După ce am vizionat o secvență video trimisă de actrița Manuela Hărăbor, mi-am dat seama de blasfemia din Postul Mare care s-a întâmplat la Teatrul Național București. Piesa de teatru a lui Botond Nagy, jucată la Teatrul Național din București, numită Prorocul Ilie, care se bazează pe o poveste reală a unui bărbat excentric ce a trăit în Polonia anilor ʼ30- ʼ40, în orașul Byalistok, care se autoproclamă Profetul Ilie și așteaptă Apocalipsa, adică sfârșitul lumii, împreună cu adepții lui (un sfârșit care, din fericire, nu mai vine), este crucificat de aceștia ca Iisus Mântuitorul nostru, acum peste 2000 de ani. Lipsa de respect privind modul cum este tratat un subiect religios, cu actrițe cu sânii goi, mimând actul sexual și cu o femeie dusă de 4 bărbați pe cruce și care alunecă pe ea, sceneta nu este altceva decât o blasfemie și o bătaie de joc la adresa creștinilor români în Marele Post al Paștelui.
Îmi pun întrebarea pe care i-am adresat-o acum câțiva ani, pe când trăia, regretatului Dinu Săraru: care este rolul Teatrului Național? În loc să redea încredere în Teatrul Național, regizorul nu face altceva decât să reia un spectacol grotesc în care blasfemiază Crucea lui Iisus și pe Proorocul Ilie. Această piesă îmi amintește de alte secte religioase, unde mii de oameni au fost păcăliți de falși profeți și pastori carismatici. Aș aminti secta „Templul Poporului”, din SUA, condusă de pastorul Jim Jones, care, prin anii ʼ70, a convins peste 1.000 de oameni să se mute în Guyana Britanică și apoi i-a convins să se sinucidă cu una dintre cele mai puternice otrăvuri; printre aceștia s-au numărat și 300 de copii. Pe el l-au găsit împușcat în cap, probabil s-a sinucis. Întreb și eu: de aceste lucruri avem noi nevoie?
Teatrul Național reprezintă un pilon important al culturii românești și joacă, de asemenea, un rol important în exprimarea identității naționale. În locul unor piese ale lui I.L. Caragiale, Marin Sorescu sau Camil Petrescu, care au devenit piese de referință în repertoriul Teatrului Național românesc, au fost aduse pe scenă piese discutabile, așa cum este această piesă numită Prorocul Ilie, care insultă pe însăși frumoasa Thalia, în care pe scenă apar orgii, acte sexuale și blasfemia Crucii și a personajelor biblice precum Proorocul Ilie. Regizori importanți, precum Liviu Ciulei, Silviu Purcărete sau Andrei Șerban, au fost înlocuiți încet, încet cu oameni care spun că aduc un suflu nou în peisajul teatrului românesc, dar care, în realitate, nu aduc nimic – iar acel nimic este desfrâu, sex nerușinat și blasfemia Crucii și a personajelor biblice în Sfântul Post al Paștelui.
Nu, nu acesta este rolul Teatrului Național – și mă bucur că personaje principale ale scenei românești, dar și ale Bisericii Ortodoxe Române, au luat atitudine. Să spunem un NU hotărât blasfemiei de la Teatrul Național!
Îmi pun întrebarea pe care i-am adresat-o acum câțiva ani, pe când trăia, regretatului Dinu Săraru: care este rolul Teatrului Național? În loc să redea încredere în Teatrul Național, regizorul nu face altceva decât să reia un spectacol grotesc în care blasfemiază Crucea lui Iisus și pe Proorocul Ilie. Această piesă îmi amintește de alte secte religioase, unde mii de oameni au fost păcăliți de falși profeți și pastori carismatici. Aș aminti secta „Templul Poporului”, din SUA, condusă de pastorul Jim Jones, care, prin anii ʼ70, a convins peste 1.000 de oameni să se mute în Guyana Britanică și apoi i-a convins să se sinucidă cu una dintre cele mai puternice otrăvuri; printre aceștia s-au numărat și 300 de copii. Pe el l-au găsit împușcat în cap, probabil s-a sinucis. Întreb și eu: de aceste lucruri avem noi nevoie?
Teatrul Național reprezintă un pilon important al culturii românești și joacă, de asemenea, un rol important în exprimarea identității naționale. În locul unor piese ale lui I.L. Caragiale, Marin Sorescu sau Camil Petrescu, care au devenit piese de referință în repertoriul Teatrului Național românesc, au fost aduse pe scenă piese discutabile, așa cum este această piesă numită Prorocul Ilie, care insultă pe însăși frumoasa Thalia, în care pe scenă apar orgii, acte sexuale și blasfemia Crucii și a personajelor biblice precum Proorocul Ilie. Regizori importanți, precum Liviu Ciulei, Silviu Purcărete sau Andrei Șerban, au fost înlocuiți încet, încet cu oameni care spun că aduc un suflu nou în peisajul teatrului românesc, dar care, în realitate, nu aduc nimic – iar acel nimic este desfrâu, sex nerușinat și blasfemia Crucii și a personajelor biblice în Sfântul Post al Paștelui.
Nu, nu acesta este rolul Teatrului Național – și mă bucur că personaje principale ale scenei românești, dar și ale Bisericii Ortodoxe Române, au luat atitudine. Să spunem un NU hotărât blasfemiei de la Teatrul Național!
dr. Mircea Frenţiu
(Blaj, Mica Romă)
