Am auzit un om cucernic mărturisind că el vede pe toți oamenii ca pe copiii lui Dumnezeu. Și dacă nu mă înșel am citit și în Sfințita Filocalie ceva asemănător. Nu mai vorbim de Sfânta Scriptură unde Apostolul Iubirii, Ioan, are mai multe versete unde îi numește pe creștini și oameni drept copii ai lui Dumnezeu în chip explicit.
Facem cu bună știință o apologie a copilăriei, chiar cu riscul de a fi puțin exagerată. Ne vom ține însă de adevăr, fiindcă în caz contrar ne vom depărta de Evanghelia Domnului. Cu toții ne refugiem adesea în templu copilăriei și de fiecare dată găsim liniștea și pacea divină. Și nu e de mirare cum nu poate surpa nicio forță acest sanctuar al copilăriei. Pot fi uitate „Amintirile din copilărie” a marelui nostru Creangă? Și cât suntem de bucuroși când foarte mulți își caută copilăria uneori pierdută, vizitând casa de la Humulești. Ion Creangă e cel mai iubit și cel mai citit scriitor al României. Și e foarte apropiat de inima Națiunii Române. De ce această nostalgie și iubire pentru Ion Creangă? Poate pentru că a zugrăvit în cuvintele poporului universul frumuseții copilăriei și, mai cu seamă, a misterului divin în care e învăluită și păstrată curățenia copilăriei. Vrem să aflăm pe loc lumină, iubire, pace și fericire? Atunci să căutăm poveștile, povestirile și Amintirile clasicului, dar și romanticului Ion Creangă.
Dar pagini închinate copilăriei, care nu se uită niciodată vom găsi și în „Frații Karamazov”, și în „Idiotul” marelui Dostoievski. Întâlnirile din aceste romane cu copii ne aduc cu siguranță lacrimi și plâns. Nu poți rezista când citești acolo rânduri copleșitoare despre puritatea, sensibilitatea și spiritul de jertfă a copiilor.
Cu toate influențele demonice care vin de la adulți, copiii din opera celor doi scriitori nu abdică de la Adevăr. Tragem un semnal de alarmă către Sfânta Biserică, dar în special către slujitorii lui Hristos să apere și să vegheze ca să nu fie stins duhul sfânt al frumuseții din sufletele copiilor.
Suntem chemați să-i vedem pe toți oamenii ca adevărați copii ai Domnului. Chiar dacă prin comportament nu suntem. Știm, simțim și observăm că s-a mai alterat puritatea și bunătatea sufletului odată cu înaintarea în vârstă. Cu toate acestea noi rămânem copii ai Domnului. De ce? E foarte simplu: fiindcă Dumnezeu ne iubește pe toți. Și mai cu seamă pe cei bolnavi și căzuți pradă răutății demonice. Ne e greu să-i vedem pe toți copii ai lui Dumnezeu? Trebuie puțină nevoință și silință. Acesta e și dezideratul care ne facem să înțelegem că e musai să dobândim Duh Sfânt pentru a primi să bem din paharul mântuirii. Adică să-i iubim pe toți. Și, dacă apelăm la ajutorul Domnului și îi vedem pe toți ca pe niște copilași, atunci inima noastră învârtoșată se va topi de milă și îi va empatiza pe toți. Și, ca să nu fim bănuiți de o forțare a cuvântului, vom veni cu două versete din Apostolul iubirii revelatoare: „Copii, este ceasul de pe urmă, și precum ați auzit că vine antihrist, iar acum mulți antihriști sau arătat, de aici cunoaștem noi că este ceasul de pe urmă. Și acum, copii, rămâneți întru El, ca să avem îndrăzneală când Se va arăta și să nu ne rușinăm de El la venirea Lui” (1 Ioan 2: 18, 28).
Desigur că toți avem dorința să rămânem copii. Și părinții ne numesc tot copii, chiar dacă avem și noi copii.
Domnul însăși ne îmbie să luptăm pentru a fi toată viața cu sufletul de copil. Apoi, o spune cu tărie că cine nu va fi cu bunătatea precum pruncii, nu va fi primit în Împărăția lui Dumnezeu. Sau când am încetat a fi copii, înseamnă că am murit demult. Am exprimat prin aceste cuvinte frumoasa cugetare a lui Constantin Brâncuși. Adică suntem sfătuiți să păstrăm sufletul bun și să nu ținem minte răul. Să nu ne răzbunăm nici chiar atunci când suferim vreo nedreptate sau suntem disprețuiți, înjurați și tratați cu indiferență. Asistăm în vremea noastră la exacerbarea satisfacerii poftelor trupești și lumești. Se încearcă pur și simplu ca omul să fie coborât sau să zicem aruncat în infern încă înainte de a trece dincolo. Dar noi avem Cartea Sfântă din care citim iarăși un verset din Apostolul iubirii: „Nu iubiți lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubește lumea, iubirea Tatălui nu este întru el. Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului și pofta ochilor și trufia vieții, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Și lumea trece și pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (1 Ioan 15-17).
Îmi amintesc faptul concret că atunci când eram la vârsta copilăriei nu țineam minte răul. Și atunci când eram mustrat, mă culpabilizam totdeauna pe mine, fiindcă neapărat eu greșisem cu ceva dacă unii oameni mă băteau sau mă certau.
Niciodată nu am îndrăznit să acuz pe cineva pentru vreo nedreptate care mi-a făcut-o. Dar, mai târziu, ajungând adult am început să-i judec pe toți, să țin minte răul. Să fiu rațional, cum se tot spune. Dar lăsându-mă în voia răului, lumina Duhului Sfânt m-a părăsit. Domnul m-a iubit și m-a luminat și acesta e motivul pentru care acum fac această pledoarie de a vedea pe toți semenii ca pe copilașii lui Dumnezeu.
