RĂZBOIUL CLANDESTIN AL BLOCULUI SOVIETIC CU ROMÂNIA
LARRY L. WATTS
Trădarea lui Kadar și sprijinul lui Ceaușescu
La scurt timp după aceea, „cei cinci membri ai Tratatului de la Varșovia – toți membrii cu excepția României și a Cehoslovaciei – s-au întâlnit pentru a-și discuta opțiunile privind Cehoslovacia și România, care era acum percepută ca element instigator”. Jivkov, care exprima întotdeauna punctul de vedere al Moscovei ca aparținându-i, a explicat necesitatea alegerii unor „metode care ne vor permite să restabilim ordinea în Cehoslovacia, România și, ulterior, în Iugoslavia”.
Din nou, plenul partidului din România a atacat dur modul de acțiune al acestui club tot mai exclusivist și apoi a făcut publică poziția sa conform căreia cei cinci „nu aveau nici un drept să se întâlnească, mai ales atunci când scopul lor era să exercite presiuni asupra cehoslovacilor cu privire la situația internă din Cehoslovacia”. CIA a fost de acord, raportând că încurajările oferite de România Cehoslovaciei și atragerea altor membri ai Tratatului „pentru a urma exemplul României” inspirase „cel puțin unora dintre liderii sovietici” teama că „Cehoslovacia ar putea deveni o altă Românie”. În prima zi a acelei primăveri teribile din 1968, Langley a explicat faptul că aspectul „potențial exploziv” al problemei românești consta în aceea că urmărea, de fapt, nu lărgirea spațiului de manevră sub control sovietic, ci eliminarea definitivă a acestui control. Într-adevăr, eforturile României de a aduna laolaltă un grup independent format din foștii săi parteneri din „Mica Antantă”, Cehoslovacia și Iugoslavia, devenise un subiect de discuție public.
Campania de dezinformare pozitivă ce avea ca țintă în principal publicul occidental reușise deja să creeze și să răspândească imaginea disidenței lui Kadar, care era general acceptată în Vest. În consecință, au trecut practic neobservate criticile deschise aduse de Kadar poziției României, în discursul din aprilie din Marea Adunare Națională, sau avertismentul publicat în Pravda, adresat de șeful secției ideologice, Istvan Szirmai, împotriva pericolului reprezentat de neglijarea obligațiilor internaționaliste, de dragul interesului național. De la începutul lui mai 1968, CIA a început să raporteze că liderii maghiar, român și iugoslav „își vor exercita cu siguranță întreaga influență pentru a se opune vreunei intervenții în problemele interne ale Cehoslovaciei”.
Influențată evident de dezinformarea sovietică, agenția din Langley a raportat chiar că „ungurii și, probabil, bulgarii erau mai puțin dornici” să cedeze tacticilor de presiune sovietică „decât ceilalți”. După întâlnirea de la Moscova din mai 1968 – la care nici Dubcek, nici Ceaușescu nu au fost invitați – CIA a trecut Ungaria și Iugoslavia pe aceeași listă cu România ca sprijinind independența Pragăi contrar opiniilor Kremlinului. În realitate, Moscova nu avea nicio teamă legată de sprijinul acordat de Ungaria Pragăi. Încurajările României erau însă o cu totul altă problemă. După cum spunea, în acel mai, Andrei Gromîko Biroului Politic sovietic „cel mai bun scenariu” în cazul continuării contrarevoluției de la Praga ar însemna „o a doua în România, ceea ce ar fi de ajuns pentru colapsul întregului Pact de la Varșovia”.
Au ieșit la iveală simultan în presa din SUA și din Europa „scurgeri de informații” privind disidența lui Kadar. Bucureștii erau, de asemenea, induși în eroare, fiind informați de o sursă poloneză că „se propunea o intervenție armată exclusivă”, dar că „nu era de acord Kadar”. Între timp, reîntoarsă la Budapesta, conducerea partidului ungar ataca politica românească drept „inacceptabilă” și „în mod obiectiv îndreptată împotriva Uniunii Sovietice și a politicii noastre corecte”. Bucureștii erau condamnați pentru blocarea „încercărilor de unificare a mișcării muncitorești internaționale”, pentru a fi cultivat relațiile cu Occidentul în detrimentul „relațiilor cu țările socialiste” și pentru încurajarea forțelor antisovietice.
După summitul ungaro-cehoslovac de la mijlocul lunii iunie, CIA cita „relatări plauzibile conform cărora Janos Kadar îi avertizase pe sovietici cu privire la exercitarea unei presiuni masive asupra guvernului de la Praga” și acordase „sprijin moral” conducerii de la Praga. Conform arhivelor ungare, Kadar l-a mințit pe Dubcek referitor la agenda întâlnirii de la Moscova și apoi a raportat la Moscova că Programul de acțiune al lui Dubcek „nu reprezintă nimic”. De asemenea, el a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a otrăvi relațiile dintre Praga și București, susținând că sprijinul românesc pentru experimentul cehoslovac nu era credibil și nu putea fi acordat doar „pentru că ei presupun că și-ar putea găsi aliați împotriva Uniunii Sovietice, împotriva CAER și împotriva Tratatului de la Varșovia”. Această temă a măsurilor active că ajutorul României era suspect și blamabil a fost, ulterior, propagată în media occidentală (de exemplu, în The Economist).
Imediat după întâlnirea de la mijlocul lunii iulie de la Varșovia, CIA a informat că Kadar „a încercat, se pare, să recomande rezervă sovieticilor, așa cum făcuse în mod evident și cu alte ocazii”. Acțiunile sovietice de dezinformare au reușit în așa măsură să convingă Washingtonul că Budapesta se opune Moscovei (și chiar, într-o oarecare măsură, Poloniei), încât Departamentul de Stat al Statelor Unite intenționa să organizeze „consultări politice preliminare” privind planurile sale de a împiedica intervenția sovietică „cu alți aliați, cu alte țări interesate, cu țări neutre și cu România, Iugoslavia, Ungaria și eventual Polonia”. La momentul respectiv, deja Kadar exprima disponibilitatea țării sale de „a lua parte la toate acțiunile comune”. Liderul ucrainean Piotr Shelest remarca, de asemenea, declarația lipsită de ambiguitate a lui Kadar că „Partidul Socialist Muncitoresc din Ungaria și guvernul sunt gata pentru orice acțiune necesară în scopul blocării contrarevoluției în Cehoslovacia”.
În schimb, Partidul Comunist Român a publicat în ziua de 12 iulie denunțul său „privind tentativa unor țări socialiste de a se amesteca în problemele partidului comunist și ale poporului cehoslovac”. Acest moment a fost urmat de mai multe adunări publice la mijlocul lunii iulie, ocazii cu care oficialii de partid și-au exprimat „solidaritatea deplină cu poporul cehoslovac și partidul comunist din această țară”; ei condamnau intervențiile externe în treburile interne ale altor țări și au insistat că Tratatul de la Varșovia „nu a fost creat pentru a justifica implicarea în treburile interne ale altor state”. Ziarul partidului, Scînteia, a publicat aceste comentarii alături de poziția oficială de susținere față de Praga împotriva intervenției străine, la data de 16 iulie 1968.
Bucureștii au avut grijă să informeze Comitetul Central al Partidului Comunist Sovietic și toate partidele comuniste europene cu privire la poziția lor, asigurând în continuare Praga de sprijinul lor și condamnând „politica de intervenție a Moscovei și a aliaților acesteia”. Acest lucru a dus la sistarea imediată a oricărei cooperări în domeniul informațiilor între România și celelalte țări membre ale Tratatului. Documentele Stasi arată o reorientare a serviciilor partenere „care cooperau îndeaproape”, acestea adoptând de la începutul primăverii o poziție activ ostilă vizavi de România. În aprilie, șeful Stasi, Ernst Mielke, a interzis tuturor lucrătorilor de informații deplasarea în România, indiferent dacă scopul era personal, de plăcere sau profesional și, începând din iulie 1968, nu a mai avut „nici un schimb real de informații” cu serviciile românești de informații. Din acel moment până în ianuarie 1973, când relațiile pe linie de informații dintre Pankov și București se limitau doar la ostilitate activă, România a furnizat serviciilor de informații est-germane doar 18 rapoarte. Pentru a plasa aceste date în context, în aceeași perioadă serviciul bulgar KDS a transmis Stasi 130 de rapoarte, celor de la AVH 197 și serviciului StB 389.
Contrastul dintre sprijinul perfid acordat de conducerea partidului ungar experimentului din Cehoslovacia și „sprijinul ferm” oferit de București este bine ilustrat în reacțiile diferite la publicarea manifestului „2.000 de cuvinte” al lui Ludvik Vaculik, care preamărea virtuțile democratice ale perioadei Masaryk și Benes. Urmând orientarea sovietică stabilită cu mai bine de o lună înainte, prin care Masaryk era acuzat de a fi complotat în vederea asasinării lui Lenin, Kadar a fost atât de enervat de articol și de tenta „contrarevoluționară” a acestuia încât a cerut HSWP să trimită un protest scris la Praga. Atunci când generalul sovietic Mihail Romanov l-a informat pe șeful statului-major al armatei române Ion Gheorghe că va fi necesară o luptă din moment ce Cehoslovacia „se îndepărta” de Tratatul de la Varșovia și „se întorcea la vremea lui Masaryk și Benes”, el a primit un răspuns oarecum diferit.
După ce a eliminat ideea unui răspuns în forță ca fiind produsul „unei minți bolnave”, ofițerul român a arătat că Cehoslovacia sub Benes și Masaryk „avea un regim democratic dezvoltat într-o perioadă în care alte țări erau conduse de fasciști”. Gheorghe i-a amintit colegului său sovietic că „Novotny nu a fost îndepărtat de nici un partid din opoziție sau printr-o lovitură de stat”, ci „de către Comitetul Central al Partidului Comunist Cehoslovac” din cauza nemulțumirii vădite a populației față de un regim „sub care încă existau lagăre de concentrare”. Concluzia lui Gheorghe era că cehoslovacilor trebuie să li se permită „să construiască socialismul conform propriilor lor metode”.
La începutul lunii august 1968, autoritățile române au oferit Cehoslovaciei o cooperare militară demonstrativă pentru descurajarea intervenției externe, făcând astfel noi pași spre resurecția unei „Mici Antante” de care Moscova se temea atât de mult. Prim-ministrul Maurer l-a contactat pe omologul de la Praga și s-a oferit să trimită în Cehoslovacia o delegație „a comandanților diviziilor de grăniceri” în „vizită de prietenie”, dacă „guvernul cehoslovac considera că era necesar”. Decizia în legătură cu propunerea asupra căreia se decisese într-un cerc foarte restrâns, format din Ceaușescu, Bodnăraș și Maurer, nu fusese luată ușor.
Oferta fusese generată de plângerile făcute de Brejnev lui Dubcek, în timpul întâlnirii de la Cerna nad Tisou, că forțele armate și de securitate ale Cehoslovaciei nu mai erau capabile să-și apere granițele de vest și nord-vest cu Germania de Vest, alegații pe care Moscova le folosea pentru justificarea „sprijinului” acordat de „aliații” din Tratatul de la Varșovia. Între timp, aliații loialiști susțineau că fuseseră descoperite numeroase „depozite de arme” de-a lungul granițelor vestice ale Cehoslovaciei, iar „agenții subversivi ai Germaniei de Vest intrau în număr mare în Cehoslovacia, deghizați în turiști, și grănicerii cehoslovaci nu le controlau nici măcar portbagajele mașinilor”. După cum își amintea ulterior fostul ministru de Externe, Corneliu Mănescu:
După ce a primit informația, Maurer i-a adresat o scrisoare prim-ministrului Cehoslovaciei, prin care, cu solicitudine, bunăvoință și în spiritul „internaționalismului proletar”, despre care se spunea că nu-l avem, am propus să trimitem o delegație din partea unităților de grăniceri. Le ofeream, astfel, în spirit frățesc, asistență (militară)!
Praga a declinat propunerea de cooperare pentru asigurarea securității. În schimb, „cei cinci din Pactul de la Varșovia” au declarat că apărarea socialismului în fiecare țară reprezenta o datorie pentru întreaga comunitate socialistă, stabilindu-se astfel „Doctrina Brejnev”. Între timp, în cadrul întâlnirii de la Cerna nad Tisou, Moscova a obținut din partea unui membru supleant al Comitetului Central cehoslovac prima solicitare de sprijin împotriva „forțelor antisovietice și antisocialiste” care preluaseră controlul partidului.
Atunci când Brejnev și-a informat partenerii implicați în preconizata invazie că operațiunea era pe punctul de a fi declanșată, Kadar a acceptat fără ezitare faptul că „nu există alternative politice”. După o ultimă întâlnire avută cu Dubcek două zile mai târziu, la solicitarea liderului sovietic, Kadar a descris atitudinea liderului cehoslovac ca fiind „ambarasantă și fără efect”.
Abia întors din vizita efectuată la Praga în perioada 15-16 august, Ceaușescu a relatat în aceeași zi că problemele de la Praga „erau cauzate de amestecul în treburile sale interne”, de refuzul sovieticilor de „a-și retrage trupele din Cehoslovacia” și de faptul că sovieticii „au mulți oameni care desfășoară activități organizate împotriva cehoslovacilor pe teritoriul Cehoslovaciei”. În plus, intervențiile directe ale oficialităților române pe lângă ambasadorul sovietic la Praga, de „a-i lăsa în pace”, nu s-au soldat cu succes, în principal din cauza faptului că Moscova „nu era dispusă să îi lase să își vadă liniștiți de treabă”. Praga, a conchis Ceaușescu, avea nevoie de sprijinul României:
Trebuie să îi ajutăm în continuare pe tovarășii cehoslovaci. Trebuie să ne străduim să găsim modalități de a-i sprijini, nu direct, ci în general, și să o facem în așa fel încât alții să înțeleagă că acest popor își dorește sincer să își rezolve singur problemele.
Sprijinul acordat de România cehoslovacilor împotriva agresiunilor externe avea antecedente încă din 1919, când cele două țări au colaborat în plan militar (așa cum au făcut-o, de asemenea, armatele română și poloneză), pentru blocarea creării unui coridor bolșevic ruso-ungar prin Rutenia și Galiția. La momentul Acordului de la Munchen din 1938, Bucureștii s-au dovedit a fi ultimii și cei mai buni prieteni ai autorităților de la Praga, ceea ce a determinat Radio Praga să afirme că „Cehoslovacia nu va uita niciodată probitatea și loialitatea de care a dat dovadă poporul român”. Exprimându-și „profunda gratitudine față de guvernul român”, ziarul praghez Narodnii listi afirma la vremea respectivă:
Politica României a dat dovada unui autentic spirit cavaleresc în acest moment dificil pentru Cehoslovacia. Trebuie să spunem de la început că această atitudine nu ne surprinde, dat fiind că am avut ocazia să constatăm anterior această virtute a României. Atunci când am discutat probleme economice și politice, am avut de-a face cu adevărați gentlemeni. Prietenul adevărat la nevoie se cunoaște. Solidaritatea și loialitatea demonstrate de România reprezintă o adevărată consolare pentru națiunea cehă și cea slovacă, în aceste vremuri potrivnice.
La sfârșitul războiului, liderii cehoslovaci s-au revanșat pentru sprijinul primit, intervenind pe lângă Aliați pentru recunoașterea statutului de țară cobeligerantă în cazul României și arătând că, în calitate de victimă a agresiunii sovietice din 1940, România nu trebuie plasată în aceeași categorie cu Ungaria.
Paradoxul iugoslav
Pe lângă duplicitatea evidentă a lui Kadar, și sprijinul Belgradului pentru Praga era mai mult o chestiune de formă și nu de fond. Se pare că Tito încercase să determine o anulare a vizitei, insistând în ultimul moment pentru o extindere considerabilă a amplorii, obiectivelor și duratei acesteia. După eșuarea acestei tentative, el a insistat pe lângă gazde ca vizita să nu aibă aspecte de natură „să ofenseze celelalte țări socialiste”. Subliniind că Cehoslovacia avea nevoie de „sprijinul Uniunii Sovietice”, Tito a afirmat că „democrația nu poate fi aplicată elementelor anarhice, pentru că s-ar crea o stare de haos” și a recomandat ca Dubcek să nu încurajeze „elementele progresiste”, ci să le liniștească.
Existau destule motive pentru a pune la îndoială sinceritatea lui Tito. În 1967, el acționase de bunăvoie „sub steag străin”, ca agent al Moscovei pe lângă Nasser. În fața a cinci membri ai Tratatului de la Varșovia, Brejnev i-a cerut lui Tito să-i prezinte lui Nasser poziția Kremlinului ca fiind propria lui opinie, urmând ca Moscova să dea un comunicat oficial „care să nu contrazică ceea ce va spune tovarășul Tito”. Tito a acceptat imediat, spunându-i lui Brejnev să „redacteze scrisoarea” și promițându-i că o va prezenta „în numele Iugoslaviei” și „în numele țărilor nealiniate”. Această poziție a fost apoi răspândită și prezentată de serviciile de informații occidentale ca fiind „o inițiativă iugoslavă”.
Contrastul dintre reticența manifestată de Tito la Praga și mesajul tranșant transmis de Ceaușescu, cu ocazia vizitei întreprinse în perioada 15-16 august, nici că putea fi mai mare. Liderul român a declarat direct gazdelor sale că „aprobarea automată a anumitor propuneri ale Uniunii Sovietice sau ale Partidului Comunist Sovietic” era „evident depășită și era cazul ca interesele României și ale mișcării comuniste (naționale) să fie luate în considerare”. După ce a condamnat controlul supranațional de ordin economic și militar și a apreciat că „Cehoslovacia a ales drumul corect”, Ceaușescu a pus punctul pe i:
Atunci când Partidul Comunist Român și-a dat seama că problemele Republicii Socialiste Cehoslovacia ar putea fi rezolvate prin intervenția militară a unor forțe armate străine, a informat Uniunea Sovietică și celelalte state socialiste cu privire la necesitatea neamestecului în treburile interne ale Republicii Socialiste Cehoslovacia. Atrag atenția asupra faptului că Tratatul de la Varșovia a fost creat împotriva țărilor imperialiste și nu pentru a fi utilizat în scopul intervenției în treburile interne ale țărilor socialiste.
Persistența dezinformării: remodelarea eroilor și a ticăloșilor
Imediat după invazie, echipa lui Dubcek s-a interesat „dacă România, țară membră a Tratatului de la Varșovia, ar putea întreprinde ceva”. După ce a constatat cu regret că cehoslovacii s-au decis să nu se opună intervenției, Ceaușescu a propus „să se adreseze imediat celor cinci state” și să condamne această „încălcare gravă a prevederilor Tratatului de la Varșovia”, evidențiind faptul că în Cehoslovacia „conducerea de partid deține controlul absolut și că nu împărtășim opinia potrivit căreia în țara respectivă există elemente contrarevoluționare, iar intervenția militară în Cehoslovacia este o eroare gravă”. Acest punct de vedere a fost comunicat „tuturor țărilor socialiste” și „de asemenea tuturor partidelor comuniste și muncitorești” din lume.
Budapesta a continuat să pozeze ca partener „disident” al Bucureștilor și să fie prezentată ca atare în strategia sovietică de dezinformare, atitudine care părea plauzibilă românilor, având în vedere nemulțumirea populară față de invazie ce se putea observa în Ungaria (și în rândul ungurilor din afara țării). În luna octombrie, o serie de reprezentanți români au apreciat ca „semnificativ” faptul că Budapesta a respins inițial ideea potrivit căreia statutul Tratatului de la Varșovia urma să confere Moscovei drept de control asupra armatelor naționale. Cu toate acestea, după cum a comunicat Kadar Comitetului politic al partidului, el nu făcea altceva decât să respecte instrucțiunile „consilierilor săi sovietici”, care au fost de părere că „ar fi bine ca unul dintre noi să sugereze, înaintea românilor, să se renunțe” la articolele deranjante, astfel încât să abată atenția de la reacția singulară de opoziție a Bucureștilor și să confere o notă de disidență regimului său. Cunoscând poziția Bucureștilor, Moscova i-a cerut lui Kadar să estompeze opoziția românilor, prin distragerea atenției de la aceasta și oferirea unui argument în susținerea strategiei de dezinformare privind „disidența lui Kadar”, care avea să fie apoi „divulgată” din diferite surse, acceptarea ulterioară de către conducerea Ungariei a opțiunii sovietice urmând să fie complet ignorată.
(va urma)
