bate la ușă; și era conștient că îi este destinat să săvârșească o altă împlinire, al cărei moment nu trebuie evitat. Așa se face că Ilie Șandru a fost și este încă un prolific scriitor, dar, ca o curiozitate, nu lasă loc pentru invidii, fi ele și colegiale. Alături de cărțile sale, care reflectă momente de istorie și generații trecute, este și demnitatea lui recunoscută de dascăl, pentru copiii satelor românești, cărora le-a cultivat dragostea de carte, de frumos, de omenie; mulți dintre aceștia sunt mândria, în egală măsură, atât pentru dascălul lor, cât și pentru satele de unde au pornit în lume, căutând momente să-și întâlnească din când în când învățătorul, care i-a inițiat în miracolul literelor și al cifrelor, devenind mulți dintre ei oameni de seamă și, mai ales, cărturari. Cariera reușită a multora dintre ei constituie o mândrie simplă și neprețuită pentru Ilie Șandru; în modestia lui proverbială se mulțumește cu această satisfacție, ce are o echivalență morală supremă.
De-a lungul vieții și carierei sale de până acum, de când a plecat din satul natal, deschizând „fereastra mare” a lumii, a știut să aleagă provocarea cea mai grea, dar și cea mai glorioasă, și a luptat pe tărâmul social, al literelor și al moralității creștinești, să aducă izbândă graiului românesc pentru care, în tinerețe, a trebuit să rupă un zid de ignoranță, de necunoaștere și chiar de ură pentru ceea ce prezenta la începuturi, negarea unei existențe evidente de neam, dar care este dovedită de multimilenara tradiție și continuitate. Ilie Șandru este exemplul unei conștiințe curate pe care a dobândit-o în familie și în satul natal și pe care, iată, o poartă de aproape un veac, dăruind acum o arhitectură de durată, ce o reprezintă reperele vieții sale, în care a pus stăruință și acribie profesională.
Pentru că a avut un cuget curat a reușit să treacă peste clipele grele, din perioada războiului, când au fost abandonate credința și rațiunea, iar omenirea a trecut prin acel dezmăț al măcelului de care populația românească din zonă nu a fost ocolită; acestea sunt momente pe care dascălul le readuce în conștiință, pentru a nu fi uitate de generațiile elevilor săi, deoarece trăirea istorică a neamului românesc și a celor cu care viețuim împreună este importantă; trebuie să recunoaștem trecutul, cu toate adevărurile sale, pentru că speranța clădirii și consolidării unui viitor depinde de contribuția fiecăruia dintre noi, chiar dacă amintirile, originile și experiențele de viață sunt diferite, așa cum este și normal. Este unul dintre mesajele activității publicistice și intelectuale ale lui Ilie Șandru și trebuie să achiesăm la valorile spre care ne îndeamnă. O face argumentat, cu dăruire și convingere.
Cărturarul Ilie Șandru nu s-a cantonat între Munții Călimani și Valea Mureșului și nu doar a călătorit ascultând murmurul Mureșului, martor al istoriei poporului român, dar a trecut și peste munți, a îndeplinit o „transhumanță culturală”, până la frații noștri din Basarabia și Ținutul Herța, a ajutat, a promovat personalități din acele locuri, ale destinului nostru istoric dramatic ca români, a îndeplinit în realitate o jertfă și a fost un „Badea Cârțan” al zilelor noastre.
Nu aș putea să închei acest mesaj, pe care, alături de atâția prieteni, îl aduc cu onestitate și respect lui Ilie Șandru, fără a elogia activitatea lui de cercetător, iscoditor din străfundurile istoriei, al documentelor care zac tăcute prin arhive, scoțând la lumină și punând pe piedestalul pe care îl merită oameni de cultură, savanți, fruntași ai clerului și ai politicii românești originari din zonă, prin a căror existență s-a marcat profund destinul Neamului Românesc, și a căror pilduitoare prezență în spațiul public românesc, uneori adusă în împrejurări dramatice, a conturat constelația veșniciei românești. Amintesc, aici, simpozioanele închinate luminatului cărturar bilborean Octavian Tăslăuanu, cu participare semnificativă la acele momente de desăvârșită prețuire a personalității acestuia; la fel, organizarea, de peste trei decenii Zilelor „Miron Cristea”, primul Patriarh al României Mari, un adevărat munte de credință și dăruire, care a marcat profund istoria interbelică a Poporului Român și care s-a născut pe meleaguri toplițene și a cărui origine, ca familie, a fost descoperită și pusă în valoare de către sărbătoritul nostru. Îmi permit, ca participant la evenimentele închinate primului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, să menționez că organizarea, desfășurarea sesiunii de comunicări, prezența unor personalități reprezentative la Zilele „Miron Cristea”, precum și programele culturale, au fost înălțătoare, cu o valoare științifică semnificativă, prin care s-a văzut spiritul organizatoric, rigoarea dascălului Ilie Șandru, duse până la perfecțiune.
Cum toate faptele noastre, și ceea ce spunem, trebuie să ducă la o concluzie, îmi exprim încă odată gândul dorului și a bucuriei de a avea prilejul de a-l felicita pe Ilie Șandru, alături de tradiționalul „La mulți ani”, cu sănătate, precum și pană cu inspirație!
Nota redacției: „Despre Ilie Șandru și faptele sale s-au spus și s-au scris atât de multe lucruri minunate…”, cum spune în articolul de față profesorul emerit târgumureșean Ioan Sabău-Pop, încât vom reveni și cu alte relatări despre viața și activitatea acestui OM, Ilie Șandru, devenit peste decenii simbol al Topliței Române.
