RĂZBOIUL CLANDESTIN AL BLOCULUI SOVIETIC CU ROMÂNIA
LARRY L. WATTS
Multe dintre aceste elemente fuseseră valabile și pentru România, până la mijlocul anilor 1960, cu câteva diferențe foarte importante. Trecuseră șapte ani de când ultimul ofițer superior, fie din armată, fie din cadrul serviciilor secrete, fusese trimis în URSS pentru pregătire (deși trecuseră doar trei ani de când ultimul se întorsese dintr-un program de pregătire „militară” de patru ani). Conducerea superioară a armatei române nu mai era loială Moscovei (chiar dacă ministrul Apărării, Ion Ioniță – care s-a pregătit în URSS – a fost ulterior recrutat sau „reactivat” de GRU, angajându-se în conspirații prosovietice, la mijlocul anilor 1970). Deși Kremlinul avea o influență clară asupra armatei române, nu putea exercita control asupra ei, iar același lucru era valabil și pentru Departamentul Securității Statului. Nici URSS, nici ceilalți parteneri „care cooperau îndeaproape” nu aveau trupe acolo. Românii nu aveau legături etnice sau motive de ordin emoțional pentru a colabora cu Moscova, iar politicile de derusificare de la începutul anilor 1960 privaseră Kremlinul de oportunități importante de recrutare.
Forțele Armate Române (FAR) erau deja independente în ceea ce privește recrutarea, pregătirea și politica de cadre, precum și în privința planificării strategice și a desfășurării de forțe. În aprilie 1968, Bucureștii au pus capăt dependenței de echipamentele sovietice, care fusese declarată „nu numai incompatibilă” cu poziția militară independentă, „ci chiar a interzis-o, deoarece furnizorul exclusiv al țării era, din întâmplare, și potențialul agresor”. Astfel, achizițiile armatei române s-au reorientat către sursele non-sovietice și către echipamentele care erau în acord cu misiunea de apărare teritorială întreprinsă pe plan intern. La sfârșitul anului 1968, erau în desfășurare discuții cu furnizori britanici și francezi, urmate la scurt timp de negocieri cu Iugoslavia, China și Germania. Schimbările din organizarea și strategia militară, inițiate în primăvara anului 1968, au amplificat și mai mult această diferență.
Au fost emise imediat ordine pentru înființarea mai multor unități militare noi, în zona subcarpatică din centrul țării, pentru a beneficia de o rezistență susținută în fața atacului sovietic, a început imediat punerea în practică a ordinelor de mobilizare în caz de urgență și s-au luat măsuri pentru îmbunătățirea vitezei de reacție. S-au format noi unități de forțe speciale (Vânătorii de Munte), au fost pregătite liniile de retragere către munți și au fost înființate două noi divizii mecanizate, luându-se măsuri speciale pentru apărare în Dobrogea – zona cea mai expusă atacului sovietic pe mare și pe uscat. De asemenea, românii au pus bazele unei forțe militare interne separate – opt batalioane de trupe de Securitate – pentru organizarea unor rezistențe în cadrul marilor orașe și pentru combaterea forțelor de desant inamice. Bodnăraș a primit sarcina de a reînființa Gărzile Patriotice – o „miliție a cetățenilor” pe care a inițiat-o și a condus-o în timpul preluării puterii de către comuniști în 1944-1946, acum transformată în nucleul unei armate populare de gherilă.
De asemenea, FAR au început să își redispună în formație de luptă majoritatea forțelor și să își mute armamentul și proviziile astfel încât să se poată apăra împotriva unei ofensive venite din trei direcții, în jurul granițelor sale. Având la dispoziție doar cinci săptămâni și o zi pentru implementarea acestor măsuri, din 11 iulie până în 21 august, operațiunea s-a dovedit dificil de realizat la termen, în noiembrie (iar celelalte au fost definitivate în anul următor). Cu toate acestea, chiar și la sfârșitul lui august unitățile și personalul erau în mișcare și nu mai erau unde „ar fi trebuit să fie”, complicând sarcina strategilor militari sovietici și ai Tratatului.
O măsură de prevedere importantă în ceea ce privește serviciile de informații a fost schimbarea tuturor codurilor de stat, precum și punerea urgentă pe microfilm și mutarea unei părți semnificative a arhivei serviciilor de informații în munți, unde au rămas ascunse până la sfârșitul lui noiembrie 1968. Această ultimă mutare a fost motivată de experiența trăită după ultimul război, când sovieticii au vizat în mod special arhivele române și apoi le-au transferat, împreună cu cataloagele și registrele lor, la Moscova, unde se află și în ziua de astăzi. A fost acordată prioritate maximă dosarelor de spionaj și de contraspionaj privind rețelele cunoscute de agenți sovietici.
În același timp, spionajul românesc a raportat o concentrată atenție sovietică față de „potențialul militar al României” și masarea unor „numeroase trupe și concentrări de armament de-a lungul graniței de nord”. Diplomați de la ambasadele Pactului de la Varșovia au fost observați că „acționau ca agenți acoperiți, culegând informații despre situația internă a României”, în timp ce un număr disproporționat de turiști a început să treacă granița din Bulgaria.
Prin urgența și seriozitatea cu care au fost puse în practică aceste măsuri, importanți observatori occidentali au fost convinși că intenția României de a se împotrivi era sinceră. De exemplu, achiziționarea din Germania de Vest, prin Serviciul Român de Informații Externe, a unui vehicul cu transmițător radio suficient de puternic pentru a se putea continua transmisia către populație după retragerea anticipată în munți a avut efectul direct de a convinge serviciul de informații vest-german că intenția românilor de a opune rezistență este sinceră. După ce au fost convinși, Bonnul a început, de asemenea, să furnizeze Bucureștilor informații despre mișcările sovieticilor.
Invadarea Cehoslovaciei
La 20 august, cu puțin înainte de ora 23.00 (22.00 la Praga), serviciul de informații al armatei române a raportat o activitate neobișnuită pe aeroportul Ruzyne din Praga. Vicepreședintele DSS, Nicolae Doicaru, a descris ulterior acest lucru:
La 20 august, în jurul orei 21.30, 80 de ofițeri sovietici înarmați și îmbrăcați în haine civile au sosit sub acoperire, ca turiști, cu zborul de linie Varșovia – Praga, cu un avion Iliușin (IL) 80. După ce au primit vizele de intrare și și-au luat bagajele personale, s-au împrăștiat prin aeroport fără a-l părăsi însă. După aproximativ 15 minute, o altă aeronavă sovietică IL-80 a solicitat permisiunea de a ateriza forțat din cauza unor probleme tehnice, iar cererea i-a fost aprobată. Imediat după aterizare, a sosit o a treia aeronavă fără a avea nici o aprobare. Aproximativ încă 80 de așa-ziși turiști care erau, la rândul lor, ofițeri sovietici înarmați au debarcat din ultimele două avioane.
Apoi, acest grup a preluat rapid controlul asupra comunicațiilor aeroportului și asupra zborurilor, a blocat ieșirile, anulând toate zborurile obișnuite și dirijând transporturile de trupe și echipamente sovietice. În același timp, pe principiul cea mai bună apărare este atacul, prin măsurile active sovietice se prezenta cum CIA și NATO „infiltraseră țara pentru a organiza contrarevoluția”, iar Pravda și alte mijloace mass-media sovietice afirmau că „mii de soldați ai NATO, deghizați în turiști, invadaseră Praga”.
La 0.30, pe 21 august (20 august, 23.30 la Praga), la cinci minute după ce șeful de stat-major al forței de ocupație sovietice, generalul Iamșikov (până atunci persoana de legătură la Praga a țărilor semnatare ale Tratatului de la Varșovia), și comandantul forței de ocupație sovietice, generalul Pavlovski, au informat autoritățile militare cehoslovace că preluaseră comanda forțelor armate cehoslovace și că forțele sovietice, est-germane, poloneze, ungare și bulgare trecuseră granița. Serviciul de contrainformații al armatei române a raportat același lucru șefului DSS. Stănescu împreună cu șeful Serviciului de contrainformații al DSS i-au contactat apoi pe Ceaușescu, Bodnăraș și Maurer.
Cei trei se aflau deja în ședință atunci când sovieticii au trimis un curier pentru a anunța intervenția, la „cererea autorităților cehoslovace”, la ora 3.30. Ei s-au pus rapid de acord să condamne imediat invazia, anunțând public formarea Gărzilor Patriotice, că se vor opune prin forță oricărei acțiuni similare împotriva României și solicitând sprijinul Chinei. De asemenea, au hotărât să mențină legăturile cu Dubcek și autoritățile cehoslovace și să continue să le ajute. A fost convocată o ședință a Comitetului Executiv, la ora 6.30.
Administrația SUA, informată de autoritățile sovietice aproximativ în același timp, a fost luată complet prin surprindere. La întrunirea de urgență a Consiliului Național de Securitate, care a avut loc două ore mai târziu, reprezentantul Pentagonului, generalul Wheeler, a raportat fără menajamente că nu era posibilă „nici o acțiune militară”, pur și simplu pentru că SUA „nu dispuneau de forțele necesare pentru punerea ei în practică”. După cum a remarcat Dean Rusk, „nu era mare lucru” de făcut atâta timp cât cehoslovacii se abțineau și de la a solicita ajutor, și de la a se opune deschis invaziei. Dezinformarea sovietică, influența încă apreciabilă a axei Golițîn – Angleton și iluziile destul de mari privind prioritatea acordată de Moscova relaxării relațiilor între state – detente – au prins pe picior greșit aproape toate puterile occidentale. În seara invaziei, autoritățile de la Londra și Washington citeau „rapoartele strict secrete despre Cehoslovacia, care menționau că «nu va avea loc nici o invazie»”, în timp ce Golițîn îi asigura pe toți cei care erau dispuși să îl asculte că nimic nu era adevărat.
Cei douăzeci și șase de participanți la ședința Comitetului Executiv al PCR nu au ezitat să denunțe mișcarea orchestrată de sovietici. Participanții au condamnat în fel și chip invazia „imperialistă”, ca un act „ticălos”, „îngrozitor”, „murdar”, „inuman”, „barbar și criminal”, de „agresiune”, a cărui „brutalitate” și „imens cinism au fost fără precedent în istorie”. Sovieticii și cei patru satrapi loiali au fost etichetați drept „naziști” și „mai rău decât fasciștii”, „amenințând însăși existența țărilor și popoarelor”. A existat o anumită ironie în aceste accese de furie, întrucât una dintre justificările menționate în scrisoarea trimisă pentru a anunța intervenția a fost aceea că cehoslovacii „începuseră să publice materiale în care politica țărilor socialiste era identificată, oricât de monstruos ar părea acest lucru, cu politica lui Hitler, în timp ce presa țărilor fraterne era pusă pe picior de egalitate cu mecanismul propagandistic al lui Goebbels”.
Unul după altul, membrii comitetului au subliniat că nu puteau avea încredere în „cele cinci semnatare ale Pactului de la Varșovia”, indiferent de subiect. Invazia oferea pur și simplu:
(…) încă o dovadă că Uniunea Sovietică și celelalte patru state socialiste ce făceau pact comun cu ea, care continuă să urmeze linia politică a PCUS și a Uniunii Sovietice, nu pun deloc preț pe părerea altora și sunt în stare de orice. Aceasta este încă o dovadă a faptului că nu se vor opri aici și că sunt capabile să încalce orice tip de acord sau declarație.
Un alt participant a arătat că aceiași „tovarăși sovietici” care „nu încetează niciodată să vorbească despre necesitatea de a lua măsuri defensive împotriva Statelor Unite și a Germaniei de Vest” sunt „cei care au intervenit în Cehoslovacia; nici SUA, nici Germania de Vest nu au intervenit, ci Uniunea Sovietică și celelalte patru state socialiste”.
Conflictul cu Kremlinul era deschis și clar. Șeful KGB, Andropov, i-a condamnat pe „naționaliști” în fața colegilor săi, ofițeri KGB:
Inamicul oferă sprijin direct și indirect elementelor contrarevoluționare, se angajează în sabotaj ideologic, înființează tot felul de organizații antisocialiste, antisovietice și alte organizații ostile și încearcă să ațâțe focul naționalismului. O confirmare elocventă a acestui fapt o reprezintă evenimentele din Cehoslovacia, unde poporul muncitor, datorită fraternității internaționale a națiunilor din comunitatea socialistă, a înăbușit din fașă o încercare a contrarevoluționarilor de a abate Cehoslovacia de la calea socialistă.
Hotărârea României de a lupta
Conducerea Partidului Comunist Român a hotărât aproape în unanimitate să se opună intervenției militare și să mobilizeze poporul „pentru a lua toate măsurile necesare în vederea asigurării securității României”, în urma invaziei. Comitetul Central și Guvernul aveau să facă front comun pentru a chema „întregul popor să apere integritatea teritorială a României și să respingă orice amestec în afacerile interne ale țării noastre” și pentru a aduce această poziție „la cunoștința ONU”. Ceaușescu a recunoscut că nu își face vreo iluzie cu privire la reușită, dar a subliniat că „nu există nicio alternativă”. Orice efort, inclusiv forța armelor, era necesar „pentru apărarea suveranității și independenței noastre naționale”.
Dacă se ajunge la o confruntare militară, forța poate birui în cele din urmă, dar nu se pune problema să cedăm și să acceptăm subjugarea țării.
A existat o susținere copleșitoare în favoarea rezistenței armate, considerată „singura cale” și „unica posibilitate”. Emil Bodnăraș a explicat că rezistența este „singura direcție corectă” care „corespunde poziției principale pe care am adoptat-o de ani de zile, încă de când ne-am eliberat din captivitatea anumitor influențe”. Deși unii și-au exprimat dezamăgirea legată de lipsa rezistenței cehoslovace, alții au insistat că „trebuie să facem tot ce putem pentru a apăra Cehoslovacia”, chiar în timp ce înfruntăm „pericolul care planează asupra țării noastre”. România, susțineau ei, ar putea servi drept punct de regrupare a forțelor și „ca exemplu pentru poporul cehoslovac și pentru alte popoare dacă vom lua măsuri care să ne permită să facem față oricărei situații”.
Un alt membru a amintit de tactica sovietică de la sfârșitul războiului, remarcând că:
Nu avem nici o garanție că ceea ce i s-a întâmplat Cehoslovaciei azi-noapte nu ar putea lovi și România într-o altă noapte. Prin urmare, trebuie să luăm măsuri în domeniul militar, precum și în alte sfere. (…) Nu există nici cea mai mică garanție că, dacă Cehoslovacia va fi ocupată și nu va opune rezistență, într-o zi sau două, ori într-o săptămână, România nu va fi ocupată la rândul ei, mai ales că de mult timp am reprezentat ținta unor astfel de atacuri.
Șase participanți au subliniat că, având în vedere politica României, „ne putem aștepta să se perpetueze o anumită agresivitate și împotriva țării noastre”, arătând că „din păcate, suntem înconjurați de țări care au participat la această acțiune sordidă”. În acest context, Ceaușescu a propus să se anunțe „reconstituirea” oficială a Gărzilor Patriotice, „ca unități armate ale clasei muncitoare, menite să apere cuceririle revoluționare ale poporului”. Șeful Comitetului militar al CC, Vasile Patilineț, a răspuns raționamentului lui Ceaușescu privind utilitatea rezistenței, chiar și într-o dispută atât de inegală:
Spre deosebire de cehi, trebuie să fim pregătiți să manifestăm rezistență armată prin toate mijloacele posibile – militare, civile, în întreprinderi etc. Aceasta ar putea influența și împiedica o acțiune îndreptată împotriva țării noastre și, chiar dacă nu o putem preveni, nu există altă alternativă decât să apărăm ființa națională a țării noastre. Acest fapt ar putea exercita o influență uriașă asupra celorlalte partide comuniste, asupra celorlalte state.
Prima notă discordantă a fost oferită de Alexandru Bârlădeanu – fost agent Comintern, identificat de Stasi, la vremea respectivă, ca fiind o persoană deschisă spre colaborare cu Moscova. Bârlădeanu a motivat zădărnicia susținerii acestor măsuri:
Este o mare putere și, când i te opui, aceeași nenorocire ar putea să se abată și asupra ta. Aceasta este soarta oricui gândește altfel și, în primul rând, a noastră.
O altă notă discordantă în acel cor de voci a venit dinspre cealaltă extremă. În ciuda virulenței acțiunii de denunțare a „celor cinci”, a existat o înțelegere comună că retragerea din Tratatul de la Varșovia ar atrage aproape sigur o reacție din partea armatei sovietice. Într-adevăr, cu numai câteva săptămâni înainte de invazie, mareșalul Greciko a informat Biroul Politic de la Moscova că România se gândea serios să se retragă din Pactul de la Varșovia și că alianța sovietică „nu va putea suporta pierderea”. Cu toate acestea, Janos Fazekas, identificat mai târziu de serviciul român de contrainformații drept unul dintre agenții unguri instruiți de Budapesta pentru a se alătura PCR și a urca pe scara ierarhică, a recomandat următoarele:
Nu am avut niciodată încredere în Tratatul de la Varșovia. Prin urmare, propun Prezidiului Permanent să ia în considerare poziția noastră viitoare față de acest Tratat. Ar fi mai indicat să nu fim parte semnatară dacă ceilalți membri ne pot ataca, fără scrupule, în același mod în care au făcut-o fasciștii.
Cealaltă problemă cu abordarea lui Fazekas o constituia faptul că nu exista nicio alternativă la semnarea Tratatului în afară de izolarea completă și vulnerabilitatea absolută. În ciuda intervențiilor și declarațiilor puternice de sprijin din partea Washingtonului, SUA nu au luat niciodată în considerare să acorde României același nivel de asistență economică și militară pe care îl dăduseră Iugoslaviei cu un deceniu înainte. Iar ajutorul economic acordat Bucureștilor nu s-a apropiat niciodată de cel oferit Poloniei începând din 1960.
Pregătirera pentru invazia secretă
Posibila trădare din partea agenților sovietici infiltrați în conducerea partidului a generat la rândul său o preocupare intensă. Aceștia ar fi putut recurge la acțiuni organizate de instigare pentru a deschide calea unei intervenții. Mai mulți agenți sovietici din conducerea Partidului Comunist – Constantin Pârvulescu și Alexandru Bârlădeanu, de exemplu – dovediseră deja cui îi erau loiali. Alții, ca Alexandru Drăghici, Chivu Stoica și George Apostol, erau în acest moment doar suspecți. Atenția era cu atât mai necesară cu cât Moscova era angajată într-o campanie de repunere a liderilor din generația lui Gheorghiu-Dej pe calea „corectă” – toți fiind rivali ai lui Ceaușescu la șefia partidului -, insistând cu laude aduse „regretatului lider al partidului”. Tactica folosită a vizat publicarea și difuzarea în limba română, la Radio Moscova, a discursurilor lui Gheorghiu-Dej dinainte de 1963, în care preamărea „fraternitatea tradițională de arme”, veche de secole, pe când „trupele române și ruse luptau cot la cot”, spre exemplu atunci „când armata rusă a ajutat poporul român să își obțină independența de stat”.
După cum a remarcat unul dintre participanții la adunarea convocată, era aproape sigur că „vor apărea persoane șovăitoare”, ceea ce făcea necesară „luarea de măsuri în vederea consolidării unității partidului”. Decizia de a provoca oarece crize și de a apela la agenți sovietici care să solicite ajutorul Moscovei constituise un element esențial în economia planurilor de invazie sovietică din Ungaria și din Cehoslovacia, către care au fost transmise diverse solicitări la indicațiile sovieticilor. La jumătatea lunii iulie, ambasadorul Cehoslovaciei la Varșovia l-a informat pe omologul său român că operațiunile secrete ale sovieticilor aveau drept scop crearea unei situații dificile care să ducă la:
(…) înrăutățirea deliberată a situației conducerii partidului pentru a o determina să solicite ajutorul Uniunii Sovietice în vederea rezolvării actualelor probleme. Cunoscând obiectivele sovieticilor, suntem hotărâți să nu solicităm nici un ajutor politic sau militar Uniunii Sovietice.
(va urma)
