(Cincizecimea sau Rusaliile)

Duhul Sfânt participă la crearea lumii ca Domn de Viață Făcător, „purtându-se pe deasupra apelor” (Facere 1, 1-2), precum un arhitect care imprimă lucrării toată gândirea și planul lui Dumnezeu și ca o mamă care plămădește în pântecele ei o nouă ființă, dăruindu-i totodată acesteia energie, căldură și dragoste, adică viață din viața ei. Întreaga creație este într-o legătură intrinsecă cu omul, depinzând într-o oarecare măsură de starea sufletească a celui pe care are menirea să-l slujească. Totodată, ea viază prin energia Duhului Sfânt în mâna lui Dumnezeu, Țiitorul a toate. Cu cât omul devine mai duhovnicesc, cu atât și lucrarea acestuia asupra lumii devine un mod de slăvire a lui Dumnezeu și de împlinire a sensului pentru care acesta din urmă a fost creat. Îndepărtarea de Dumnezeu aduce asupra omului păcătos o rezistență din partea naturii și chiar o răscoală a forțelor acesteia, ce duc la pedepsirea celui ce nu a ținut cont de gândul lui Dumnezeu cu privire la drumul spre lumină, a celui menit să fie sacerdot al creației. Orice dizarmonie cum ar putea fi seceta, cutremurele și altele de acest fel pot fi aplanate prin invocarea revărsării harului Duhului Sfânt asupra naturii dezlănțuite, de către oamenii îmbrăcați în haina pocăinței și mânați de dorința sfântă de a se reintegra simfonic în rânduiala edenică. Cât de expresiv a transpus în psalm Împăratul David aceste idei, când afirmă: „Trimite-vei Duhul Tău, și se vor zidi și se va înnoi fața pământului” (Psalmul 103, 31).
Duhul Sfânt zidește prin mâna vaselor Sale în care a sălășluit (meșterii), Cortul cel sfânt cu toată podoaba și odoarele lui.
Duhul Sfânt descoperă credința cea adevărată și călăuzește neamul ales pe cărarea ce duce spre Dumnezeu prin gura proorocilor, pe care îi inspiră spre a fi călăuze luminoase. Așadar, potrivit mărturiilor scripturistice Duhul Sfânt se pogoară, le vorbește, îi învață și îi trimite pe prooroci spre a face cunoscută voia lui Dumnezeu. Chiar și Sfântul Apostol Pavel mărturisește această realitate a lucrării Duhului Sfânt în lume: „Pentru că niciodată prorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt” (II Petru 1, 21).
Duhul Sfânt o umbrește pe Preasfânta Fecioară Maria pentru ca Fiul lui Dumnezeu să se facă om, iar la Botezul de la Iordan, tot El se coboară în chip de porumbel peste Mântuitorul Iisus, mărturisindu-L ca fiind Hristosul Domnului.
Duhul Sfânt lucrează împreună cu Domnul Hristos în ogorul lui Dumnezeu Tatăl, după cum aflăm din însăși cuvintele citite și tălmăcite de Mântuitorul Iisus în sinagogă, ca găsindu-și împlinire în Persoana Sa: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi” (Luca 4, 18).
Mântuitorul Iisus se identifică cu cel flămând, însetat și gol (Matei 25, 42-43) și a revelat faptul că „săracul Lazăr a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam” (Luca 16, 22). Aceste adevăruri lucrează viu în sufletele credincioșilor aflați în nevoi, prin harul Duhului Sfânt, care le insuflă acestora răbdare, liniște, nădejde, tărie și credință. În Biserica plină de Duhul Sfânt săracii sunt ocrotiți și ajutați prin opera social-filantropică a clerului și a întregii comunități.
Domnul Hristos vindecă pe cei zdrobiți cu inima prin harul pe care Îl împărtășește acestora „înviorându-i pe cei cu duhul umilit şi îmbărbătându-i pe cei cu inima frântă” (Isaia 57, 15).
Fiul lui Dumnezeu a venit în lume să propovăduiască robilor dezrobirea prin predarea „Legii duhului vieţii în Hristos Iisus”, despre care Sfântul Apostol Pavel afirmă că eliberează pe om de legea păcatului şi a morţii (Romani 8, 2). Mântuitorul nostru Iisus Hristos prin harul Duhului Sfânt ne eliberează din robia păcatului (Ioan 8, 34-36) și ne izbăvește de robia fricii de moarte (Evrei 2, 14-15).
Mirele ceresc, prin darurile Duhului Sfânt dăruiește orbilor care voiesc nu doar să vadă, ci să-L vadă pe Dăruitorul a tot binele, vederea sau lumina spirituală, adică discernământul duhovnicesc, înțelepciunea, credința cea adevărată și darul cunoașterii lui Dumnezeu. Pentru a întări ideea aceasta putem să rememorăm cuvintele Domnului Iisus: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12) și ale Sfântul Apostol Pavel care zice: „Altădată eraţi întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai luminii! Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr” (Efeseni 5, 8-9).
Slobozirea celor apăsați este cuprinsă în învățăturile despre dreptate ale Noului Testament, rostite de către Sfântul Ioan Înaintemergătorul Domnului: „Şi mulţimile îl întrebau, zicând: Ce să facem deci? Răspunzând, Ioan le zicea: Cel ce are două haine să dea celui ce nu are şi cel ce are bucate să facă asemenea. Şi au venit şi vameşii să se boteze şi i-au spus: Învăţătorule, noi ce să facem? El le-a răspuns: Nu faceţi nimic mai mult peste ce vă este rânduit. Şi îl întrebau şi ostaşii, zicând: Dar noi ce să facem? Şi le-a zis: Să nu asupriţi pe nimeni, nici să învinuiţi pe nedrept, şi să fiţi mulţumiţi cu solda voastră” (Luca 3, 10-14).
Mântuitorul nostru Iisus Hristos prin evidențierea poruncii – „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 39), a propovăduit o Lege a iubirii, astfel încât oamenii să nu mai fie răniți, marginalizați și asupriți de către semenii lor.
Sfântul Prooroc Isaia a prevestit faptul că „Duhul lui Dumnezeu – duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe și al temerii de Dumnezeu”, Se va odihni peste Mântuitorul Iisus, pe care Îl prezintă ca fiind „o Mlădiță ieşită din tulpina lui Iesei şi un Lăstar din rădăcinile lui” (Isaia 11, 1-3). Această enumerare se prezintă ca un urcuș al scării harului către cer. Mai întâi nevoitorul mântuirii dobândește duhul înțelepciunii ca urmare a ascultării de duhovnic, a practicării virtuților și a citirilor sfinte, care îl vor ajuta să înțeleagă sensul vieții, rațiunile lucrurilor și voia Domnului. Ajuns la acest nivel spiritual părintele, starețul sau bătrânul va putea să călăuzească pe cei care îi cer sfaturi duhovnicești, iar această responsabilitate și jertfa pe care o depune pentru mântuirea semenilor săi îi va aduce din partea lui Dumnezeu duhul tăriei, adică acela al statorniciei și limpezimea minții pentru a nu greși. Misiunea unui astfel de povățuitor, însă, va trebui să se adape din vederea și experierea luminii necreate, care îi conferă prin darul Duhului Sfânt duhul cunoașterii, ce îl va ajuta pe călăuzitorul de suflete să discearnă și să deosebească duhurile și mai ales să cunoască judecățile tainice ale lui Dumnezeu. Ajuns pe această treaptă a harului, omul deprinde buna credință ce sălășluiește în inimă și care îi permite să cuprindă prin iubire și lacrimi întreaga lume. Toate darurile, însă, pot fi lucrate și păstrate prin darul smereniei și al contemplației măririi nesfârșite a lui Dumnezeu, în fața căruia toți slujitorii și puterile cerești stau bine și cu frică, temându-se de pericolul întristării lui Dumnezeu, Cel în Treime slăvit.
Domnul nostru Iisus Hristos pune temelia Bisericii prin învățătura Sa, o ctitorește tainic prin Răstignirea, Învierea și Înălțarea la cer și o întemeiază în chip vizibil prin trimiterea Duhului Sfânt la Cincizecime: „Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (Faptele Apostolilor 2, 1-4).
Omul devine sălaș al Duhului Sfânt mai întâi prin primirea Sfintei Taine a Mirungerii la Sfântul Botez, apoi prin împărtășirea de harul lui Dumnezeu prin celelalte Sfinte Taine și prin unirea cu Dumnezeu în rugăciune, asceză și cunoaștere duhovnicească. Prezența Duhului Sfânt se face sesizabilă persoanei în care pogoară, și are ca scop îndumnezeirea omului pe care-l îmbracă cu virtuți, îmbogățindu-l cu darurile Sale: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Galateni 5, 22-23). Despre această împreună lucrare a nevoitorului mântuirii cu harul Duhului Sfânt, care sălășluiește permanent în Sfânta Biserică, ne-a vorbit Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos, când a zis: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi!” (Ioan 14, 16-17).
Pentru că am primit Duhul Sfânt în Biserică și în locașurile sufletelor noastre simțim chemarea lăuntrică și dorința de a-L chema permanent pe Mângâietorul, acest lucru vădindu-se prin începerea rânduielilor liturgice și a canonului de rugăciune cu invocarea Duhului Sfânt, prin rugăciunea „Împărate ceresc”. Duhul Sfânt ne modelează și ne apropie de Prototipul – Fiului Omului, până ne vom identifica cu Domnul Iisus – Omul deplin; sau după cum spune Sfântul Apostol Pavel, să ajungem „la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13). Prin rugăciunea neîncetată viem întru Duhul Sfânt și urcăm muntele Taborului, pentru a trăi și a ne împărtăși de lumina necreată.
Fie ca Duhul Sfânt să ne țină întru dreapta credință, viața curată și sfânta evlavie și întru unire unii cu alții, prin legătura iubirii, a slujirii și a păcii. Amin.

Pr. dr. Cristian Vlad Irimia
Biserica „Izvorul Tămăduirii”
Staţiunea Covasna, ROMÂNIA