Numele Popica este frecvent în depresiunea Întorsurii Buzăului. Credem că derivă de la popularul popă / preot. În Ardeal și Banat, se întâlnește adesea și numele Popovici (cu sufixul sârbesc vici), pentru preot sub influența centrului eclesiastic sârbesc de la Carlovitz, sub care se afla Biserica Ortodoxă din aceste provincii.
Numele Popica este purtat de familii mai vechi, din care s-au ramificat urmașii. În fosta comună (azi oraș) Întorsura-Buzăului, credem că este vatra acestui neam, deoarece, în satul Brădet, aparținător de urbea de astăzi, este un cătun numit Popicești, unde locuitori sunt familii Popica, dintre care s-a ridicat preotul Iosif Popica. Ramificații din acest neam găsim în Întorsura, Sita și Acriș – Vama-Buzăului.
Memoria timpului, ca și documentele vremii, ne arată că neamul Popica era ancorat de vatră, cu ocupații specifice zonei, neobosiți crescători de vite, mai ales oi, pe întinsele pășuni alpine. Se cunosc și unii gospodari mai avuți cu turme mari de oi, cu care unii practicau chiar transhumanța. Cu turmele de oi mergeau în „Țară” la iernat, în Deltă și în lunca Dunării, contribuind astfel la cimentarea legăturilor dintre românii ardeleni și cei din Țara Românească.
Se știe despre unul Ioan Popica (Ioan al Șontii) din Sita, oier care, plecat în Țară cu turmele lui, după anul 1800, la Ciorani, în lunca Dunării, s-a căsătorit cu o localnică și s-a întors cu o fiică, Ioana (născută la 1844), pe care a căsătorit-o în Acriș, cu Neculai Sporea, contribuind firesc la unitatea ,,românilor fără frontiere”.
Popiceștii, care nu s-au avântat peste graniță, au păscut oile în munții noștri, unde prin tradiție aveau târlele / stânele pe locurile lor, pe care le transmiteau apoi urmașilor. Un asemenea gospodar local este, la sfârșitul secolului al XlX-lea, Iancu Popica (1883-1970), tatăl preotului Iosif.
Iancu Popica a fost gospodarul așezat, respectat și integrat în viața comunității, ca și în cerințele timpului. A fost recrutat în Primul Război Mondial în armata Austro-Ungară și trimis pe front. Fiind rănit, a stat mult în spital la Viena și s-a întors cu invaliditate la un picior.
Din ramurile neamului Popica, în acest război, au căzut: Gheorghe Popica, lăsând patru copilași orfani și soția Ana văduvă, și Popica Ioan (stabilit în Acriș), căruia i-au rămas cinci copii orfani și soția Victoria văduvă (în volumul Jertfă și recunoștință, editat de Consiliul Județean Brașov, 2001).
Izvoarele istorice ne arată că acest neam a fost implicat și în viața comunității. Dimian Popica, căsătorit în Acriș, la 1881 era birău / jude / primar în Vama-Buzăului (Corina Sporea Bărăgan, Primarii comunei Vama Buzăului).
Din acest neam cu „gene sănătoase” de harnici gospodari, continuatori ai existenței românești, întotdeauna la datorie, face parte Iosif Popica, viitorul preot.
Iosif se naște în anul 1912, în familia lui Iancu și Ortenzia, cu șapte copii în viață. Copilăria nu i-a fost prea fericită în timpul războiului, cu tatăl pe front, rănit și întors acasă invalid. Aceste necazuri l-au călit de mic copil și l-au îndrumat spre învățătură. După școala primară din sat, a urmat cursurile prestigiosului liceu „Andrei Șaguna” din Brașov. Crescut într-o familie cu temeinică credință în Dumnezeu, cu respect pentru religia ortodoxă a neamului, tânărul absolvent de liceu a ales calea preoției și a urmat Institutul Andreian de la Sibiu.
Tânărul absolvent al facultății de teologie, pregătit să pornească pe drumul unui apostolat, a fost motivat de dorința profundă de a sluji la Sfânta Biserică strămoșească și neamului nostru credincios. Se căsătorește cu tânăra Diamanta Negoț din Întorsura-Buzăului, cu care parcurge drumul vieții, binecuvântat cu doi băieți, până în anul 2001, când Maica Preoteasă a plecat la Domnul.
Preoteasa Diamanta provenea dintr-o familie care s-a remarcat pe baricadele românismului. Era nepoata învățătorului patriot Gheorghe Zaharia, care, în anul 1898, la serbările „Mileniului maghiar”, a arborat pe școală Tricolorul românesc. Între august și noiembrie 1916, când a intrat Armata Română, a fost primar la Întorsura-Buzăului și, ca urmare, la întoarcerea administrației ungurești, în noiembrie 1916, a fost închis până în noiembrie 1918. Apoi, în anii 1919 și 1920 a fost, din nou, ales primar.
Tânărul teolog Iosif Popica este hirotonit preot, în anul 1939, la Parohia Beia, județul Mureș, unde slujește doi ani. În anul 1941, se transferă în satul natal Brădet. Atașamentul față de locurile natale și legătura sufletească cu oamenii locului l-au adus acasă, pentru a se dărui slujirii credinței lor, pentru toată viața. Misiunea tânărului preot nu a fost ușoară, pentru că biserica era în construcție, în satul Brădet, unde nu existase biserică. Biserica era pentru două sate, Brădet și Acriș, legate prin existența lor trecută, ca și în anii respectivi. Istoricul ridicării acestei biserici arată puternica dorință a credincioșilor de a avea propriul lăcaș de cult, biserică, în vatra lor. Satele fiind mici, au hotărât să fie împreună și în Fața Domnului.
Din arhiva bisericii, părintele Iosif prezintă istoricul Parohiei și Bisericii. Satul Acriș a inițiat ridicarea unei biserici, având în localitate doar o capelă, în casa lui Nicolae Sporea, și un clopot în grădină, unde slujea sporadic un preot din Vama-Buzăului. Un sat mic sub aspra stăpânire ungurească a dovedit dorința puternică de a ridica o biserică, pentru serviciile religioase, dar și pentru reprezentarea națională a locuitorilor.
Izbucnirea războiului, în anul 1914, a împiedicat ridicarea bisericii din Acriș. Greutățile războiului și a perioadei următoare amână construcția bisericii, cu peste 20 de ani. La inițiativa acrișenilor s-au asociat și locuitorii satului Brădet, pentru o parohie și o biserică comună. În anul 1938, se constituie Consiliul Parohial, care cere dreptul de înființare a Parohiei Brădet-Acriș filie a Bisericii din Vama-Buzăului, precum și dreptul construirii bisericii și numirea unui preot.
Pe 8 septembrie 1938, s-a pus piatra de temelie o noii biserici. Din anul 1939, noua parohie devine de sine stătătoare, sub numele Brădet-Acriș.
Pe 27 decembrie 1941 (la Sfântul Ștefan), s-a ținut prima Sfântă Liturghie în noua Parohie, de către preotul Iosif Popica, transferat aici. Biserica fiind în construcție timp de cinci ani, serviciile religioase s-au desfășurat în Capela din casa preotului Popica.
Pentru tânărul preot a fost o sarcină dificilă, de supraveghere și gestionare a construcției bisericii, în timp de război. Enoriașii prestau munca, dădeau materiale, asigurau transportul, dar nu aveau bani pentru pictură și mobilier. Pentru finalizarea lucrărilor, preotul a căutat alte surse financiare. S-a dus la București, la guvern, unde, cu sprijinul profesoarei Fulvia Sporea, fiica preotului Ioan Sporea, originar din Acriș, a obținut 1.000.000 lei de la mareșalul Ion Antonescu, pentru pictură. Puternic legat de biserica din satul natal și fiind un rafinat intelectual, preotul Iosif a reușit să aducă, pentru realizarea picturii, pe renumitul pictor Dumitru Brăescu; mobilierul și iconostasul au fost executate de frații Profirescu din Măneciu, Prahova, și pictura iconostasului făcută de Gheorghe Cepoiu din Prahova.
După multă trudă și multă dăruire, din partea Parohiei și a preotului Iosif, biserica a fost terminată. La 4 noiembrie 1945, biserica a fost sfințită de către Mitropolitul Ardealului IPS Nicolae Bălan, cu hramul la 8 septembrie, Nașterea Maicii Domnului. Pentru meritele dovedite, părintele Iosif a primit „Brâu roșu” de la Mitropolie, iar apoi Crucea de Iconom Stavrofor, de la PS Serafim Joantă.
Evidențiem faptul că inițiativa construirii acestei biserici a aparținut acrișenilor, la începutul secolului al XX-lea, zădărnicită de Primul Război Mondial, dar s-a împlinit în condițiile grele ale celui de Al Doilea Război Mondial. Biserica a fost ridicată pe un mic piemont – Tabor – al parohiei (teren dăruit de localnicul Moise Lupoi), la întâlnirea celor două sate.
Preotul Iosif Popica a fost nelipsit de la sarcinile pastorației și prestația de profesor la școala din Brădet – și aceea fiind în construcție.
Este lăudabilă seriozitatea prin care a ținut și evidențele scriptice ale Parohiei. Arhiva din acești ani reprezintă multe documente istorice. Astfel, Procesul-verbal din 30 iulie 1942 menționează, pe lângă problemele curente administrative și civile, și informații sociale și culturale. De aici aflăm despre existența „Societății Religioase Reuniunea Femeilor Române cu 50 de membre, cu avere 30.000 lei, provenite din donații pentru înzestrarea bisericii cu cele necesare”, o informație de valoare, deoarece azi nu se mai știe nimic despre această societate, pentru că regimul comunist a interzis activitatea societăților culturale sau caritabile.
Bucuria acestei împliniri a fost umbrită de vremurile grele de război și de grija pentru cele ce se apropiau, din cauza invaziei sovietice din septembrie 1944.
După anul 1945, biserica și preotul au de suportat regimul stalinist, care impunea incultura, ștergerea istoriei noastre, a identității naționale și ateismul, în locul credinței strămoșești. Apăsarea sufletească a părintelui Iosif, în acest timp, a fost lăsată ca o spovedanie a preotului, scrisă pe spatele unei icoane, încadrată în iconostas (tâmplă), întocmai ca pe vremuri, când „grămăticul” lăsa o taină ascunsă. Inscripționarea a fost găsită cu ocazia lucrărilor de restaurare. Părintele, văzând noua orientare a timpului, a transmis pentru urmași un mesaj cu adevărat istoric: „Executarea acestei Tâmple, s-a făcut în zilele grele ale războiului nostru sfânt contra bolșevismului rusesc. În acest timp de neuitat pentru Neamul Românesc, zbuciumat de aspre nedreptăți istorice, Țara a avut în fruntea ei pe tânărul Rege Mihai I”.
Acest mesaj a definit personalitatea preotului, vrednic de misiunea încredințată în slujba neamului. Mesajul a fost scos la lumină de noul preot, Sorin Minea, acum, când vremurile s-au schimbat, și nu mai era pericol să spui ce gândești, să arăți adevărul istoric. Dacă autoritățile comuniste descopereau inscripția cu siguranță că părintele Popica suferea represiuni, ani de temniță și alte necazuri.
Preotul Iosif Popica a fost unul dintre preoții cei mai apreciați din zonă pentru toată activitatea, mult apreciat de casta preoțească și de către ierarhii Bisericii, apreciat în mod deosebit de IPS Ioan Selejan, respectat și iubit de enoriași. Acestea se datorau atât pregătirii și dăruirii în domeniu, cât și personalității sale. O prezență plăcută, cu prestanță, blând, cumpătat la vorbă și bun sfătuitor, evocând o pildă din cele sfinte. Era totdeauna gata să cutreiere Parohia pe dealurile ambelor sate pentru orice necesități, gata să aline necazurile enoriașilor.
Datorită vredniciei sfinției sale, în toată Parohia nu au apărut sectanți, a ținut unită comunitatea în credința veche ortodoxă. O notă a credinței și slujirii bisericii asupra familiei Iancu și Ortenzia Popica o dă faptul că și Constantin, fratele mai mic al părintelui Iosif, a urmat Școala de cântăreți și a slujit la strană peste 50 de ani în Biserica din Brădet.
Atitudinea din familia părintelui Iosif oferea un bun exemplu pentru cei din jur. Cei doi fii, cu studii superioare, profesor și inginer, au făcut cinste familiei și comunității. Ciprian, profesor, a fost mulți ani membru al Adunării Eparhiale la Sibiu și, apoi, la Miercurea-Ciuc. Nepoții și strănepoții, cu aceeași dorință de învățătură, au urmat studii universitare, la temelia familiei fiind părintele Iosif și Distinsa doamna preoteasă Diamanta, care i-a fost alături până în anul 2001, când a plecat la Domnul. Părintele a rămas în familia fiului Ciprian și nurorii Silvia, înconjurat de dragoste și respect până în ultima clipă.
Pentru tinerii preoți, veniți în satele noastre, a fost un adevărat mentor, i-a sfătuit pentru drumul cel bun și ziditor în misiunea lor.
Viața ordonată, cumpătată, fără excese și vicii, posibil și gena sănătoasă țărănească de la părinți, l-au dus la frumoasa vârstă de 95 de ani. S-a pensionat la vârsta de 82 de ani, dar a continuat să lucreze mai departe cu noul preot, Sorin Minea, ca un adevărat părinte și mentor.
La pensionare și instalarea noului preot, Vlădicul Ioan, Episcop de Covasna și Harghita, aprecia întreaga activitate a părintelui Iosif și spunea: „Atunci când în multe părți din Țară și de pe glob se auzeau bătăile tunurilor, un tânăr preot construia Biserica din Brădet”. IPS Ioan a apreciat și activitatea fiului, profesorul Ciprian Popica, la școală și ca membru al Adunării Eparhiale la Sibiu și Miercurea-Ciuc (conf. Consemnării Protopopului Gh. Rățulea).
O frumoasă omagiere i s-a făcut preotului Iosif Popica de către Protopopiatul Sfântu-Gheorghe, la împlinirea vârstei de 90 de ani, și de către Centrul Eclesiastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, din Sfântu-Gheorghe, prin cuvântul directorului dr. Ioan Lăcătușu.
La aniversarea a 75 de ani de la ridicarea bisericii a apărut în „Condeiul ardelean”, nr. 269 din 24 august 2014, un lăudabil articol al Despărțământului ASTRA „Buzăul Ardelean”, pentru prestația pastorală și întreaga activitate a preotului Iosif Popica.
Credem că trebuie să le mulțumim și celor care nu uită elitele noastre, evidențiind prin exemplul lor de trudă, de demnitate și credință, valorile noastre, care ne dau reperele identitare naționale.
Părintele Iosif Popica, care 68 de ani a slujit credința noastră, interesele noastre naționale, stă cu cinste între elitele Neamului Românesc.
