RĂZBOIUL CLANDESTIN AL BLOCULUI SOVIETIC CU ROMÂNIA
LARRY L. WATTS
Mitul sprijinului acordat de Kadar lui Dubcek a devenit un element intrinsec al analizelor realizate de serviciile de informații și de comunitatea academică cu privire la această situație de criză, precum și un factor care a contribuit la credibilitatea ulterioară a Budapestei în fața Washingtonului. Este remarcabil că participarea Ungariei la invadarea și ocuparea Cehoslovaciei „nu a distrus imaginea lui Kadar din Occident – chiar din contră”. Britanicii și americanii au continuat să creadă că el participase numai din motive de forță majoră, preferând „să adopte el postura lui Dubcek”. De aceea s-a considerat „esențial” ca Occidentul să nu facă nimic ce ar putea blama sau dăuna poziției Ungariei, pentru a-i întări independența față de Moscova pe termen lung. Pe tot restul perioadei Războiului Rece, înalte oficialități maghiare aflate în cele mai strânse relații cu Moscova au furnizat Statelor Unite și Marii Britanii ceea ce Washingtonul și Londra au considerat informații mai mult sau mai puțin „bune” despre evoluțiile din Europa de Est, din Balcani și, mai ales, referitoare la România.
Budapesta a beneficiat chiar de o poziție de prim rang grație acestui presupus sprijin, evitând astfel orice consecințe negative importante ca urmare a participarii sale la invazie. Aceasta a primit chiar o turnură pozitivă pentru că reprezenta loialitatea față de alianță, în contrast cu lipsa de fidelitate a României. La sfârșitul anului 1968, comunitatea americană de informații considera că reformiștii de la Praga „au alarmat regimurile est-german, polonez și sovietic, dar au fost încurajați de Ungaria și România (și Iugoslavia)”. Același lucru s-a întâmplat și în cazul Poloniei, a cărei contribuție militară semnificativă la invazie nici măcar nu a atras o amenințare cu pierderea clauzei națiunii celei mai favorizate acordate de SUA, clauză neacordată până atunci României, care nu se bucura de o emigrație îndeajuns de consistentă.
Acesta a fost un succes de proporții al strategiei de dezinformare coordonate de sovietici. Sprijinul imaginar acordat lui Dubcek în defavoarea Moscovei, prezentat ca fiind mai consistent și mai valoros decât cel acordat de România, a conferit regimului Kadar superioritate morală și o mai mare credibilitate, elemente critice în ulterioara campanie antiromânească a Budapestei legată de pretinsele represiuni împotriva etnicilor maghiari din Transilvania. Aceeași evaluare a CIA, care considera Ungaria ca principal susținător al Cehoslovaciei, a fost reluată aproape ad litteram în analizele ulterioare. Analiștii susțineau adesea, chiar și la sfârșitul anilor 1990, nu numai că Budapesta a acordat un sprijin hotărât Cehoslovaciei și că doar Kadar „l-a susținut cu adevărat pe Dubcek în 1968”, ci și că sprijinul oferit de România a fost limitat, „axat pe propriile interese” și lipsit de consecvență.
Problema dependenței de surse maghiare în privința comportamentului României a fost demonstrată elocvent de șeful Consiliului Național de Studiere a Arhivelor Securității (CNSAS), etnic maghiar și membru al principalului partid maghiar din România, în 2008. La cea de-a 40-a aniversare a invaziei conduse de sovietici, el a afirmat la Praga, în fața unei audiențe internaționale, că „directorul român a creat, de fapt, o înșelătorie monumentală” „prin comportarea atât de spectaculoasă, de condamnare publică și fără ambiguități a invaziei sovietice”.
Utilizarea de către sovietici a unor agenți din rândul diplomaților români, pentru a distorsiona mesajele Bucureștilor și a-i compromite imaginea în Occident, s-a dovedit, de asemenea, un „izvor nesecat” de beneficii. Un exemplu relevant a fost ambasadorul României în Franța din anii 1960, Victor Dumitriu, despre care s-a descoperit ulterior că era agent sovietic. În 1996 Dumitriu a readus în discuție teoria calului troian, declarând că Ceaușescu era de fapt „omul de încredere al serviciilor de securitate ale armatei sovietice” și s-a deplasat la Praga cu unicul scop de a-l „intoxica” pe Dubcek cu „temele de dezinformare furnizate de Moscova, care negau orice plan de intervenție militară a URSS împotriva Cehoslovaciei” și de a se asigura că acesta „nu va lua nicio măsură defensivă”.
De fapt, Ceaușescu a adus cu el la Praga un raport de mare acuratețe al serviciilor de informații cu privire la intențiile serviciilor, tradus în limba rusă, astfel încât „să i-l poată înmâna lui Dubcek, pentru a-l pune în gardă”. Așteptând până în momentul în care au rămas între patru ochi, la aeroport, chiar înaintea întoarcerii sale, șeful partidului român a fost luat prin surprindere atunci când Dubcek a afirmat: „Dacă vor veni tovarășii sovietici, îi vom primi cu flori”. După cum a remarcat ministrul român de Externe într-o discuție cu Secretarul de Stat american Dean Rusk la scurt timp după aceea, „una dintre adevăratele tragedii” a fost că Dubcek „îi considera în continuare pe sovietici ca fiind cei mai buni prieteni ai lor”, atitudine nerealistă pe care liderul cehoslovac a demonstrat-o „foarte clar” în timpul vizitei lui Ceaușescu. După ce a reușit în încercarea de a convinge Praga să aibă încredere în Moscova, campania sovietică de dezinformare se putea concentra acum pe un alt obiectiv, acela de a convinge Occidentul că nu trebuie să aibă încredere în România.
VI
1968: „TURIȘTI”, PRIETENI ȘI DEZAMĂGIRI
Suntem obligați să luăm măsuri pentru a introduce ordinea în Cehoslovacia, precum și în România. După aceea, vom face ordine și în Iugoslavia.
Todor Jivkov, martie 1968
(România) trebuie sau să respecte linia, sau să suporte consecințele.
Generalul Wojciech Jaruzelski, august 1968
De două ori în viața dumneavoastră și a mea, războaiele mondiale au venit peste noi, provocate de evenimentele din Europa de Est. … Aș dori ca guvernul dumneavoastră să se abțină în cazul în care este planificată vreo acțiune militară împotriva României sau a oricărei alte țări din Europa de Est. (…)
Lyndon B. Johnson către Aleksei Kosîghin, august 1968
(Peste 100 de) ofițeri sovietici îmbrăcați în haine civile au sosit sub acoperirea de turiști (pentru a prelua controlul asupra aeroportului)… Cu aproximativ zece zile înainte, ofițeri sovietici îmbrăcați în haine civile au fost trimiși în Cehoslovacia ca „turiști” în operațiuni de recunoaștere la cele mai importante obiective militare. În noaptea de 20 spre 21 august, și-au schimbat hainele civile cu uniformele militare și și-au dus la îndeplinire misiunea.
Raport informativ românesc, septembrie 1968
Săptămâna trecută au fost pregătite ordinele pentru invadarea României de către trupele sovietice, poloneze și maghiare, pe 22 noiembrie la ora 4.00 (…) ordinele se referă la o invazie, și nu la un exercițiu.
Spionajul militar olandez, noiembrie 1968
Nu putem exclude posibilitatea ca rușii să facă pregătiri pentru acțiuni militare rapide împotriva României. (…) Credem că este corect ca românii să fie informați despre aprecierile noastre. Acest lucru ar trebui făcut la cel mai înalt nivel posibil și în strictă confidențialitate.
Ministrul de Externe britanic, noiembrie 1968
În acea vreme aveau planuri mari, nu numai împotriva Cehoslovaciei, ci și împotriva voastră și a Iugoslaviei. Dacă sunteți pregătiți, se vor teme de voi. (…) Noi îi ajutăm pe cei care luptă împotriva invaziilor.
Mao Tzedun către Nicolae Ceaușescu, iunie 1971
CAPITOLUL 14
PREGĂTIRILE PACTULUI DE LA VARȘOVIA PENTRU INVAZIE, IULIE – AUGUST 1968
Un element principal al dezinformării sovietice privind România a constat în falsul argument că nu a fost invadată militar în 1968 din cauza lipsei sale de importanță pentru Moscova, o lipsă de importanță dovedită prin faptul că Moscova chiar nu a invadat. Un laitmotiv al acestei teme a fost acela că opoziția României nu a fost „contagioasă” și, deci, nu a avut o largă semnificație. De fapt, oficialitățile din Cehoslovacia s-au referit frecvent la pozițiile României de independență și suveranitate atât ca inspirație, cât și ca model pentru propria lor primăvară și vară din 1968, iar rolul Bucureștilor de model pentru Praga a fost menționat explicit de spionajul occidental din acea vreme.
Faimosul „Memorandum Gottwald”, elaborat în comun de două dintre academiile militare de vârf ale Cehoslovaciei, relua terminologia de independență, suveranitate și drepturi egale pe care România o utiliza încă din 1964. Reînnoirea „Micii Antante” a fost, de asemenea, sugerată ca direcție posibilă în strategia cehoslovacă de apărare din „Memorandumul Gottwald”. Generalul Vaclav Prchlik a aprobat Memorandumul în termeni împrumutați direct din discursul românesc, criticând arbitrariul staționării forțelor pe teritoriul cehoslovac, solicitând „formularea unei doctrine militare cehoslovace” bazate pe interesul național și cerând „egalitatea reală” în cadrul „alianței” Tratatului de la Varșovia, în care dominau „mareșalii, generalii și ofițerii de rang mai mic”, în timp ce restul aliaților nu dețineau nicio poziție de reală răspundere și nu aveau nicio influență „în luarea deciziilor”. Pe un alt plan, noua abordare se făcea simțită și asupra locuitorilor din RSS Moldova, inspirându-i să solicite să li se permită utilizarea limbii române (moldovenești) „ca primă limbă”, înlocuirea alfabetului chirilic impus de Moscova cu cel latin original, în cărți și ziare, și deținerea mai multor posturi în autoritățile publice, corespunzător cu raportul lor în numărul total al populației.
În prezent, se știe clar că Moscova a intenționat, de fapt, să intervină în România în mai multe momente distincte, în perioada 1968-1971. Cu toate acestea, la momentul intrării în Praga a forțelor sovietice, est-germane, poloneze, ungare și bulgare, o astfel de operațiune devenise mult mai complicată pentru a fi aplicată și României. Măsurile de contracarare întreprinse de români, aflate deja în curs de desfășurare, cu mai mult de o lună înainte de invazie, ca urmare a unei informații primite în mod neașteptat, au creat elemente majore de nesiguranță pentru strategii sovietici. În primul rând trebuia avută în vedere atitudinea Beijingului care a promis imediat și oficial că va susține Bucureștii în lupta împotriva „imperialismului socialist” sovietic. La rândul lor, SUA, Marea Britanie, Germania de Vest și NATO, spre deosebire de reacțiile relativ moderate (sau inexistente) pe care le-au avut cu privire la Cehoslovacia, au avertizat Moscova să evite orice intervenție armată în România, angajându-se, chiar dacă foarte limitat, într-o cooperare de securitate cu Bucureștii.
Chilipirul polonez și intervenția ostilă a Pactului de la Varșovia
Începând din luna mai, Bucureștii au primit informații de la un ofițer al serviciului de informații polonez, membru al grupului de intervenție din cadrul tratatului de la Varșovia, cu privire la o acțiune programată „în două etape”, care viza invadarea României, la două săptămâni după operațiunea programată asupra Pragăi. Familia ofițerului fugise în România, la începutul celui de Al Doilea Război Mondial, din calea invaziei armatei germane, împreună cu alți peste 60.000 de refugiați. Deoarece a crescut și a frecventat școala aici, a considerat România drept „a doua sa țară”. Întâmplător, după ce a ocupat un post ca atașat militar la Viena, s-a întors la Varșovia, în timp ce unul dintre prietenii săi din copilărie, acum ofițer sub acoperire diplomatică al Serviciului Român de Informații Externe, a fost trimis la post, la Ambasada României din capitala Poloniei. La sfârșitul lunii mai, ofițerul polonez l-a contactat pe prietenul său din copilărie, oferindu-i „informații venite din partea unui prieten care lucra ca ofițer de legătură în țările semnatare ale Pactului de la Varșovia, potrivit cărora rușii ar pregăti invazia”.
Printr-o altă întâmplare fericită, la scurt timp după aceea, ofițerul polonez a fost trimis la Cartierul General din Moscova al țărilor semnatare ale Tratatului de la Varșovia și a fost inclus în micul grup format de personalul de comandă al țărilor semnatare ale Tratatului de la Varșovia, responsabil cu elaborarea planurilor de intervenție. El a transmis informații mai detaliate despre invazia ce se avea în vedere pentru luna iunie. Prima reacție a lui Ceaușescu a fost una de scepticism și uimire, exclamând că Brejnev ar fi „nebun” să facă așa ceva. În același timp, liderul român a ordonat atât DSS-ului, cât și Serviciului de informații al armatei să „cerceteze aceste informații amănunțit pentru a se asigura că nu este vorba despre o capcană, despre o intoxicare a rușilor” și să le verifice „cu cea mai mare atenție”. La sfârșitul lui iunie, Ambasada României de la Berlin a obținut un raport care confirma informațiile, sub forma unui document intern al Partidului Comunist Est-German, referitor la „necesitatea” ca sovieticii, polonezii și est-germanii „să intre prin forță în Cehoslovacia”.
Pe 10 iulie, ofițerul polonez a solicitat o întâlnire urgentă cu colegul român, pe care l-a informat că liderii sovietici, cu participarea directă atât a lui Brejnev, cât și a șefului KGB, Andropov, intenționau să invadeze nu numai Cehoslovacia, ci și România și chiar Iugoslavia. Invazia avea să se desfășoare în două etape. În prima etapă, forțele sovietice, poloneze, ungare, est-germane și bulgare urmau să ocupe Cehoslovacia, plasându-și totodată unitățile pe poziții, în jurul României. După un interval de două sau trei săptămâni, „avea să urmeze o intrare a tuturor acestor forțe în România (și apoi în Iugoslavia)”. Ofițerul polonez a oferit detalii care cuprindeau „grafice, planuri, modul în care erau concentrate trupele (și) cum erau trimise în prealabil echipe, sub acoperirea de turiști”. Trupele speciale aeropurtate, staționate permanent la Chișinău și Tiraspol, în RSS Moldova, în Districtul militar Odessa, aveau misiunea de a ocupa aeroporturile, televiziunea, radioul, poșta, sediul Comitetului Central și Marea Adunare Națională (Parlamentul).
Începând din martie 1968, conducătorii partidelor loialiste făcuseră chemări pentru invadarea României, precum și a Cehoslovaciei. Conducerea Bulgariei fusese un avocat entuziast al intervenției militare, încă de la începutul acelei luni, declarându-se „categoric” gata să-și mobilizeze forțele într-o acțiune împotriva Cehoslovaciei. Șeful partidului, Jivkov, și-a repetat angajamentul în fața plenarei Comitetului Central al Partidului Comunist Bulgar, de la sfârșitul lui martie, completându-l cu un atac entuziast împotriva României care sugera includerea ei în planurile de intervenție ale Pactului:
(…) suntem obligați să luăm măsuri pentru introducerea ordinii în Cehoslovacia, ca și în România. După aceea, vom face ordine și în Iugoslavia. (…) Care este linia urmată de conducerea României? Contrarevoluționară, antisovietică! În favoarea cui este o asemenea linie politică? Cine le permite conducătorilor români să se joace cu soarta clasei muncitoare din România, cu interesele sistemului nostru, pentru care ne-am luptat atâția ani? Cine le-a permis asta, cine le-a dat acest drept?! (…) Trebuie să acționăm. Suntem o organizație revoluționară care folosește forțe revoluționare, iar metodele noastre coincid cu interesele cauzei noastre.
În luna iulie a aceluiași an, Brejnev sublinia în fața Comitetului Central al PCUS că regimul Ceaușescu depășise mult limita:
Conducerea României s-a grăbit să se disocieze de acțiunea colectivă a partidelor frățești cât de repede a putut. Conducerea României joacă un joc dubios, ca să ne exprimăm cu blândețe. Bucureștii își arată simpatia față de conducerea Partidului Comunist Cehoslovac și o aplaudă pentru abordarea unui așa-zis drum politic independent. Conducătorii Partidului Comunist Român intenționează clar să acționeze critic față de acțiunile convenite de partidele frățești referitor la evoluțiile din Cehoslovacia. Trebuie să spunem clar, tovarăși, că această poziție, care corespunde cu linia politică generală a conducătorilor români, se află la distanță kilometrică de internaționalismul proletar.
În consecință, în România s-a format un grup de criză, alcătuit din membri marcanți ai Comitetului Central – Ceaușescu, Bodnăraș și Maurer, împreună cu ministrul Apărării, generalul Ioniță, șeful de stat-major, generalul Gheorghe, șeful DSS, Stănescu, și șeful (vicepreședintele) Comitetului de Stat pentru Planificare responsabil cu rezervele de stat. Informațiile venite din alte surse românești și de la diverse servicii de informații occidentale cu care se dezvoltase o cooperare neoficială, începând de la jumătatea anului 1967 (când România a devenit primul stat socialist care a stabilit relații diplomatice depline cu Germania de Vest și când a refuzat să întrerupă relațiile cu Israelul) confirmau sursa poloneză. Moscova manifesta dorința „clară” de a interveni în România dacă împrejurările o permiteau. Bucureștii au început imediat să informeze China cu privire la intențiile sovieticilor, prin Emil Bodnăraș și prin ambasadorul Chinei la București, precum și prin ambasadorul român de la Beijing și Zhou Enlai.
Pregătirile de apărare
Grupul pentru situații de criză a adoptat o serie de măsuri militare și specifice culegerii de informații pentru a pregăti mijloacele de reacție la o intervenție sovietică, incluzând atât acțiuni organizatorice interne, cât și abordarea posibililor aliați, în speranța că vor împiedica Moscova să recurgă la intervenția armată. Diferențele dintre România și Cehoslovacia erau numeroase și fundamentale. Kremlinul infiltrase în armata cehoslovacă o conducere superioară loială, instruită de sovietici și aproape sigur recrutată de GRU. Începând cu 1964, Moscova îi obligase pe toți ofițerii care aspirau la posturi de nivel superior să urmeze mai întâi o pregătire sovietică (unde să fie supuși recrutării GRU și KGB). Serviciul de informații al armatei cehoslovace și serviciile omoloage din Polonia, Ungaria, Germania de Est și Bulgaria erau, la rândul lor, direct subordonate GRU. Același lucru era valabil și pentru StB, SB, AVH, Stasi și KDS. Faptul că cehoslovacii erau „frățiorii” slavi, iar în țară erau ample prezențe culturale sovietice au reprezentat, de asemenea, o piedică pentru constituirea unei poziții unitare împotriva Moscovei.
Totodată, armata cehoslovacă era pe deplin integrată în sistemul Tratatului de la Varșovia – începând cu recrutarea, instruirea și promovarea personalului superior până la achizițiile și logistica pentru unitățile sale și chiar desfășurările de forțe și strategia militară, dirijate în totalitate de sovietici. În mod firesc, Moscova cunoștea în detaliu capacitățile armatei, nivelurile de mobilizare și desfășurările de forțe ale Cehoslovaciei. Armata cehoslovacă era dispusă în formație de luptă, exclusiv împotriva unei amenințări occidentale, lăsând deschise granițele către URSS (și către Polonia și Ungaria). Nu mai puțin important a fost faptul că Moscova avea trupe considerabile pe teren, ale ei și ale partenerilor credincioși, precum și că participa la „manevrele militare”.
(va urma)
